Neamul Românesc, noiembrie 1935 (Anul 30, nr. 238-260)

1935-11-01 / nr. 238

Anul XXX Nr. 238 ® ft*» pripaia plătită itt twiátöfár 'mama. 'afifebítei Ifató «M» R TV T. m. ■ [UNK]188­09 S& ZIARUL PARTIDULUI NAȚIONALIST-DEMOCRAT DIRECTOR POLITIC H. IORGA REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA Strada BREZOIANU No. 25, (etaf) BUCUREȘTI (I) Tatefen 5J0.88 Vi eri 1 NoembrSe 1935 C 2 LeiHMRANEMTS Pe an an. 600 tel» Pe gat» mnl 300 tte lB țara 5 Pentru «Btork­fttt X tes Utwți ani 1000 te» Is atrâb­ătste s Pe «n an, 1000 tet ! »» »a»» »nnt> 000 tet DIRECTOR M» GEORGESC» M»lul populației wo­iggpMHWMWBBWBMWBKBWBWBgBBHWI «W» mănești în ttob­>ogea de“altădată O însemnare a cancelariei domnești muntene — printre numărul de documente din Ar­hiva Domnilor fanarioți ce se afla de curând în posesia d-lui prof. N. Iorga — constituie o hotărîtoare importanță pentru fixarea definitivă a adevărului istoric în ceia ce privește vechea populație a Dobrogei. Traducerea din grecește, a acestei însemnări din vremea lui Alexandru Ipsilante, (1774), publicată de noi, zilele trecute, sună textual: „Oracoi, sunt români, seceră­­tori, cari prin firman în timpul verei, a orânduit Domnul (Ța­rei Românești) să-i trimeată în partea aceastălaltă a Dunărei, în partea Dobrogei, ca să sece­re grânele și oarzele locuitorilor acelei părți, ca să poată și ei să se hrănească și să trimeată la Constantinopol, de­oare­ce nu sunt locuitori din acea parte, în stare de a secera pentru care, și dacă Domnul nu se îngrijeș­te, pot aceia cu plângere să facă înștiințare și să aducă lu­crul către înălțimea Sa“. Reiese de aici, limpede că în Dobrogea exista doar o popu­lație redusă și primitivă care nu era în stare măcar să secere recoltele și locuitorii români au reprezentat în acest ținut ele­mentul pe care se sprijină toa­te mărturiile istorice. Iată cum, legenda unei popu­lații bulgare se spulberă și a­firmațiile tendențioase ale isto­ricilor de peste Dunăre rămân în vânt, întărindu-se definitiv rolul statornic și generator al Românilor din Dobrogea de al­tădată. um voia colegului de la mai multe școli din Muscel, acest Sfat l-au făcut alții. L-am făcut noi, intelectualii. Intelectualii din cetatea blăstămată, noi cei din Sodom­a! „.Noi toți, din veac în veac, fără să ne împingă nici o „mas­sa" de la spate, l-am dorit, i-am dat forma, i-am lărgit hotarele și i-am dăruit un suflet din sufletul nostru. Și nu putem admite ca un învățător în fruntea unui grup de ariviști desperați, să arunce asupra operei noastre de armonie, mulțimi plătite sau ispitite ca să așeze în loc­ura și barbaria. N. l.JRCIĂ („Statul l-am făcut noi !“) Italia și teza agresiunei îi de GEORGE SOFRONIE profesor universitar caracterul de democratic.Nici măcar Stat național și in sensul că o parte de con­lucrare la treburile publice să fie recunoscută, nației, spre a pu­tea fi Membru al organismului genevez (conform art. 1 din Pact) nu poate fi acordat, fără multă bunăvoință, Atoisiniei. „Patrie“ la oamenii lui Haile-Selasse ? Ce­rturnă ce înjosire a ideii de Patrie, care presupune o oarecare unitate de rasă măcar supt ra­portul sufletesc, oare cere amin­tirea unei mari opere politice În­deplinite de aliuingul veacurilor, a unor bucurii și dureri simțite împreună, a unei creațiuni de ci­vilizație ieșite din silințele cul­turale ale altora spune d. prof. N. Iorga, — și, cu toată în­dreptățirea, fiindcă aceste ele­mente­­ lipsesc desigur Statului abisiniian. Dacă la toate aceste adăugăm, că însăși desfășurarea ostilități­lor a avut inițial loc, pe un te­ritoriu contestat și contestabil a fi făcând parte integrantă din teritoriul Abisiniei, care ar tre­bui garantat după prevederile art. 10 din Pact, — și trecerea de partea Italienilor a atâtor tri­buri, a numeroși șefi până