Neamul Românesc, noiembrie 1935 (Anul 30, nr. 238-260)
1935-11-01 / nr. 238
Anul XXX Nr. 238 ® ft*» pripaia plătită itt twiátöfár 'mama. 'afifebítei Ifató «M» R TV T. m. ■ [UNK]18809 S& ZIARUL PARTIDULUI NAȚIONALIST-DEMOCRAT DIRECTOR POLITIC H. IORGA REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA Strada BREZOIANU No. 25, (etaf) BUCUREȘTI (I) Tatefen 5J0.88 Vi eri 1 NoembrSe 1935 C 2 LeiHMRANEMTS Pe an an. 600 tel» Pe gat» mnl 300 tte lB țara 5 Pentru «Btorkfttt X tes Utwți ani 1000 te» Is atrâbătste s Pe «n an, 1000 tet ! »» »a»» »nnt> 000 tet DIRECTOR M» GEORGESC» M»lul populației woiggpMHWMWBBWBMWBKBWBWBgBBHWI «W» mănești în ttob>ogea de“altădată O însemnare a cancelariei domnești muntene — printre numărul de documente din Arhiva Domnilor fanarioți ce se afla de curând în posesia d-lui prof. N. Iorga — constituie o hotărîtoare importanță pentru fixarea definitivă a adevărului istoric în ceia ce privește vechea populație a Dobrogei. Traducerea din grecește, a acestei însemnări din vremea lui Alexandru Ipsilante, (1774), publicată de noi, zilele trecute, sună textual: „Oracoi, sunt români, secerători, cari prin firman în timpul verei, a orânduit Domnul (Țarei Românești) să-i trimeată în partea aceastălaltă a Dunărei, în partea Dobrogei, ca să secere grânele și oarzele locuitorilor acelei părți, ca să poată și ei să se hrănească și să trimeată la Constantinopol, deoarece nu sunt locuitori din acea parte, în stare de a secera pentru care, și dacă Domnul nu se îngrijește, pot aceia cu plângere să facă înștiințare și să aducă lucrul către înălțimea Sa“. Reiese de aici, limpede că în Dobrogea exista doar o populație redusă și primitivă care nu era în stare măcar să secere recoltele și locuitorii români au reprezentat în acest ținut elementul pe care se sprijină toate mărturiile istorice. Iată cum, legenda unei populații bulgare se spulberă și afirmațiile tendențioase ale istoricilor de peste Dunăre rămân în vânt, întărindu-se definitiv rolul statornic și generator al Românilor din Dobrogea de altădată. um voia colegului de la mai multe școli din Muscel, acest Sfat l-au făcut alții. L-am făcut noi, intelectualii. Intelectualii din cetatea blăstămată, noi cei din Sodoma! „.Noi toți, din veac în veac, fără să ne împingă nici o „massa" de la spate, l-am dorit, i-am dat forma, i-am lărgit hotarele și i-am dăruit un suflet din sufletul nostru. Și nu putem admite ca un învățător în fruntea unui grup de ariviști desperați, să arunce asupra operei noastre de armonie, mulțimi plătite sau ispitite ca să așeze în locura și barbaria. N. l.JRCIĂ („Statul l-am făcut noi !“) Italia și teza agresiunei îi de GEORGE SOFRONIE profesor universitar caracterul de democratic.Nici măcar Stat național și in sensul că o parte de conlucrare la treburile publice să fie recunoscută, nației, spre a putea fi Membru al organismului genevez (conform art. 1 din Pact) nu poate fi acordat, fără multă bunăvoință, Atoisiniei. „Patrie“ la oamenii lui Haile-Selasse ? Certurnă ce înjosire a ideii de Patrie, care presupune o oarecare unitate de rasă măcar supt raportul sufletesc, oare cere amintirea unei mari opere politice Îndeplinite de aliuingul veacurilor, a unor bucurii și dureri simțite împreună, a unei creațiuni de civilizație ieșite din silințele culturale ale altora spune d. prof. N. Iorga, — și, cu toată îndreptățirea, fiindcă aceste elemente lipsesc desigur Statului abisiniian. Dacă la toate aceste adăugăm, că însăși desfășurarea ostilităților a avut inițial loc, pe un teritoriu contestat și contestabil a fi făcând parte integrantă din teritoriul Abisiniei, care ar trebui garantat după prevederile art. 10 din Pact, — și trecerea de partea Italienilor a atâtor triburi, a numeroși șefi până eri doar nominal subordonați autorității guvernului din Addis-Ababa, pare să confirme această teză:— găsim în analiza elementelor juridice a conflictului italo-abisinian