Neamul Românesc, octombrie 1931 (Anul 26, nr. 219-245)

1931-10-01 / nr. 219

DIRECTOR POLITIC N. IOROA REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA I Joi 1 Octombrie 1831 C BUCUREȘTI (I) «­­ei I ANTJI XXVI. — No. 219 Strada BREZOIANU No. 25, (etaj) * LeI Abonamente: Pe un n, 600 Lei — Pe șease lună, 300 Lei j Telefon 312160 | Pentru autorități și institution! * 1901 hei ■ [UNK] [UNK] [UNK]ibbwmbmiiiichiwhia "nii 11 iiiiii­ iniiiiiii iiiiiiiiiiimiiiiiimiw miihiummmsmm N. GEOESIICy Pirații . Urmărirea piraților bugetului se face cu acea răbdare la care supun pe oamenii de astăzi legi făcute ca pentru cei mai onești dintre funcționari. Această încetineală, datorită unei legislații protectoare a tuturor aruncărilor, încurajează pe unii oameni cari cred că nu li-a sosi ceasul ispășitor. Și, în conștiința unui triumf pe care nu-l vor avea, puternicii zilei de ieri sfidează. Ei judecă, ei condamnă, ei indică ținuta de rigoare a cui, cu cîtă greutate, mătură și diretică după dînșii. Interviewuri în țară și în străinătate, juvenalice critici, ful­gerări de zei prăbușiți, nimic nu lipsește acțiunii acelora cari cred că e de-ajuns ca pe vasul eșuat să ridice în vî­r catar­gului un steag de sfidare. . . Pînă la ceasul care, fără greș, îi așteaptă. Regionalismul excesiv­­mania persecuției... Regionalismul excesiv care a­­ dus la atâtea deformațiuni­ de gândire pe național-țărăniștii ar­deleni, porniți într’o acțiune dău­nătoare intereselor unității națio­nale, continuă să facă ravagii în sânul partidului al cărui ex-șef, d. Maniu, trage cu o iscusință ra­tată sfori încurcate, din umbră. Astfel, urnele gazete din Ar­deal inspirate direct de fruntași ai partidului au învinuit­ guver­nul și Banca Națională că au fă­cut sacrificii numai pentru in­stituțiile financiare bucureștene! Și că au uitat pe cele din pro­vinciile unite... . Reaua credință e evidentă. Asemenea afirmații trădează porniri de nefolositoare șicană și vrajbă care descoperă pe inspira­torii și conspiratorii de comedie. , Guvernul a manifestat în che­stiunea de mai sus, o perfectă obiectivitate și un interes egal pentru salvarea tuturor institu­­țiunilor financiare din România. Băncile ardelene, în primul rând n’au avut de ce să se creadă nedreptățite. Dovadă sunt aju­toarele date „Bihorenei” de la O­­radea, „Timișanei” de la Timi­șoara, „Victoriei“ de la Arad, pe­­ care numai intervenția salutară a statului — cu concursul Băncii Naționale — le-a scăpat de fali­ment. , In ce privește sprijinul acor­dat Băncii Generale din Bucu­rești, adevărul este acesta : mi­nisterul de finanțe, autorizat de consiliul de miniștri, a încheiat cu numita baracă o convenție pen­tru răscumpărarea de stat a unui portofoliu­­ suplimentar, imobili­zat la Banca Națională în sumă de 20 milioane lei. In termen de 15 ani, împreună cu dobânzile respective, în anui­tăți egale, Banca Generală va rambursa statului valoarea porto­foliului răscumpărat. Ceea ce nu trebue să se uite este acest lucru : s’a făcut aceeaș ușurare și Băncii Agrare din Cluj. Amănunt pe care domnii re­­gionaliști, — oricât de multă în­focare ar mărturisi în susținerea unei teze perimate de absurde re­petiții și date de rușine de ade­vărul care o infirmă, — nu-l pot ignora, nu li-i permis să-l igno­reze, cu nici un preț. Că tratamentul față de institu­țiile financiare din țară a fost de-o perfectă egalitate, lucru e învederat,­­ iar pofta de gâl­ceava teoretică a recalcitranți­lor din principiu nu poate reți­ne pe nimeni din cei care au tre­buri mai serioase de