Neamul Românesc, octombrie 1931 (Anul 26, nr. 219-245)
1931-10-01 / nr. 219
DIRECTOR POLITIC N. IOROA REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA I Joi 1 Octombrie 1831 C BUCUREȘTI (I) «ei I ANTJI XXVI. — No. 219 Strada BREZOIANU No. 25, (etaj) * LeI Abonamente: Pe un n, 600 Lei — Pe șease lună, 300 Lei j Telefon 312160 | Pentru autorități și institution! * 1901 hei ■ [UNK] [UNK] [UNK]ibbwmbmiiiichiwhia "nii 11 iiiiii iniiiiiii iiiiiiiiiiimiiiiiimiw miihiummmsmm N. GEOESIICy Pirații . Urmărirea piraților bugetului se face cu acea răbdare la care supun pe oamenii de astăzi legi făcute ca pentru cei mai onești dintre funcționari. Această încetineală, datorită unei legislații protectoare a tuturor aruncărilor, încurajează pe unii oameni cari cred că nu li-a sosi ceasul ispășitor. Și, în conștiința unui triumf pe care nu-l vor avea, puternicii zilei de ieri sfidează. Ei judecă, ei condamnă, ei indică ținuta de rigoare a cui, cu cîtă greutate, mătură și diretică după dînșii. Interviewuri în țară și în străinătate, juvenalice critici, fulgerări de zei prăbușiți, nimic nu lipsește acțiunii acelora cari cred că e de-ajuns ca pe vasul eșuat să ridice în vîr catargului un steag de sfidare. . . Pînă la ceasul care, fără greș, îi așteaptă. Regionalismul excesivmania persecuției... Regionalismul excesiv care a dus la atâtea deformațiuni de gândire pe național-țărăniștii ardeleni, porniți într’o acțiune dăunătoare intereselor unității naționale, continuă să facă ravagii în sânul partidului al cărui ex-șef, d. Maniu, trage cu o iscusință ratată sfori încurcate, din umbră. Astfel, urnele gazete din Ardeal inspirate direct de fruntași ai partidului au învinuit guvernul și Banca Națională că au făcut sacrificii numai pentru instituțiile financiare bucureștene! Și că au uitat pe cele din provinciile unite... . Reaua credință e evidentă. Asemenea afirmații trădează porniri de nefolositoare șicană și vrajbă care descoperă pe inspiratorii și conspiratorii de comedie. , Guvernul a manifestat în chestiunea de mai sus, o perfectă obiectivitate și un interes egal pentru salvarea tuturor instituțiunilor financiare din România. Băncile ardelene, în primul rând n’au avut de ce să se creadă nedreptățite. Dovadă sunt ajutoarele date „Bihorenei” de la Oradea, „Timișanei” de la Timișoara, „Victoriei“ de la Arad, pe care numai intervenția salutară a statului — cu concursul Băncii Naționale — le-a scăpat de faliment. , In ce privește sprijinul acordat Băncii Generale din București, adevărul este acesta : ministerul de finanțe, autorizat de consiliul de miniștri, a încheiat cu numita baracă o convenție pentru răscumpărarea de stat a unui portofoliu suplimentar, imobilizat la Banca Națională în sumă de 20 milioane lei. In termen de 15 ani, împreună cu dobânzile respective, în anuități egale, Banca Generală va rambursa statului valoarea portofoliului răscumpărat. Ceea ce nu trebue să se uite este acest lucru : s’a făcut aceeaș ușurare și Băncii Agrare din Cluj. Amănunt pe care domnii regionaliști, — oricât de multă înfocare ar mărturisi în susținerea unei teze perimate de absurde repetiții și date de rușine de adevărul care o infirmă, — nu-l pot ignora, nu li-i permis să-l ignoreze, cu nici un preț. Că tratamentul față de instituțiile financiare din țară a fost de-o perfectă egalitate, lucru e învederat, iar pofta de gâlceava teoretică a recalcitranților din principiu nu poate reține pe nimeni din cei care au treburi mai serioase de