suficiente date, care intr’o altă conjimatură internațională nu ar fi dus, cu certitudine, la calificarea Italiei drept agresor. Mai ales, să accentuăm, că în deriziunea Comisiunii arbitrare pronunțată la 3 Sept. asupra incidentului din Val-Ual (din 5 Dec. 1934) citim această recunoaștere: „Comisii aceia consideră că autoritățile locale etiopiene au putut, prin atitudinea lor, lasă impresia că ele au avut intențiuni agresive, ceea ce ar părea că face plauzibilă versiunea italiană“... Desigur, un spor de prestigiu al Societății Națiunilor, o reactualizare a principiilor și angajamentelor Pactului genevez, nu poate fi decât binefăcătoare pentru această „pace șubredă“ (G. Serile) în care trăim. In această credință numai, Statele reprezentate la Geneva au pronunțat cuvântul lor, — fie și fără formalitatea, după noi necesară totuși, a votării, — împotriva Italiei. Ele au văzut în situația Abisiniei, •— fără a se intra în fondul incriminărilor formulate de guvernul din Roma, —tăria și experimentarea unui principiu. Dar procedând astfel — și hotărirea atiitudinei britanice a fost aci decisivă, — ele au trecut peste faptul că lovesc moralicește și materialicește intr’un Stat, deplin câștigat în ultimul timp mai ales, la politica constructivă a păcii, care-și trecuse examenul în serviciul acestei păci, dacă nu mai departe, prin contribuția efectivă pe care în ultimii ani o adusese în împiedecarea dăscălușului, isvor a atâtor primejdii europene, și la condamnarea de acord cu celelalte Puteri occidentale a atitudinei Reichului față de Tratatul de la Versailles. De aceea, pentru ameliorarea răului, rămâne încă de căutat adevărata soluție, care oricât s’ar dori creșterea autorității Geneves, este primejdios a o seanța în aplicarea unor sancțiuni, a căror punere în mișcare chiar, nu va aduce certitudinea unui sfârșit fericit. O revenire la concilierea care ar spori într’adevăr prestigiul organismului genevez, — dat find că până la efectiva închegare a unei forțe militare internaționale, care să poată intimidapre agresor, SociȘdatea Națiunilor trebue să puna concilierea pe primul plan și sancțiunile pe planul al doilea, — poate fi singura cheie a situației, astăzi, ceea ce de altfel a înțeles’o Franța, al cărei devotament pentru Societatea Națiunilor și-a făcut proba. Este posibilă această conciliere? Cu înțelegerea acestui adevăr, că „națiunile dinamice“ în rândul cărora se stituiază mai întâiu Italia, trebuesc satisfăcute în revendicările lor, ce decurg din firescul drept la existență, cu înțelegerea acestui adevăr, că „...sistemul anexiunilor coloniale și-a trăit timpul“ (Ch. Rousseau), și că alte soluții se impun aspirațiilor epocei noastre, ca o nouă repartizare a mandatelor internaționale, extinderea sistemului art. 22 din Pact la comunitățile umane înapoiate, generalizarea formulelor de tutelă sau de asistență internațională, sisteme de exploatare comună, etc., concilierea — astăzi preconizată de numeroși amici clarvăzători ai Instituției de la Geneva — ar da cu certitudine roade. In acest mod numai, Societatea Națiunilor ar putea realiza adevărata pacificare intr’un conflict, ale cărui proporții depășesc cu mult problema pur politică a relațiilor italo-tabisiene. Și atuncri. Italia, totdeauna geloasă de bunul ei renume în viața internațională, și pentru care războiul reprezintă o sleire a stării ei economice, ar reveni desigur nu numai la calea păcii, dar și la politica-i încercată de sprijinire a organismului internațional în opera de consolidare a păcii. Dacă însă, ea ar persevera pe calea violenței, atunci da, Italia ar fi agresorul, care ar trebui sancționat cu toată tăria, prin punerea în mișcare nu numai a sancțiunilor economice, de un rezultat în idoel mic, ci și a celor militare. * Cuvîntările de la Sinaia Unele persoane au găsit îndrăzneață cuvîntarea, prea laică de la alegerea sa a părintelui Mitropolit al Bucovinei, care