eri doar nominal subordonați autori­tății guvernului din Addis-Ababa, pare să confirme această teză:— găsim în analiza elementelor ju­ridice a conflictului italo-abisi­­nian suficiente date, care intr’o altă conjimatură internațională nu ar fi dus, cu certitudine, la calificarea Italiei drept agresor. Mai ales, să accentuăm, că în deriziunea Comisiunii arbitrare pronunțată la 3 Sept. asupra in­cidentului din Val-Ual (din 5 Dec. 1934) citim această recu­noaștere: „Comisii aceia consideră că autoritățile locale etiopiene au putut, prin atitudinea lor, lasă impresia că ele au avut intenți­­uni agresive, ceea ce ar părea că fa­ce plauzibilă versiunea italia­nă“... Desigur, un spor de prestigiu al Societății Națiunilor, o reac­tualizare a principiilor și anga­jamentelor Pactului genevez, nu poate fi decât binefăcătoare pen­tru această „pace șubredă“ (G. Serile) în care trăim. In această credință numai, Statele repre­zentate la Geneva au pronunțat cuvântul lor, — fie și fără for­malitatea, după noi necesară to­tuși, a votării, — împotriva Ita­liei. Ele au văzut în situația Abi­­siniei, •— fără a se intra în fon­dul incriminărilor formulate de guvernul din Roma, —­­tăria și experimentarea unui principiu. Dar procedând astfel — și ho­­tărirea atiitudinei britanice a fost aci decisivă, — ele au trecut pe­ste faptul că lovesc moralicește și materialicește intr’un Stat, deplin câștigat în ultimul timp mai ales, la politica constructivă a păcii, care-și trecuse examenul în serviciul acestei păci, d­acă nu mai departe, prin contribuția e­­f­ectivă pe care în ultimii ani o adusese în împiedecarea dăs­­călușului, isvor a atâtor primej­dii europene, și la condamnarea­­ de acord cu celelalte Puteri oc­cidentale a atitudinei Reichului față de Tratatul de la Versailles. De aceea, pentru ameliorarea răului, rămâne încă de căutat adevărata soluție, care oricât s’ar dori creșterea autorității­­ Gene­ves, este primejdios a o seanța în aplicarea unor sancțiuni, a căror punere în mișcare chiar, nu va aduce certitudinea unui sfârșit fericit. O revenire la con­cilierea care ar spori într’adevăr prestigiul organismului genevez, — dat find că până la efectiva închegare­ a unei forțe militare internaționale, care să poată in­timida­­­pre agresor, SociȘdatea Națiunilor trebue să puna con­cilierea pe primul plan și sanc­țiunile pe­ planul al doilea, — poate fi singura cheie a situației, astăzi, ceea ce de­ altfel a înțeles’o Franța, al cărei devotament pen­tru Societatea Națiunilor și-a fă­cut proba. Este posibilă această conciliere? Cu înțelegerea acestui adevăr, că „națiunile dinamice“ în rân­dul cărora se stituiază mai întâiu Italia, trebuesc satisfăcute în re­vendicările lor, ce decurg din fi­rescul drept la existență, cu în­țelegerea acestui adevăr, că „...sis­tem­ul anexiunilor coloniale și-a trăit timpul“ (Ch. Rousseau), și că alte soluții se impun­ aspira­țiilor ep­oc­ei noastre, ca o nouă repartizare a mandatelor inte­rnaționale, extinderea sistemului art. 22 din Pact la comunitățile umane înapoiate, gen­eral­iza­rea formulelor de tutelă sau de asis­tență internațională, sisteme de exploatare comună, etc., conci­lierea — astăzi preconizată de numeroși amici clar­văzători ai Instituției de la Geneva — ar da cu certitudine roade. In acest mod numai, Societa­tea Națiunilor ar putea realiza adevărata pacificare intr’un con­flict, ale cărui proporții depășesc cu mult problema pur politică a relațiilor italo-tabisiene. Și a­­tuncri. Italia, totdeauna geloasă de bunul ei renume în viața in­ternațională, și pentru care răz­boiul reprezintă o sleire a stării ei economice, ar reveni desigur nu numai la calea păcii, dar și la politica-i încercată de spriji­nire a organismului internațional în opera de consolidare a păcii. Dacă însă, ea