făcut. Divertismentele gălăgioase nu pot și nu trebue să acopere o acțiune statornică și eficace — dovedită eficace — de asanare a finanțelor particulare și ale țării. Pretențiilor comice ale regionaliștilor excesivi, care veșnic par a fi cu oful în inimă al unor oameni suferinzi de mania persecuției, nu le mai putem oferi decât un zâmbet îngăduitor. De care totuși nu trebue să se abuzeze. Dacă faptele care le contrazice toate maniile și pretinsele persecuții, nu ajung să-i convingă de realitatea lucrurilor, încăpățânarea asta ireductibilă nu se cuvine să meargă totuși prea departe. _____2 T. O. 1 0 indrasneală necugetată Cu toate lecțiile de antisemitism draconic pe care vecinii noștri unguri le administrează la scurte răstimpuri evreilor supuși maghiari, majoritatea evreilor din Ardeal continuă să facă pe,, minoritarii unguri! E surprinzător acest zel ce continuă să fie aservit unei națiuni care îi respinge cu o camuflată dușmănie toate dovezile de simpatie și devotament, cam excesive ce-i dreptul. N’a putut decât să mire de aceea atitudinea cu totul îndrăsneață, pe lângă faptul că nu-și servea decât o rea cauză, a unui ziarist... minoritar ungur (și în realitate evreii) de la ..Napló” din Oradea, care lua la rost pe un con național. De ce ? Fiindcă ultimul, fiind în serviciul poliției românești a înțeles să-și facă datoria față de statul acărui pâine o mănâncă, raportând superiorilor ilui că în vitrina unei librării din Oradea, au fost expuse niște bilete turistice purtătoare ale tricolorului și emblemei ungurești, interzise în România. Pentru vina infamantă de a-și fi făcut datoria, agentul e luat în primire de neiertătorul zel al redactorului de la „Napló’ care-l chelfănește bine și — mistificând faptele — îi face teribile... imputări ! El trebuia așadar să nu-și facă dstoria, pentru ca să facă plăcere ziaristului de la „Napló” și să mulțumească patriotismul maghiar al acestuia. Frumos lucru. Dar puțină decență, puțin bun simț — trăim la urma urmei în România — nu crede îndrăznețul gazetar minoritar (ungur, deși e evreu) că s’ar cere, oricât de fricoasă va fi fiind dorința sa de a sluji Budapestei antisemite ? Și nu crede că-și face sieși și alor săi, un prost serviciu ? ? E drept că, față de îndrăzneala pe care o arată în ultimul timp unele ziare minoritare, o polemică dusă cu dânsele nu este suficientă. Este și inutilă, întrucât cele mai multe sunt lipsite în mod vădit de bună crediință, în tot ceea ce se discută. Trebuește numai pusă la punct o chestiune : aceea de a le face să înțeleagă, odată pentru totdeauna, că țara românească nu este sat fără câini. A t Unele grupări mai mici de opoziție, cari nu se simt în siguranță singure, în tot cazul nu văd nici o perspectivă de viitor, se agită, e drept fără nici un obiectiv precis, și în neliniștea care le-a cuprins s'au oprit la ideea salvatoare: o coaliție a partidelor. Firește, o coaliție, ar conveni de minune micilor grupări cari ar intra astfel în sistemul unui cartel în care, de bine de rău, și-ar asigura, pentru eventualități viitoare, o părticică de profit sigur. Dar ideea aceasta nu convine cîtuși de puțin partidelor mai mari care ar însemna că trebue să cedeze ceva din avantajele lor: unde s'a mai pomenit generozitate în politică ? Dar o coaliție între partide implică necesar un singur obiectiv : lupta împotriva cui însă să se ducă lupta ? împotriva guvernului ? Ce rost ar avea o luptă de „răsturnare" împotriva unui guvern căruia hărțuit din prima zi a instalărei