a spus lămurit și cu acel nobil curaj care-l deosibește și păcatele unei societăți, bîntuite de politicianism și urmărind violent putere și cîștig, și risipa de bani, lipsa de orice activitate culturală nouă și liberă în arhidiecesa pe care era "chemat a o cîrmui. S'ar fi crezut că sfaturile, care nu vor fi lipsit, vor aduce o dare înapoi, în țara unde spiritele trec de la cea mai aprinsă aruncare înainte la o asemenea înțeleaptă chibzuire. Și iată că Mitropolitul nu s'a făcut „cuminte". Cu prilejul învestirii sale dacă a găsit simțite cuvinte de laudă pentru minunata, dar așa de rău condusa și de ispitita țărănime bucovineană, în schimb a spus lumii de la orașe drept în față halul în care se află sufletește. Mai mult însă decît aceasta. In cuvintele Suveranului, cele mai frumoase pe care le-a rostit Vre odată, și de o adîncă înțelepciune, e același fond de gîndire, exprimat cu aceiași sinceritate, deși nuanțele sînt, firește, altele. Și Carol al II-lea ca și Mitropolitul Visarion spun limpede că un trecut trebuie să se încheie, și în Biserică, și trebue alt viitor. N. IORGA intre Vodă și Vlădîcă Mitropolitul cel nou al Bucovinei, Visarion Puiu, a schimbat cu Regele o seamă de păreri, vrednice de actul învestită. Luându-și sarcina în primire, a făcut un legământ solemn, la treptele tronului, că va căuta să fie la înălțimea trecutului provinciei ce are de păstorit de-aci ’nainte. A evocat fierbinte voevozii și vlădicii din partea aceea a Moldovei de sus, confruntând amintirea lor cu semnele decăderii vremii de față. Un întreg program de muncă se desprinde din observarea atentă a acestor din urmă stări de lucruri. Dar stându-i pe mitropolit omul gospodăritului rodnic din eparhia Bălților. Suveranul i-a subliniat însușirea activității sale practice, pe al căreia temeiu este un om de pe pământ ferit de pericolul rătăcirilor în neantul contemplației fără razim real. Nu se poate îndeajuns reliefa această așezare pe realități a instituției noastre eclesiastice, amenințate de divagații populare și mistico-livrești să fie spânzurată în norii fumurii ai speculațiilor trăsnrite. Și mitropolitul și regele au apăsat tare pe nevoile pipăibile, ale noastre, la care trebue să țină necontenit biserica.. „Biserica este a lui Dumnezeu și a neamului, deci și a regelui, care prin fapt și lege întruchipează neamul“ — a fost cuvântul Suveranului, nu se poate mai deplin cuprinzător de înțeles. O perfectă înțelegere a fost de ambele părți în ce privește revenirea la buna tradiție religioasă, după ce fusese împrentenită de către curentele de idei ostile de la începutul veacului. Păstorul sufletesc al Bucovinei este el însuși chezașul prefacerilor în curs. ! Etiopia—1935 - Conservatorii și progresiștii de acord în lupta contra străinilor — (Continuare) Niciun „tânăr etiopian" nu este dispus a recunoaște că de fapt Etiopia, în raport cu civilizația modernă, este o țară înapoiată cu multe secole. Nimic din toate acestea nu vor fi vreodată acceptate de „bluzele negre”. Dimpotrivă, ei declară cu Încăpățânare că Abisinia se găsește „pe drumul progresului, a luminei și a păcii”, și că pe acest drum se va proceda rapid intr-un viitor apropiat, când vechii prieteni ai „tradiției” vor fi complet puși în derută și când ei, tinerii vor putea să înfăptuiască programul lor de civilizare în regiunile neabisiniene ale Imperiului. Ori, pentru o populație care trăește în condițiile în care Abisinienii se găsesc, nimic nu e mai fatal și hotărât contrar tuturor posibilităților de progres decât convingerea că este înaintata pe calea civilizației. Această certitudine este înrădăcinată la „tinerii etiopieni” nu numai prin oarba mândrie a acestor Semiți de munte, dar și prin politica, nu mai puțin oarbă, de laude și de complimente, practicată mulți ani contra Etiopiei de câteva State europene în manifestările lor oficiale și neoficiale. Fiecare mic pas spre o formă