ar persevera pe calea violenței, atunci da, Italia ar fi agresorul, care ar trebui sancționat cu toată tăria, prin punerea în mișcare nu numai a sancțiunilor economice, de un rezultat în idoel mic, ci și a celor militare. * Cuvîntările de la Sinaia Unele persoane au găsit îndrăzneață cuvîntarea, prea laică de la alegerea sa a pă­rintelui Mitropolit al Bucovinei, care a spus lămurit și cu acel nobil curaj care-l deosibește și păcatele unei societăți, bîntuite de politicianism și urmărind violent putere și cîștig, și risipa de bani, lipsa de orice activitate culturală nouă și liberă în arhidiecesa pe care era "chemat a o cîrmui. S'ar fi crezut că sfaturile, care nu vor fi lipsit, vor aduce o dare înapoi, în țara unde spiritele trec de la cea mai aprinsă aruncare înainte la o asemenea înțeleaptă chibzuire. Și iată că Mitropolitul nu s'a făcut „cuminte". Cu prilejul învestirii sale dacă a găsit simțite cuvinte de laudă pentru minunata, dar așa de rău condusa și de ispitita țărănime bucovineană, în schimb a spus lumii de la o­­rașe drept în față halul în care se află sufletește. Mai mult însă decît aceasta. In cuvintele Suveranului, cele mai frumoase pe care le-a rostit Vre­ odată, și de o adîncă înțelepciune, e același fond de gîndire, exprimat cu aceiași sinceritate, de­și nuanțele sînt, firește, altele. Și Carol al II-lea ca și Mitropolitul Visarion spun limpede că un trecut trebuie să se încheie, și în Biserică, și trebue alt viitor. N. IORGA intre Vodă și Vlădîcă Mitropolitul cel nou al Buco­vinei, Visarion­ Puiu, a schimbat cu Regele o seamă de păreri, vrednice de actul învestită. Luându-și sarcina în primire, a făcut un legământ solemn, la­ treptele tronului, că va căuta să fie la înălțimea trecutului provinciei ce are de păstorit de-aci ’nainte. A evocat fierbinte voevozii și vlădicii din partea aceea a Mol­dovei de sus, confruntând a­­mintirea lor cu semnele decă­derii vremii de față. Un întreg program de muncă se desprin­de din observarea atentă a a­cestor din urmă stări de lu­cruri­. Dar stându-i pe mitropolit omul gospodăritului rodnic din eparhia Bălților. Suveranul i-a subliniat însușirea­ activității sale practice, pe al căreia te­­meiu este un om de pe pământ ferit de pericolul rătăcirilor în neantul contemplației fără ra­­zim real. Nu se poate îndeajuns reliefa această așezare pe realități a instituției noastre eclesiastice, amenințate de divagații popula­re și mistico-livrești să fie spân­zurată în norii fumurii ai specu­lațiilor trăsnrite. Și mitropolitul și regele au apăsat tare pe nevoile pipăibile, ale noastre, la care trebue să țină necontenit biserica.. „Biserica este a lui Dumne­zeu și a neamului, deci și a re­gelui, care prin fapt și lege în­truchipează neamul“ — a fost cuvântul Suveranului, nu se poate mai deplin cuprinzător de înțeles. O perfectă înțelegere a fost de ambele părți în ce privește revenirea la buna tradiție reli­gioasă, după ce fusese împren­­tenită de către curentele de idei ostile de la începutul veacului. Păstorul sufletesc al Bucovi­nei este el însuși chezașul pre­facerilor în curs. ! Etiopia—1935 - Conservatorii și progresiștii de acord în lupta contra străinilor — (Continuare) Niciun „tânăr etiopian" nu este dispus a recunoaște că de fapt Etiopia, în raport cu civili­zația modernă, este o țară îna­poiată cu multe secole. Nimic din toate acestea nu vor fi vreodată acceptate de „bluzele negre”. Dimpotrivă, ei declară cu În­căpățânare că Abisinia se găse­ște „pe drumul progresului, a lu­­minei și a păcii”, și că pe acest drum se va proceda rapid intr-un viitor apropiat, când vechii prie­teni ai „tradiției” vor fi complet puși în derută și când ei, tinerii vor putea să înfăptuiască pro­gramul lor de civilizare în regiu­nile neabisiniene ale Imperiului. Ori, pentru