făcut. Divertismentele gălăgioase nu pot și nu trebue să acopere o ac­țiune statornică și eficace — do­vedită eficace — de asanare a fi­nanțelor particulare și ale țării. Pretențiilor comice ale regio­­naliștilor excesivi, care veșnic par a fi cu oful în inimă al unor oameni suferinzi de mania per­secuției, nu le mai putem oferi decât un zâmbet îngăduitor. De care totuși nu trebue să se abuzeze. Dacă faptele care le contrazice toate maniile și pretinsele per­secuții, nu ajung să-i convingă de realitatea lucrurilor, încăpă­țânarea asta ireductibilă nu se cuvine să meargă totuși prea departe. _____2 T. O. 1 0 indrasneală necugetată Cu toate lecțiile de antisemitism draconic pe care vecinii noștri unguri le administrează la scurte răstimpuri evreilor supuși maghi­ari, majoritatea evreilor din Ar­deal continuă să facă pe,, mino­ritarii unguri! E surprinzător acest zel ce con­tinuă să fie aservit unei națiuni care îi respinge cu o camuflată dușmănie toate dovezile de sim­patie și devotament, cam excesi­ve ce-i dreptul. N’a putut decât să mire de aceea atitudinea cu to­tul îndrăsn­eață, pe lângă faptul că nu-și servea decât o rea cauză, a unui ziarist... minoritar ungur (și în realitate evreii) de la ..Na­pló” din Oradea, care lua la rost pe un con național. De ce ? Fiindcă ultimul, fiind în servi­ciul poliției românești a înțeles să-și facă datoria față de statul a­­cărui pâine o mănâncă, raportând superiorilor ilui că în vitrina unei librării din Oradea, au fost ex­­puse niște bilete turistice purtă­toare ale tricolorului și emblemei ungure­ști, interzise în România. Pentru vina infamantă de a-și fi făcut datoria, agentul e luat în primire de neiertătorul zel al re­dactorului de la „Napló­’ care-l chelfănește bine și — mistificând faptele — îi face teribile... impu­tări ! El trebuia așa­dar să nu-și facă dstoria, pentru ca să facă plăcere ziaristului de la „Napló” și să mulțumească patriotismul ma­ghiar al acestuia. Frumos lucru. Dar puțină decență, puțin bun simț — trăim la urma urmei în România — nu crede îndrăznețul gazetar minoritar (ungur, deși e evreu) că s’ar cere, ori­cât de fri­coasă va fi fiind dorința sa de a sluji Budapestei antisemite ? Și nu crede că-și face sieși și alor săi, un prost serviciu ? ? E drept că, față de îndrăzneala pe care o arată în ultimul timp unele ziare minoritare, o polemi­că dusă cu dânsele nu este sufi­cientă. Este și inutilă, întrucât cele mai multe sunt lipsite în mod vă­dit de bună crediință, în tot ceea ce se discută. Trebuește numai pusă la punct o chestiune : aceea de a le face să înțeleagă, odată pentru tot­deauna, că țara românească nu este sat fără câini. A t Unele grupări mai mici de opoziție, cari nu se simt în sigu­ranță singure, în tot cazul nu văd nici­ o perspectivă de viitor, se agită, e drept fără nici un obiectiv precis, și în neliniștea care le-a cuprins s'au oprit la ideea salvatoare: o coaliție a par­tidelor. Firește, o coaliție, ar conveni de minune micilor grupări cari ar intra astfel în sistemul unui cartel în care, de bine de rău, și-ar asigura, pentru eventualități viitoare, o părticică de profit sigur. Dar ideea aceasta nu convine cîtuși de puțin partidelor mai mari care ar însemna că trebue să cedeze ceva din avan­tajele lor: unde s'a mai pomenit generozitate în politică ? Dar o coaliție între partide implică necesar un singur obiec­tiv : lupta­ împotriva cui însă să se ducă lupta ? împotriva gu­vernului ? Ce rost ar avea o luptă de „răsturnare" împotriva unui gu­vern căruia hărțuit din prima zi a instalărei sale, nu