oarecare de viață mai puțin barbară este salutat prin curioase exagerațiuni ca proba cea mai evidentă a unei civilizații nouă în splendidă desfășurare. Mutarea Biuroului Poștal de la Addis Abeba, dintr’o baracă din Ghebbi, într’o căsuță de un etaj, făcută din lemn și cărămidă, în centrul țării, a dat foc, sunt câțiva ani de atunci, la o ceremonie solemnă, care s’a ținut în prezența Suveranilor etiopieni și a Corpului diplomatic, cu mare fast și discursuri oficiale. Toate acestea se petreceau — aproape simbolic — într’o sală din primul etaj, pe care constructorul o declarase în ultimul moment ca puțin stabilă, și în care totuși — pentru a împiedeca îngrămădeala invitaților indiscreți — printr’o viclenie specific abisiniană, singuri Suveranii și Corpul diplomatic se Închiseseră acolo, toți în uniformă, de gală, entusiasmați de civilizația neoetiopiană, dar mai ales preocupați de podeaua de lemn care se clătina. Alt exemplu: După examene, s-a dat în școala „Tafori” o mică serbare. Acestui eveniment, destul de modest, i se dădu o importanță demonstrativă. Negusul pronunță un grav discurs, înflorit cu citări solemne din Evanghelia Apostolului Matei; asistară toți miniștri cu Legațiile complecte, iar decanul Corpului diplomatic rosti, la rândul său, un discurs, în care această modestă festivitate a unei mici școale de țară a fost sărbătorită nu ca începutul unui foarte lung drum de parcurs, ci ca o demonstrație luminoasă a nouei culturi etiopiene. Se face totul pentru a se convinge acest popor foarte orgolios, că nu-i rămâne mare lucru de sfârșit pentru a se situa printre popoarele cele mai civilizate. Căci manifestațiunile neoficiale n’au limită. Ajung până la cazul acelui german care vizitând bisericile din Evul Mediu, săpate în stâncile din Lalibela, scrie in ziarele dela Addis-Abeba ca „în epoca în care Etiopia se împodobea cu aceste superbe monumente, Prusienii nu erau decât un popor de vânători în pădurile de la țărmurile Baltice“. Se ajunge până acolo, încât misiunea arheologică franceză (Azais-Chambord) declară că Etiopia a fost leagănul civilizației epocii Faraonilor și Grecilor și că din acest înalt platou au pornit în lume primele curente ale civilizației. Acestea nu sunt decât comedii, cari totuși, îmbracă o semnificație particulară în politica locală, cu toate că un observator profan ar putea să distingă într’adevăr faptul de necrezut că este în lume atâta bunăvoință de o parte și atâta orgoliu de cealaltă. Așa se va înțelege ușor, cum într’un astfel de mediu, un panegiric oficial etiopian a putut să compare, după placul său, călătoria ras-ului Tafari în Europa nu mai puțin decât cu aceia a misiunii Sfântului Ion Botezătorul anunțând pe Messia, căci chiar Tafari ar fi zis națiunilor Europei: „Parate viam Domino“, „Etiopia, după Evanghelie, înaintează spre voi“. (Frază textuală, înserată într’o carte recentă a lui Blattienghiel de Herus, actualul ministru al afacerilor streine al imperiului Etiopian). — Sfârșit — Cursul de istorie universală al d-lui prof. A. Iorga D. profesor H^^org^^c T^sc^M^LmH^^Noembrie, la orele 5 ș. a. în Sala Odobescu a Universității, cursul său de Istorie universală. EXTERNE — întrevederea pe care d. Mussolini a avut-o cu sir Eric Drumond ,ambasadorul Angliei, înseamnă reluarea negocierilor directe dintre Londra Roma, după o întreupere destul de prelungită, în cursul căreia nu s-a menținut contactul diplomatic decât între guvernele francez și englez. Discuțiile se află și de data aceasta intr’o fază embrionară. — .,Echo de Paris“ anunță că d. Laval a transmis guvernului englez nota franceză redactată la 18 octombrie, al cărei conținut a fost dealtminteri comunicat verbal de primul ministru francez d-lui Clerk, ambasadorul Angliei la Paris. In această notă, guvernul francez arată că flota engleză din Mediterana poate conta pe sprijinul flotei franceze, în cazul când ar fi atacată de flota