o populație care trăește în condițiile în care A­­bisinienii se găsesc, nimic nu e mai fatal și hotărât contrar tu­turor posibilităților de progres de­cât convingerea că este îna­intata pe calea civilizației. Această certitudine este înră­dăcinată la „tinerii etiopieni” nu numai prin oarba mândrie a a­­cestor Semiți de munte, dar și prin politica, nu mai puțin oar­bă, de laude și de complimente, practicată mulți ani contra Etio­piei de câteva State europene în manifestările lor oficiale și ne­oficiale. Fiecare mic pas spre o formă oarecare de viață mai puțin barbară este salutat prin cu­rioase exagerațiuni ca proba cea mai evidentă a unei civilizații nouă în splendidă desfășurare. Mutarea Biuroului Poștal de la Addis Abeba, dintr’o baracă din Ghebbi, într’o căsuță de un etaj, făcută din lemn și cărămidă, în centrul țării, a dat foc, sunt câți­va ani de atunci, la o ceremonie solemnă, care s’a ținut în pre­zența Suveranilor etiopieni și a Corpului diplomatic, cu mare fast și discursuri oficiale. Toate acestea se petreceau — aproape simbolic —­ într’o sală din pri­mul etaj, pe care constructorul o declarase în ultimul moment ca puțin stabilă, și în care totuși — pentru a împiedeca îngrămă­deala invitaților indiscreți — printr’o viclenie specific abisi­­niană, singuri Suveranii și Cor­pul diplomatic se Închiseseră a­­colo, toți în uniformă, de gală, entusiasmați de civilizația neo­­etiopiană, dar mai ales preocu­pați de podeaua de lemn care se clătina. Alt exemplu: După examene, s-a dat în școala „Tafori” o mică serbare. Acestui eveniment, des­tul de modest, i se dădu o im­portanță demonstrativă. Negu­­sul pronunță un grav discurs, în­florit cu citări solemne din E­­vanghelia Apostolului Matei; asistară toți miniștri cu Lega­țiile complecte, iar decanul Cor­pului diplomatic rosti, la rândul său, un discurs, în care această modestă festivitate a unei mici școale de țară a fost sărbătorită nu ca începutul unui foarte lung drum de parcurs, ci ca o de­monstrație luminoasă a nouei culturi etiopiene. Se face totul pentru a se con­vinge acest popor foarte orgolios, că nu-i rămâne mare lucru de sfârșit pentru a se situa printre popoarele cele mai civilizate. Căci manifestațiunile neoficiale n’au limită. Ajung până la cazul acelui ger­man care vizitând bisericile din Evul Mediu, săpate în stâncile din Lalibela, scrie in ziarele dela Addis-Abeba ca „în epoca în care Etiopia se împodobea cu aceste superbe monumente, Prusienii nu erau decât un popor de vânători în pădurile de la țărmurile Bal­tice“. Se ajunge până acolo, în­cât misiunea arheologică france­ză (Azais-Chambord) declară că Etiopia a fost leagănul civi­lizației epocii Faraonilor și Gre­cilor și că din acest înalt platou au pornit­ în lume primele cu­rente ale civilizației. Acestea nu sunt decât come­dii, cari totuși, îmbracă o sem­nificație particulară în politica locală, cu toate că un observator profan ar putea să distingă în­tr’adevăr faptul de necrezut că este în lume atâta bunăvoință de o parte și atâta orgoliu de cea­laltă. Așa se va înțelege ușor, cum într’un astfel de mediu, un pa­negiric oficial etiopian a putut să compare, după placul său, că­lătoria ras-ului Tafari în Euro­pa nu mai puțin decât cu aceia a misiunii Sfântului Ion Bote­zătorul anunțând pe Messia, căci chiar Tafari ar fi zis națiunilor Europei: „Parate viam Domino“, „Etiopia, după Evanghelie, îna­intează spre voi“. (Frază textua­lă, înserată într’o carte recentă a lui Blattienghiel de Herus, ac­tualul ministru al afacerilor streine al imperiului Etiopian). — Sfârșit — Cursul de istorie universală al d-lui prof. A. Iorga D. profesor H^^org^^c T^sc^M^LmH^^N­oembrie, la orele 5 ș. a. în Sala Odobescu a Universității, cursul său de Istorie universală. EXTERNE — întrevederea pe care