sale, nu i se lasă timpul cere s'a acordat întotdeauna tuturor guvernelor, de a-și face probele ? I se poate cere guvernului un bilanț după o atîta de scurtă activitate ? Și dacă da, atunci cînd se dovedește că în timpul atît de scurt de cînd funcționează el s’a îndrumat spre o rodnică acțiune de guvernare și a început aplicarea de soluțiuni înțelepte problemelor la ordinea zilei, nu este absurdă o luptă în care, chiar triumfători, acei cari o duc nu vor putea da țârii, în nici ‘nici cinstea, nici un plus de capacitate și nici desinteresarea cu care guvernul actual s'a pus în slujba intereselor 5J3tb O idilă vagă și o piatră fluierată La Bădăcin, în refugiul comod de unde d. Maniu scrutează evenimentele, a sosit într’o zi d. George Brătianu. A urmat o întrevedere și vizita, care putea fi socotită de politețe, s’a încheiat. Tânărul șef a plecat apoi, lăsând pe sihastrul așa de bine instalat, să-și continue meditațiile, și să aștepte pe rând, comisiile rogatorii ale partidului. Se pare că d. George Brătianu a socotit necesare unele explicații. Căci nu e puțin lucru să vorbească cineva cu misteriosul personaj, rămas să contemple orizonturile mai departe, în expectativa politică și în pijama cu motive cubiste. * Vizita era firească pentru cine vrea să cunoască forțele politice românești ale Ardealului, spune d. Brătianu. Ca amabilitate, nimic de zis. Dar ea adună numai zâmbete. Pentru că în definitiv, nu la Bădăcin s’au acumulat forțele românismului, oricât ar fi dorit oaspetele să se găsească adunate și să le aprecieze dintr’o scurtă trecere în revistă. Argumentul forțelor nu a fost socotit decisiv. Vizitatorul amabil, vine la chestie cu a doua lămurire : „Scopul vizitei a fost de a aduce la cunoștința d-lui Maniu, intenția noastră de-a așeza o lespede pe mormântul lui Avram Iancu la Țebea, iar d-sa ne-a promis că va lua parte la această solemnitate". Aflăm prin urmare mobilul exact al întrevederei. Și el, impune deducții utile. # Nu e vorba, și n’a fost, prin urmare, de o întrevedere capabilă să germineze o idilă, o idilă, de la sine înțeles, politică. In căutarea sănătoaselor forțe ardelenești, d. Brătianu a crezut că le-ar putea afla pe veranda unde d. Maniu joacă o lungă, o interminabilă patență politică. S’a înșelat. Puterile neamului, nu sunt simple centurii de voinici, mobilizate când binevoesc buciumașii celebrii, în frunte cu Severii partidului. Sănătoasele energii ardelene stau înțelepte și cuminți, în case albe,în școli curate, în neprihănitele altare ale români mei de pe acele sfinte așezări naționale. Vremuri viforoase, au oferit energiile neamului, și nevoile zilelor noastre, nu pot risipi comoara sufletească a românimei ardelene, adunată cu grije și sfințenie de două mii de ani. * Și dacă ne întoarcem acum la lespedea destinată mormântului marelui luptător, găsim că prezența forțelor politice, care trăesc din calcul rece și manevre de o subtilitate banală, la pomenirea unui vizionar, ar putea să-i răscolească țărâna... Viața Iancului s’a risipit ca un vis frumos, de înălțimi sufletești neînchipuite. El nu s’a gândit nici o clipă să sfâșie un ideal, nici să considere o viață de suferințe reale, ca un capital investit pentru redevențe politice. D. George Brătianu simțea nevoia unei spovedanii, pentru o întrevedere ca oricare alta. Cu forțele politice ale Rădăcinului n’a fost fericit. Dar s’a dovedit și mai puțin inspirat, aducând în discuție piatra funerară a unui erou mare prin jertfe, nu și grandios prin