italiană. Guvernul francez mai precizează, că Intr’un asemenea caz, solidaritatea franco-engleză se va evidenția nu numai pe mare, dar și pe uscat, precum și în ce privește activitatea în domeniul aviației. Măine, deschiderea cursurilor Academiei Comerciale Academia de înalte studii comerciale’^i ndustriale din București, își începe cursurile măine, Vineri 1 Noembrie a. c., orele 11 a. m. d. profesor N. Iorga va ține prelegerea de deschidere, vorbind despre : TRADIȚIILE COMERȚULUI IN REGIUNILE DUNĂRENE“. De la Academia I Română Academia Română, va ține ședință publică Vineri, 1 Noembrie a. c., la ora 3 d. a. D. N. IORGA va face o comunicare despre MARELE LOGOFĂT AL BISERICII CONSTANTINOPOLITANE HIERAX ȘI HOTELE SALE INTR’UN INCUNABUL AL ACADEMIEI ROMANE. Băeți, năvală, năvală Cu toți, spre boerii mișei Cu căței și purcei Năvală spre Capitală Fraților, acuma, pă ei! Voi veți izbi în ciocovine Mulțime peste mulțime Inghesuită’n taximetre Să dați Să bombardați Cu glomotoace și cu pietre Că ne e amară gura Și pentru cioclovine Avem ura Că Mihalache ne va scoate Lipia și fertura. Grăi-vor cooperatori Dibaci Din centre federale Operatori Cari la ochi legatu-ne-au Cu odgoanele Și cooperativele Bietele Pe urma lor, Au tras de zor Obloanele. Ne va înflăcăra mereu Madgearu Că el a ’ntins Pe romanescul cuprins Durerea și amaru Și chiar va lăcrăma Un pic Că dăm grâne multe Pă nimic Cică asta este Un decalaj Și altă poveste, pentru Comunele Netoți Ferbinții Zăpăciți. Și Sălaj * Și Maniu ne-o grăi S’o risipi S’adune pe mândrii nepoți In mine de aur Dibaci Și cari cu râvnă au Lucrat Cu Szabó Zis lanoș Și cu lanoș Baci Că cine nu lucră Nu mâncă și Romul când nu-i La Putere Ciolane și penzii Nu ne aruncă. Marșul țărănist O variantă simbolistă Dăm și azi, o variantă pe rime bogate, cu care urmează să defileze pe terasele suspendate ale Babilonului, majestoasele legiuni mantezo-mihalachisto-analfabete. Se poate fredona pe aria: ,Leană, și o sprânceană. Varianta prezentă, intră și ea cu mare însuflețire, în repertoriul clubului unde oficiază pontiful de la Topoloveni, ca să cadă zidurile in care dorm pe covoare calde. Semiramidele ostile Statului Țărănesc, și nu în aceiași măsură, protipendadei clubului madgearian. Cu mândrul Gihulucă In frunte Pe drumuri cu praf Prin hârtoape Pe vârfuri cărunte De munte Că el e musai spmn și pe ciocol om scutum1 Din somn Și ferfeniță i-om face Cu furci Cu ghioace Că altu ca Romulus Nu-i El vrea în Sodoma să afle Pe Cloșca... Pe Cloșca cu pui * Și din Babilon pe ciocoi L-om lua cu noi L-om lega fedeleș Să cate la muncă de spaimă. Al nostru balaur Trei boabe de aur La minele din Arieș. Și dacă va fi De-a surda Ne-om strânge la Alba La Turda Și dragilor de regățeni Ce sângele nostru zile de dulce și post Ni-l suge de veacuri Cu Maniu juca-le vom festa Și’n pompă de soi, cu fanfare. Nepoții, cu mic și cu mare Pori-vor cu multă strigare Spre Balaton Spre Buda-Pesta Că-i trai pe-acolo, și miere și zahar C’acolo e Rehner Și c Rade mahăr... * Și va rămâne Prăpăd pentru voi Putrezi ciocoi, Stafie ca să ne răzbune Madgearu, Rumi va clădi peste tot Că-i neaoș, din vremuri străbune Lui Decebal brav strănepot Și Iuliu grăi-va Duios din proțap Că-i e drag Mihalache Ca ochii din cap... R. Acționar Problema tin| văzută de un tănăr — Eânduri adresate d-lui profesor J. Iorga — Continuare O presă, mai care, exceptând câteva organe cărora li se cuvin omagii, cel dintâiu cutezător și orice nechemat are libertatea de a svârli cu noroi în oricine, și care, această presă ne afață pe multe pagini răfuelite personale ori de tagmă, înlesnește cu mijloacele ei repezi, teribilei hidre a anarhiei să-și înfigă peste tot ghiarele. Curente de asmuțire lăsate să se desvolte în voie, captează tineretul în solda urii lor neîmpăcate pentru tot ce stă în calea oarbelor lor patimi și-l împing printr’o drăcească ațâțare la acte nesăbuiite, cum a fost cel