i se lasă tim­pul cere s'a acordat întotdeauna tuturor guvernelor, de a-și face probele ? I se poate cere guvernului un bilanț după o atîta de scurtă activitate ? Și dacă da, atunci cînd se dovedește că în timpul atît de scurt de cînd funcționează el s’a îndrumat spre o rodni­că acțiune de guvernare și a început aplicarea de soluțiuni în­țelepte problemelor la ordinea zilei, nu este absurdă o luptă în care, chiar triumfători, acei cari o duc nu vor putea da țârii, în nici ‘nici cinstea, nici un plus de capacitate și nici desin­teresarea cu care guvernul actual s'a pus în slujba intereselor 5J3tb O idilă vagă și o piatră fluierată La Bădăcin, în refugiul comod de unde d. Maniu scrutează eve­nimentele, a sosit într’o zi d. George Brătianu. A urmat o în­trevedere și vizita, care putea fi socotită de politețe, s’a încheiat. Tânărul șef a plecat apoi, lăsând pe sihastrul așa de bine instalat, să-și continue meditațiile, și să aștepte pe rând, comisiile rogato­rii ale partidului. Se pare că d. George Brătianu a socotit necesare unele expli­cații. Căci nu e puțin lucru să vorbească cine­va cu misteriosul personaj, rămas să contemple ori­zonturile mai departe, în expec­tativa politică și în pijama cu mo­tive cubiste. * Vizita era firească pentru cine vrea să cunoască forțele politice românești ale Ardealului, spune d. Brătianu. Ca amabilitate, nimic de zis. Dar ea adună numai zâm­bete. Pentru că în definitiv, nu la Bădăcin s’au acumulat forțele ro­mânismului,­­ ori­cât ar fi dorit oaspetele să se găsească adunate și să le aprecieze dintr’o scurtă trecere în revistă. Argumentul forțelor­ nu a fost socotit decisiv. Vizitatorul amabil, vine la chestie cu a doua lămurire : „Scopul vizitei a fost de a aduce la cunoștința d-lui Maniu, intenția noastră de-a așe­za o lespede pe mormântul lui Avram Iancu la Țebea, iar d-sa ne-a promis că va lua parte la a­­ceastă solemnitate". Aflăm prin urmare mobilul e­­xact al întrevederei. Și el, impu­ne deducții utile. # Nu e vorba, și n’a fost, prin ur­mare, de o întrevedere capabilă să germineze o idilă, o idilă, de la sine înțeles, politică. In căuta­rea sănătoaselor forțe ardelenești, d. Brătianu a crezut că le-ar pu­tea afla pe veranda unde d. Ma­niu joacă o lungă, o interminabi­lă patență politică. S’a înșelat. Puterile neamului, nu sunt sim­ple centurii de voinici, mobiliza­te când bine­voesc buciumașii ce­lebrii, în frunte cu Severii parti­dului. Sănătoasele energii arde­lene stau înțelepte și cuminți, în case albe,­în școli curate, în ne­prihănitele altare ale români mei de pe acele sfinte așezări națio­nale. Vremuri viforoase, au oferit e­­nergiile neamului, și nevoile zile­lor noastre, nu pot risipi comoa­­ra sufletească a românimei arde­lene, adunată cu grije și sfințenie de două mii de ani. * Și dacă ne întoarcem acum la lespedea destinată mormântului marelui luptător, găsim că pre­zența forțelor politice, care tră­­esc din calcul rece și manevre de o subtilitate banală, la pomenirea unui vizionar, ar putea să-i răsco­lească țărâna... Viața Iancului s’a risipit ca un vis frumos, de înăl­țimi sufletești neînchipuite. El nu s’a gândit nici o clipă să sfâ­șie un ideal, nici să considere o viață de suferințe reale, ca un ca­pital investit pentru redevențe politice. D. George Brătianu simțea ne­voia unei spovedanii, pentru o în­trevedere ca ori­care alta. Cu for­țele politice ale Rădăcinului n’a fost fericit. Dar s’a dovedit și mai puțin inspirat, aducând în discuție piatra funerară a­ unui e­­rou mare prin jertfe, nu și gran­dios prin