recompensele care se pretinde. Profesorii demagogi și d. Iorga Confratele „Cuvântul“ publică sub semnătura d-lui prof. I. VLADESCU, conferențiar la Universitatea din București, următorul articol: In articolul meu din „Cuvântul“ dela 9 Septembrie despre „Profesorii secundari și d. Iorga“ indignat, revoltat, de cele spuse în ședința „Asociației profesorilor secundari" dela 13 Septembrie, înșirate pe larg în patru coloane întregi în „Dimineața“ din 15 Septembrie, ceream d-lui Iorga, ca ministru al școlilor și ca prim-ministru, pentru siguranța țării și pentru respectul disciplinei să ia măsuri să aducă la realitate, la cruda realitate, pe oratorii de Duminecă 13 Septembrie, bari au luat câmpii“. Credeam că este foarte clar șioarte precis. Nu cred că articolul acesta al meu să fi determinat atitudinea d-lui Iorga. Cunosc de vreo 20 de ani pe profesorul nostru. De ce am scris articolul ? De data asta insultele erau prea mari, covârșitoare prin grosolănia lor. Și aruncate de un corp care se intitulează „apostoli ai neamului“. Ca să nu se creadă că acest corp profesoral secundar, din care și eu fac parte încă, e solidarizat perfect cu acei „oratori“ și ca nu cumva d- lorga, văzând că nimeni nu reacționează, să-și piardă orice încredere în acest corp. Cele ce gândiam eu, gândise mai de mult, cred, și ministrul nostru, d. lorga. Fiindcă cel care făcuse „celebrele propuneri“ a fost dat în judecată, articolul meu a fost reprodus în prima pagină a ziarului domnului Iorga, iar delegației profesorilor, formată din persoane care-i aruncaseră insultele și care acum venia să „pertracteze“ refuzând sa o primească i-a adăugat că „primește cu plăcere colegi disciplinați și respectuoși“ dar nu pe „delegații unei adunări în care am fost calomniat și insultat și nici pe ai unei asociații care se dedă la agitații politice* (Curentul). Articolul meu n'a plăcut unui fost profesor al meu și unui fost student al meu. Și-au scris fiecare câte un altul. Dar despre mine, nu despre chestia discutată. Ii voi lămuri pe fiecare la locurile respective." Pe profesor despre ce este o lege și pe student, actual conferențiar istoric, despre cum se citește o pagină scrisă cu litere latine. Să trecem la chestia gravă, pentru care ceream sancțiuni. Noi profesorii de toate gradele suntem slujbașii statului și în plus „apostolii neamului*' ne place s’o credem. Ca slujbași facem următorul jurământ: „Jur de a fi credincios regelui și intereselor țării mele, de a observa în totul constituția și legile țării... și de a nu face nimic de natură a periclita ordinea în stat“. Se poate ceva mai clar, mai elementar. Ești cetățean al unui stat, te supui legilor lui. Cu atât mai mult ca slujbaș al lui și cu mult mai mult ca profesor, educator, când fapta ta este luată ca exemplu. Ce au făcut ..oratorii dela 13 Septembrie ?“ împotriva unor legi, făcute de un parlament, care e expresia suverană a nației și sancționate de rege, s’au revoltat. Le-au criticat, le-au batjocorit — unul a mers până la a spune că nu-s bune fiindcă contrazic pe cele făcute de trecutul parlament — nu știu dacă le-au citit. Au insultat pe autorul lor, l’au calomniat. Un mincinos de rând, uu inconștient. Acesta era d. lorga, pentru acei oratori. Și au propus să i se trimită ministrului nostru, șefului guvernului reprezentant al regelui și al țării „disprețul nostru“ adică al lor. Va mai fi fost vreodată în lume o asemenea hotărîre luată de „apostolii neamului ?