ce a îndoliat nu de mult nația întreagă. Și ea pentru a complecta sinistrul tablou și proiecta și asupra viitorului îngrijorarea, niciodată veghea părinților asupra vlăstarelor lor nu a fost In mai vădită descreștere. Rezultatul s’a făcut îndată simțit prin acte caii uimesc și înspăimântă. Iată deci un ati mănunchiu din cauzele pomenite mai sus. In confuziunea tineretului ultimei generații, proaspăt intrată în cumplita luptă a viețiii stăruite îndeosebi, un lucru pe care spiritul de nepărtinire spre care se silește să tindă această analiză îmi impune să-l relev. Este neîncorporarea silințelor lui în slujba unui înalt ideal obșetic. Fenomenul pare a ne fi propriu. Intradevăr, tineretul mai tuturor celorlalte țări este cu înflăcărare animat de un ideal în perfectă potrivire cu așezămitele, tradiția și spiritul nației respective. Tineretul german e înregimentat sub drapelul hitlerismului, al cărui caracter militarist, lăsând la o parte anume scăderi și exagerări e altoit pe firea însăși a poporului german și pe aspirațiile lui revanșarde: tineretul italian descifrează cu reiligiositate poruncile fascismului de pe flamurile ce i se flutură în juru i de apostolul și temut și adorat al bunei credințe; cel francez și englez e absorbit de extinderea unei atmosfere prielnice pacifismului lor umanitarist și în sfârșit pentru a restrânge la atât pildele, aci, în imediata noastră apropiere, tineretul ungar e înflăcărat de revizionismul său. Iu paranteză fie zis, acestui ideal revizionist noi nu-i putem apune exclunsiv idealul anhiirevizionismului nostru, pentru că poți dori, slab fiind să sari în spinarea cuiva și atunci te trudești a dobândi o forță îndeajuns de mare pentru a-și sdrobi adversarul, dar acasta nu-și poate face un ideal din a sta necontenit la pânda pentru a se feri de o surpriză neplăcută de la vrăjmașul său mai neputincios ca dânsul. Fericite generațiile antemergătoare nouă. Pe jertfele lor se sprijină temelia patriei. Luptele iar în folosul obștesc, culminând cu aceia pentru, rempreunarea bucăților frânte din trupul aceleiași patrii de vitregia vremurilor sunt fapte pentru care nici o jertfă nu poate fi prea mare. Și dar ne-a fost ca vrerea Proniei să încoroneze totul de isbândă. Ce ne rămânea nouă de făcut? Consolidați fructul ostenelilor părinților voștri, iată sarcina ce vă incumbă, — ni s’a apus. Nu s'a răspuns chemării și cu îngrijorare conducătorii destinelor neamului s’au întrebat: — Cum e cu putință aceasta? Nația aceasta care în scurtul timp a trei pătrare de veac a călcat cu pași uriași pe calea progresului, ea care a dat pilde sublime în atâtea rânduri să nu mai aibă o picătură de entusiasm pentru a-și încorda râvna in scopul săvârșirii unei opere de atâta măreție? Potențialul ei de virtuți civice să fi scăzut dintr’o dată cu totul? Fiie-mi îngăduit a răspunde: Trebuie recunoscut în primul rând că pleiada de conducători e și acum tot atât de ilustră ca și altcând. Apoi deasemeni că idealul unei organice consolidări nu-i deloc mai prejos decât acela al unei cuceriri, ci, desigur dimpotrivă, in sfârșit trebuie recunoscut ca împrejurările de acum ne sunt mai prielnice decât cele de alta dată. Și totuși, ralierea în jurul acestei idei suferă zăbavă. Una dintre cauze, căci învederat, sunt mai multe, e că societatea de acum e prea superficială, prea schimbătoare pentru a se închide în cercuul strâmt aii unei singure concepții, chiar măreață. O altă cauză e că societatea noastră e prea materialistă pentru a urmări un ideal în care jertfa rămâne fără răsunet și răsplata zadarnic așteptată, un ideal pe care nu are a-l vedea licărind nici în întâile lui realizări. Hranei eterice a ideilor mărețe i se preferă aceia substanțială a realităților, fie acestea chiar vulgare. Un întreg complex de cauze militează în sensul de a preia această tristă psihoză, altoită pe însăși concepția postbelică. SFÂRȘITUL VI NRUL VIITOR , &