recompensele care se pretinde. Profesorii demagogi și d. Iorga Confratele „Cuvântul“ publică sub semnătura d-lui prof. I. VLA­­DESCU, conferențiar la Univer­sitatea din București, următorul articol: In articolul meu din „Cuvân­tul“ dela 9 Septembrie despre „Profesorii secundari și d. Iorga“ indignat, revoltat, de cele spuse în ședința „Asociației profesori­lor secundari" dela 13 Septem­brie, înșirate pe larg în patru co­loane întregi în „Dimineața“ din 15 Septembrie, ceream d-lui Ior­­ga, ca ministru al școlilor și ca prim-ministru, pentru siguranța țării și pentru respectul discipli­nei să ia măsuri să aducă la rea­litate, la cruda realitate, pe ora­torii de Duminecă 13 Septembrie, b­ari au luat câmpii“. Credeam că este foarte clar și­­­oarte precis. Nu cred că articolul acesta al meu să fi determinat atitudinea d-lui Iorga. Cunosc de vreo 20 de ani pe profesorul nostru. De ce am scris articolul ? De data asta insultele erau prea mari, covârșitoare prin grosolă­nia lor. Și aruncate de un corp care se intitulează „apostoli ai neamului“. Ca să nu se creadă că acest corp profesoral secundar, din care și eu fac parte încă, e solidarizat perfect cu acei „oratori“ și ca nu cumva d- lorga, văzând că nimeni nu reacționează, să-și piardă ori­ce încredere în acest corp. Cele ce gândiam eu, gândise mai de mult, cred, și ministrul nostru, d. lorga. Fiindcă cel care făcuse „cele­brele propuneri“ a fost dat în ju­decată, articolul meu a fost re­produs în prima pagină a ziarului domnului Iorga, iar delegației profesorilor, formată din persoa­ne care-i aruncaseră insultele și care acum venia să „pertracteze“ refuzând sa o primească i-a adău­gat că „primește cu plăcere co­legi disciplinați și respectuoși“ dar nu pe „delegații unei adunări în care am fost calomniat și in­sultat și nici pe ai unei asociații care se dedă la agitații politice* (Curentul). Articolul meu n'a plăcut unui fost profesor al meu și unui fost student al meu. Și-au scris fieca­re câte un altul. Dar despre mine, nu despre chestia discutată. Ii voi lămuri pe fiecare la locu­rile respective." Pe profesor des­pre ce este o lege și pe student, actual conferențiar istoric, des­pre cum se citește o pagină scri­să cu litere latine. Să trecem la chestia gravă, pentru care ceream sancțiuni. Noi profesorii de toate gradele suntem slujbașii statului și în plus „apostolii neamului*' ne place s’o credem. Ca slujbași facem următorul jurământ: „Jur de a fi credincios regelui și inte­reselor țării mele, de a observa în totul constituția și legile țării... și de a nu face nimic de natură a periclita ordinea în stat“. Se poate ceva mai clar, mai ele­mentar. Ești cetățean al unui stat, te supui legilor lui. Cu atât mai mult ca slujbaș al lui și cu mult mai mult ca profesor, educator, când fapta ta este luată ca exem­plu. Ce au făcut ..oratorii d­ela 13 Septembrie ?“ împotriva unor legi, făcute de un parlament, care e expresia su­verană a nației și sancționate de rege, s’au revoltat. Le-au criticat, le-au batjocorit — unul a mers până la a spune că nu-s bune fiindcă contrazic pe cele făcute de trecutul parlament — nu știu dacă le-au citit. Au insultat pe autorul lor, l’au calomniat. Un mincinos de rând, uu inconștient. Acesta era d. lor­ga, pentru acei oratori. Și au pro­pus să i se trimită ministrului no­stru, șefului guvernului reprezen­tant al regelui și al țării „dispre­țul nostru“ adică al lor. Va mai fi fost vreodată în lume o aseme­nea hotărîre luată de „apostolii neamului ?