“ Și legile spun: „Funcționarul este obligat a se supune ordinelor superiorilor săi“. „Funcționarul va fi respectuos cu superiorii“. Citit-au acei oratori vreodată legile, dacă elementarul bun simț le lipsește ? Nu există nici un articol în lege, care să dea drept cuiva să-și facă dreptate singur. Poate știu vreo lege oratorii dela 13 Septembrie, necunoscută nouă istoricilor profani ? N’am spus nimic despre legiuirile d-lui Iorga. Le voi analiza pe larg. In aceste legi se prevăd însă mijloacele pe cari le avem cu toți să cerem îndreptarea lor. De ce nu au uzat de acele drepturi legale ? Și-au închipuit vreodată acei oratori că vor solidariza întreaga dăscălime cu închipuirile bolnave ale demagogilor de răspântie? Profesori sunt oratorii dela 13 Septembrie ? .Au încercat să pângărească un nume pe care nu merită sa-l mai poarte. Autoritatea trebue să intervină cu toată energia. Călcând peste orice sentimente și amintiri, Legea trebue respectată. Și legea spune : „Asociațiile de funcționari nu vor putea discuta și nici lua rezoluții cu caracter politic“. „Asociația care se va abate... va putea fi dizolvată printr-un jurnal al consiliului de miniștri... sau prin decret regal“. Oratorii au propus și neparticiparea profesorilor secundari la examenele de bacalaureat, care începeau peste câteva zile. Legea zice: „Contra celor cari vor fi dovediți că au uneltit și pus la cale greva, ori părăsirea serviciului... sau cari prin atitudinea lor caută a împiedica mersul regulat al serviciului, pe lângă pedeapsa destituirii, se va deschide acțiune publică și vinovații vor fi condamnați la închisoare de la 3 luni până la 2 ani și la amenzi de a 1.000—10.000 lei. Dacă părăsirea serviciului este o consecință a unei deriziuni luată de o asociație de funcționari, asociația va fi dizolvată, uneltitorii urmăriți și pedepsiți conform articolului precedent, iar fondurile confiscate“. Mai clar nu se mai poate. N’am vorbit în numele universitarilor, n’am vorbit în al secundarilor, am vorbit în numele meu ca fiu al acestei nații, ca unul care predându-i trecutul la universitatea din București sunt obligat, eu predând și istoria contemporană a țării noastre, să cunosc legile țării și să cer respectarea lor. „Neamul nostru va ști să reziste totdeauna și să bizue. Acele sute de mii de morți cari au căzut pentru întregirea unui singur gând, sub acelaș drapel și aceiaș coroană, trebue să fie veșnic în mintea noastră. Să se știe că nimeni nu va putea să spargă vreodată... ceiace ei au înfăptuit“. Dorința Celui care ne-a fost coleg de studii istorice, camarad de front și REGE acuma, trebue să ne fie lege. „Nimeni nu va putea să spargă vreodată“. „Nici oratorii dela 13 Septembrie“. Poate ei cred altfel. Legile țării îi vor aduce la realitate. D. Iorga trebue să grăbească aplicarea lor. D. N. IORGA Marea sănătății lui Edison s-a înrăutățit New York, 30. (Rador). Din West Orange (New Jersey) se telegrafiază că starea lui Edison s-a înrăutățit. Buletinul medical publicat azi dimineață declară că bolnavul a petrecut o noapte foarte agitată și se simte mai slab azi dimineață. Starea lui Edison, dată fiind vârsta înainttă a bolnavului, provoacă mar îngrijorare. DIRECTOR Ne exprimam tot aici, într’un precedent articol, temerea că părintele Visarion, ieșit, vijelios, pe arena luptei pentru adevăr, se va opri la mijlocul drumului, ceeace ar fi fost întru totul dăunător acestei lupte. Temerea noastră nu numai că s’a găsit, din nefericire, întemeiată, dar a fost și depășită. Un svon persistent, transformat curând