“ Și legile spun: „Funcționarul este obligat a se supune ordine­lor superiorilor săi“. „Funcționa­rul va fi respectuos cu superio­rii“. Citit-au acei oratori vreodată legile, dacă elementarul bun simț le lipsește ? Nu există nici un articol în le­ge, care să dea drept cuiva să-și facă dreptate singur. Poate știu vreo lege oratorii dela 13 Septem­brie, necunoscută nouă istoricilor profani ? N’am spus nimic des­pre legiuirile d-lui Iorga. Le voi analiza pe larg. In aceste legi se prevăd însă mijloacele pe cari le avem cu toți să cerem îndrepta­rea lor. De ce nu au uzat de acele drep­turi legale ? Și-au închipuit vreodată acei oratori că vor solidariza întreaga dăscălime cu închipuirile bolna­ve ale demagogilor de răspântie? Profesori sunt oratorii dela 13 Septembrie ? .Au încercat să pângărească un nume pe care nu merită sa-l mai poarte. Autoritatea trebue să intervină cu toată energia. Călcând peste orice sentimente și amintiri, Legea trebue respectată. Și le­gea spune : „Asociațiile de funcționari nu vor putea discuta și nici lua rezo­luții cu caracter politic“. „Asociația care se va abate... va putea fi dizolvată printr-un jur­nal al consiliului de miniștri... sau prin decret regal“. Oratorii au propus și neparti­­ciparea profesorilor secundari la examenele de bacalaureat, care începeau peste câteva zile. Legea zice: „Contra celor cari vor fi dovediți că au uneltit și pus la cale greva, ori părăsirea serviciului... sau cari prin atitu­dinea lor caută a împiedica mer­sul regulat al serviciului, pe lân­gă pedeapsa destituirii, se va des­chide acțiune publică și vinovații vor fi condamnați la închisoare de la 3 luni până la 2 ani și la a­­menzi de a 1.000—10.000 lei­­. Dacă părăsirea serviciului este o consecință a unei deriziuni lua­tă de o asociație de funcționari, asociația va fi dizolvată, unelti­­torii urmăriți și pedepsiți con­form articolului precedent, iar fondurile confiscate“. Mai clar nu se mai poate. N’am vorbit în numele univer­sitarilor, n’am vorbit în al secun­darilor, am vorbit în numele meu ca fiu al acestei nații, ca unul ca­re predându-i trecutul la univer­sitatea din București sunt obli­gat, eu predând și istoria contem­porană a țării noastre, să cunosc legile țării și să cer respectarea lor. „Neamul nostru va ști să rezis­te totdeauna și să bizue. Acele sute de mii de morți cari au căzut pentru întregirea unui singur gând, sub acelaș drapel și aceiaș coroană, trebue să fie veșnic în mintea noastră. Să se știe că ni­meni nu va putea să spargă vre­odată... ceiace ei au înfăptuit“. Dorința Celui care ne-a fost coleg de studii istorice, camarad de front și REGE acuma, trebue să ne fie lege. „Nimeni nu va putea să spar­gă vreodată“. „Nici oratorii dela 13 Septembrie“. Poate ei cred altfel. Legile țării îi vor aduce la rea­litate. D. Iorga trebue să grăbească a­­plicarea lor. D. N. IORGA Marea sănătății lui Edison s-a înrăutățit New­ York, 30. (Rador).­­ Din West Orange (New Jersey) se telegrafiază că starea lui Edison s-a înrăutățit. Buletinul medical publicat azi dimineață declară că bolnavul a petrecut o noapte foarte agitată și se simte mai slab azi dimi­neață. Starea lui Edison, dată fiind vârsta înainttă a bolnavului, provoacă mar îngrijorare. DIRECTOR Ne exprimam tot aici, într’un­­ precedent articol, temerea că pă­rintele Visarion, ieșit, vijelios, pe arena luptei pentru adevăr, se va opri la mijlocul drumului, ceea­­ce ar fi fost întru totul dăunător acestei lupte. Temerea noastră nu numai că s’a găsit, din nefericire, întemeia­tă, dar a fost și depășită. Un svon persistent, transformat curând în certitudine, vestește că părintele Visarion nu numai că s’a oprit în lupta ce începuse, dar că a retrac­tat întreaga acuzare, printr’o îm­păcare cu forurile sinodale. La început, mărturisim, nu ne-a venit să credem. Era atâta absur­ditate în acest svon, în­cât nu o puteam atribui unui ierarh de ta­lia părintelui Visarion. E atâta de dureroasă perspectiva unei a­­semenea deziluzii, în­cât, repe­tăm, nu ne-a venit să credem. Și totuși, părintele Visarion a putut bate drumul retractărilor rușinoase, împotriva tuturor aș­teptărilor. Azi, sfinția sa zace jos, în ziua detestabilelor renun­țări. O dilemă­ înspăimântătoare în­să, se ridică în fața sa, când a spus adevărul ? Atunci când a în­vinuit atâta de grav, sau acuma când acopere, prin renunțare la orice luptă, ignominrile divulga­te ? Dacă tot ce-a arătat este min­ciună, atunci cum mai poate sfin­ția sa să nu tragă singur conse­cința, punându-se în afară de cer­cul ierarhilor calomniați ? Iar dacă cele arătate sunt o crudă realitate—și sunt! — atunci cum își califica sfinția sa atitudinea de retractare, de­cât tot prin a­­ceiași punere în afară ?... Nu ve­dem, logic și creștinește, o altă eșire, de­cât doar rămânerea în di­lemă, ceea ce însă, moralmente, este o imposibilitate. Dar mai este încă o latură a problemei și anume: care e situa­ția părintelui Visarion față de su­fletele celor care i-au cetit bro­șura ? Cum a putut sfă sa să-și bată joc atât de crud de toți acei care s'au încrezut în cele scrise și semnate cu nume de ierarh creștin ? Și ce pedeapsă trebue să-și dea singur, acela care face o asemenea faptă ? Și cum mai poate un ierarh să scoată capul în lume și să nu ispășească o atât de mare greșală ? Și încă nici aici nu se isprăveș­te problema. înțelegem în cele­­ din urmă, să se poată face unele tranzacții cu cine știe ce ches­tiuni de interes civil, material sau social, deși, și în această materie, adeseori, tranzacție nu însemnea­ză altă ceva de­cât imoralitate. Dar a proceda cu cele ale bise­­ricei creștine ca și cum totul n’ar fi de­cât o marfă supusă tuturor nrmeroaselor tranzacții, iată ceea ce constitue o teribilă impietate. Păcat de moarte să ridică în fața aceluia care își închipue că poate tranzacționa, în cine știe ce inte­res, cu aceste mari probleme. Când un ierarh ridică, în fața credincioșilor, în numele lui Isus, învinuiri asupra altor ierarhi — și precizează anume faptele de dărâmare a Bisericei însăși, — și când acelaș ierarh, după scurt timp de la învinuire, se împacă c­u acea stare de lucruri, — ce es­te aceasta de­cât o vinovată tran­zacție pe socoteala Bisericei ?... Și ce păcat mai mare poate fi ?... E mai mare chiar de­cât păcatele celor învinuiți!... Iată încă unul din aspectele si­tuației în care, cu bunăvoie, s’a așezat, din dureroasă nefericire, părintele de la Hotin. Biserica noastră românească trece prin grea și nemai­încerca­tă criză. La mulțimea faptelor de impietate, se adaugă o totală con­­fuziune, provenită, în mare parte și din pricina nesiguranței ieșite din asemenea purtări inconsec­vente. Criza merge spre culmi, de pe care nu va mai fi chip de scăpare fără o eroică soluționare. Ne ascundem acum pe după nu știu ce arguții laice și întru totul șubrede, — dar­ de fatalitatea cli­pei ce ne așteaptă , nu ne putem feri. Atunci, în fața oamenilor, dar mai ales în fața lui Dumnezeu, vom avea de dat socoteala cu to­­ții, dar mai ales vor avea de dat grea și cumplită socoteală, ierar­hii Bisericei Lui, pentru chipul în care au chivernisit întocmiri­le ei. Până atunci — și numai Dum­nezeu știe