în certitudine, vestește că părintele Visarion nu numai că s’a oprit în lupta ce începuse, dar că a retractat întreaga acuzare, printr’o împăcare cu forurile sinodale. La început, mărturisim, nu ne-a venit să credem. Era atâta absurditate în acest svon, încât nu o puteam atribui unui ierarh de talia părintelui Visarion. E atâta de dureroasă perspectiva unei asemenea deziluzii, încât, repetăm, nu ne-a venit să credem. Și totuși, părintele Visarion a putut bate drumul retractărilor rușinoase, împotriva tuturor așteptărilor. Azi, sfinția sa zace jos, în ziua detestabilelor renunțări. O dilemă înspăimântătoare însă, se ridică în fața sa, când a spus adevărul ? Atunci când a învinuit atâta de grav, sau acuma când acopere, prin renunțare la orice luptă, ignominrile divulgate ? Dacă tot ce-a arătat este minciună, atunci cum mai poate sfinția sa să nu tragă singur consecința, punându-se în afară de cercul ierarhilor calomniați ? Iar dacă cele arătate sunt o crudă realitate—și sunt! — atunci cum își califica sfinția sa atitudinea de retractare, decât tot prin aceiași punere în afară ?... Nu vedem, logic și creștinește, o altă eșire, decât doar rămânerea în dilemă, ceea ce însă, moralmente, este o imposibilitate. Dar mai este încă o latură a problemei și anume: care e situația părintelui Visarion față de sufletele celor care i-au cetit broșura ? Cum a putut sfă sa să-și bată joc atât de crud de toți acei care s'au încrezut în cele scrise și semnate cu nume de ierarh creștin ? Și ce pedeapsă trebue să-și dea singur, acela care face o asemenea faptă ? Și cum mai poate un ierarh să scoată capul în lume și să nu ispășească o atât de mare greșală ? Și încă nici aici nu se isprăvește problema. înțelegem în cele din urmă, să se poată face unele tranzacții cu cine știe ce chestiuni de interes civil, material sau social, deși, și în această materie, adeseori, tranzacție nu însemnează altă ceva decât imoralitate. Dar a proceda cu cele ale bisericei creștine ca și cum totul n’ar fi decât o marfă supusă tuturor nrmeroaselor tranzacții, iată ceea ce constitue o teribilă impietate. Păcat de moarte să ridică în fața aceluia care își închipue că poate tranzacționa, în cine știe ce interes, cu aceste mari probleme. Când un ierarh ridică, în fața credincioșilor, în numele lui Isus, învinuiri asupra altor ierarhi — și precizează anume faptele de dărâmare a Bisericei însăși, — și când acelaș ierarh, după scurt timp de la învinuire, se împacă cu acea stare de lucruri, — ce este aceasta decât o vinovată tranzacție pe socoteala Bisericei ?... Și ce păcat mai mare poate fi ?... E mai mare chiar decât păcatele celor învinuiți!... Iată încă unul din aspectele situației în care, cu bunăvoie, s’a așezat, din dureroasă nefericire, părintele de la Hotin. Biserica noastră românească trece prin grea și nemaiîncercată criză. La mulțimea faptelor de impietate, se adaugă o totală confuziune, provenită, în mare parte și din pricina nesiguranței ieșite din asemenea purtări inconsecvente. Criza merge spre culmi, de pe care nu va mai fi chip de scăpare fără o eroică soluționare. Ne ascundem acum pe după nu știu ce arguții laice și întru totul șubrede, — dar de fatalitatea clipei ce ne așteaptă , nu ne putem feri. Atunci, în fața oamenilor, dar mai ales în fața lui Dumnezeu, vom avea de dat socoteala cu toții, dar mai ales vor avea de dat grea și cumplită socoteală, ierarhii Bisericei Lui, pentru chipul în care au chivernisit întocmirile ei. Până atunci — și numai