dacă nu cumva vremeé­ e apropiată — pe acest pământ al oamenilor, ni este dat să vedem lucruri din acelea care supără pe Dumnezeu, venind tocmai de la ierarhii Bisericei... Iar dacă noi, umili și neînsem­nați păcătoși, cutezăm a ridica nevrednic glas întru arătarea în­durerată a acestor lucruri, o fa­cem — rugăm să fim crezuți — numai și numai să ne descărcăm sufletul de povara tăcerilor, care, necurmate, ar fi o ticăloasă apro­bare a unor păcate înfricoșă­toare. De aceea, omenește, ne-a sânge­rat inima scriind aceste rânduri. Iasmirile nasti trecător Dilema părintelui Visarion de Al. Lascarov-Moldovanu Ci­e ar putea stinge sonda bolșevică... Uite-o că se stinge, uite-o că­­ se-aprinde... Cine mai crede astăzi în serio­zitatea sondei dela Moreni ? Ce eforturi nu s’au depus, ce ambițiuni ale neputinței noastre n’au fost umilite cu o perseveren­ță și un spirit d­e farsă mai sinis­tre ? Toate mijloacele vestite la în­ceput ca sigure, absolut sigure, s’au dat până la urmă de rușine, iremediabil de rușine. Cei mai iscusiți tehnicieni au fost învinși de încăpățânarea fo­cului care se vărsa necontenit din intestinele pământului, negre. Interiorul lor părea — și pare încă — să fi strâns în el tot neca­zul și... focul acestor vremuri grele, pe care globul unsuros nu le rabdă înăuntru, ci le aruncă furios în aerul incendiat, răsbu­­nând oarecum acceptările și re­semnările noastre. Dacă din acest un­ghiu de ve­dere am putea fi într’o relativă măsură recunoscători micilor ne­bunii ale exploziei sondei, nese­riozitatea ei recalcitrantă și nihi­listă, rămâne totuși pentru orici­ne învederată. Nu știm dacă asociația nu va va fi persecutând și pe dumneavoas­tră, vă întrebăm așadar: nu vi se­ pare, după atâtea încercai nefe­ricite de a potoli un zel atât de... arzător, pe care nici întâmplarea nici natura nu le-a putut înăbuși, nu vi se pare zic, că singurii în stare să stingă incendiul dela Moreni ar fi anumiți amici ai d-lui Maniu, fruntași ai partidu­lui național-țărănesc, care au do­vedit — în guvernarea trecută — atâtea excelente calități în ce pri­vește mijloacele de a... stinge ?... Nu, ferească Domnul, nu insi­nuăm. Nu facem aluzii. Dimpotrivă. Spunem lucrurilor pe nume. Și chiar oamenilor, d-nii Aureliu Dobrescu, Sever Bocu, Romulus Boilă. Nume ilustre și pe care — fiind singurele în drept — le implo­răm să intervină cu însușirile lor caracteristice și mărturisite, pen­tru a... stinge și sonda rebelă, bol­șevica sondă incoruptibilă. & Să nu uite cei citați, e o operă de interes național! Nu avem deci motive să ne îndoim că apelul nostru va găsi răsunet in inimile patrioților stingători. -------------X­I ‘ X-------------­­ ­ A­ctivitatea guv­ernu,w. Ziarul „Săptămâna“ din Fă­ti­­ceni, publică în această privință următoarele aprecieri: „Iată însă că, de la venirea gu­vernului Iorga, ceva s’a schimbat. Un alt spirit domnește în mijlo­cul acelora cari au în mâna lor destinele acestui județ. Nu numai că toate loviturile sunt făcute cu ea și iscusință, dar s’a început lin­ia de remediere a relelor n­e­­j­cute. " „Cuvintele primului ministru,­­ rostite la Focșani, despre județul nostru, sânt destul de edificatoa­re în această privință și ne în­dreptățesc să credem că un viitor mai bun și mai frumos așteaptă județul Baia, împreună cu capi­tala lui. „Va fi viitorul ce îl merită bie­tul județ împreună cu locuitorii săi din totdeauna, dar de care a fost lipsit grație unei clici inte­resate, de răuvoitori. Profesorului Iorga i se cuvine întreaga gratitudine a noastră a­m tuturora“. I ,

Next