Dumnezeu știe dacă nu cumva vremeé e apropiată — pe acest pământ al oamenilor, ni este dat să vedem lucruri din acelea care supără pe Dumnezeu, venind tocmai de la ierarhii Bisericei... Iar dacă noi, umili și neînsemnați păcătoși, cutezăm a ridica nevrednic glas întru arătarea îndurerată a acestor lucruri, o facem — rugăm să fim crezuți — numai și numai să ne descărcăm sufletul de povara tăcerilor, care, necurmate, ar fi o ticăloasă aprobare a unor păcate înfricoșătoare. De aceea, omenește, ne-a sângerat inima scriind aceste rânduri. Iasmirile nasti trecător Dilema părintelui Visarion de Al. Lascarov-Moldovanu Cie ar putea stinge sonda bolșevică... Uite-o că se stinge, uite-o că se-aprinde... Cine mai crede astăzi în seriozitatea sondei dela Moreni ? Ce eforturi nu s’au depus, ce ambițiuni ale neputinței noastre n’au fost umilite cu o perseverență și un spirit de farsă mai sinistre ? Toate mijloacele vestite la început ca sigure, absolut sigure, s’au dat până la urmă de rușine, iremediabil de rușine. Cei mai iscusiți tehnicieni au fost învinși de încăpățânarea focului care se vărsa necontenit din intestinele pământului, negre. Interiorul lor părea — și pare încă — să fi strâns în el tot necazul și... focul acestor vremuri grele, pe care globul unsuros nu le rabdă înăuntru, ci le aruncă furios în aerul incendiat, răsbunând oarecum acceptările și resemnările noastre. Dacă din acest unghiu de vedere am putea fi într’o relativă măsură recunoscători micilor nebunii ale exploziei sondei, neseriozitatea ei recalcitrantă și nihilistă, rămâne totuși pentru oricine învederată. Nu știm dacă asociația nu va va fi persecutând și pe dumneavoastră, vă întrebăm așadar: nu vi se pare, după atâtea încercai nefericite de a potoli un zel atât de... arzător, pe care nici întâmplarea nici natura nu le-a putut înăbuși, nu vi se pare zic, că singurii în stare să stingă incendiul dela Moreni ar fi anumiți amici ai d-lui Maniu, fruntași ai partidului național-țărănesc, care au dovedit — în guvernarea trecută — atâtea excelente calități în ce privește mijloacele de a... stinge ?... Nu, ferească Domnul, nu insinuăm. Nu facem aluzii. Dimpotrivă. Spunem lucrurilor pe nume. Și chiar oamenilor, d-nii Aureliu Dobrescu, Sever Bocu, Romulus Boilă. Nume ilustre și pe care — fiind singurele în drept — le implorăm să intervină cu însușirile lor caracteristice și mărturisite, pentru a... stinge și sonda rebelă, bolșevica sondă incoruptibilă. & Să nu uite cei citați, e o operă de interes național! Nu avem deci motive să ne îndoim că apelul nostru va găsi răsunet in inimile patrioților stingători. -------------XI ‘ X------------- Activitatea guvernu,w. Ziarul „Săptămâna“ din Făticeni, publică în această privință următoarele aprecieri: „Iată însă că, de la venirea guvernului Iorga, ceva s’a schimbat. Un alt spirit domnește în mijlocul acelora cari au în mâna lor destinele acestui județ. Nu numai că toate loviturile sunt făcute cu ea și iscusință, dar s’a început linia de remediere a relelor nejcute. " „Cuvintele primului ministru, rostite la Focșani, despre județul nostru, sânt destul de edificatoare în această privință și ne îndreptățesc să credem că un viitor mai bun și mai frumos așteaptă județul Baia, împreună cu capitala lui. „Va fi viitorul ce îl merită bietul județ împreună cu locuitorii săi din totdeauna, dar de care a fost lipsit grație unei clici interesate, de răuvoitori. Profesorului Iorga i se cuvine întreaga gratitudine a noastră am tuturora“. I ,