d. Mussolini a avut-o cu sir Eric Dru­­mond ,ambasadorul Angliei, înseamnă reluarea negocierilor directe dintre Londra Roma, după o întreupere destul de prelungită, în cursul căreia nu s-a menținut contactul diplomatic decât între gu­vernele francez și englez. Discuțiile se află și de data aceasta intr’o fază embrionară. — .,Echo de Paris“ anunță că d. Laval a transmis guvernului englez nota franceză redactată la 18 octombrie, al cărei conținut a fost dealtminteri comunicat verbal de primul ministru francez d-lui Clerk, ambasadorul Angliei la Paris. In această notă, guvernul francez arată că flota engleză din Me­­diterana poate con­ta pe sprijinul flotei franceze, în cazul când ar fi atacată de flota italiană. Guvernul francez mai precizează, că Intr’un asemenea caz, solidaritatea franco-engleză se va evidenția nu numai pe mare, dar și pe uscat, precum și în ce privește activi­tatea în domeniul aviației. Măine, deschiderea cursurilor Academiei Comerciale Academia de înalte studii comerciale’^i ndustriale din Bucu­rești, își începe cursurile măine, Vineri 1 Noembrie a. c., orele 11 a. m. d. profesor N. Iorga va ține prelegerea de deschidere, vor­bind despre : TRADIȚIILE COMERȚULUI IN REGIUNILE DUNĂRENE“. De la Academia I Română Academia Română, va ține ședință publică Vineri, 1 Noembrie a. c., la ora 3 d. a. D. N. IORGA va face o comunicare despre MARELE LOGOFĂT AL BISERICII CONSTANTINOPOLITANE HIERAX ȘI HOTELE SALE INTR’UN INCUNABUL AL ACADEMIEI ROMANE. Băeți, năvală, năvală Cu toți, spre boerii mișei Cu căței și purcei Năvală spre Capitală Fraților, acuma, pă ei­! Voi veți izbi­ în ciocovine Mulțime peste mulțim­e Inghesuită’n taximetre Să dați Să bombardați Cu glomotoace și cu pietre Că ne e amară gura Și pentru cioclovine Avem ura Că Mihalache ne va scoate Lipia și fertura. Grăi-vor cooperatori Dibaci Din centre federale Operatori Cari la ochi legatu-ne-au Cu odgoanele Și cooperativele Bietele Pe urma lor, Au tras de zor Obloanele. Ne va înflăcăra mereu Madgearu Că el a ’ntins Pe romanescul­ cuprins Durerea și amaru Și chiar va lăcrăma Un pic Că dăm grâne multe Pă nimic Ci­că asta este Un decalaj Și altă poveste, pentru Comunele Netoți Ferbinții­ Zăpăciți. Și Sălaj * Și Maniu ne-o grăi S’o risipi S’adune pe mândrii nepoți In mine de aur Dibaci Și cari cu râvnă­ au Lucrat Cu Szabó Zis lanoș Și cu lanoș Baci Că cine nu lucră Nu mâncă și Romul când nu-i La Putere Ciolane și penzii Nu ne aruncă. Marșul țărănist O variantă simbolistă Dăm și azi, o variantă pe rime bogate, cu care urmează să defileze pe terasele suspendate ale Babilonului, majestoasele le­giuni mantezo-mihalachisto-an­alfabete. Se poate fredona pe aria: ,Leană, și o sprânceană. Varianta prezentă, intră și ea cu mare însuflețire, în reper­toriul clubului unde oficiază pontiful de la Topoloveni, ca să cadă zidurile in care dorm pe covoare calde. Semiramidele ostile Sta­tului Țărănesc, și nu în aceiași măsură, protipendadei clubului madgearian. Cu mândrul Gihulucă In frunte Pe drumuri cu praf Prin hârtoape Pe vârfuri cărunte De munte Că el e musai spmn și pe ciocol om scutum1 Din somn Și ferfeniță i-om face Cu furci Cu ghioace Că altu ca Romulus Nu-i El vrea în Sodom­a să afle Pe Cloșca... Pe Cloșca cu pui * Și din Babilon pe ciocoi L-om lua cu noi L-om lega fedeleș Să cate la muncă de spaimă. Al nostru­ balaur Trei boabe de aur La minele din Arieș. Și dacă va fi De-a surda Ne-om strânge la Alba La Turda Și dragilor de regățeni Ce sângele nost­ru zile de dulce și post Ni-l suge de veacuri Cu Maniu juca-le­ vom festa Și’n pompă de soi, cu fanfare. Nepoții, cu mic și cu mare Por­i-vor cu multă strigare Spre Balaton Spre Buda-Pesta Că-i trai pe-acolo, și miere și zahar C’acolo e Rehner Și c Rade mahăr... * Și va rămâne Prăpăd pentru voi Putrezi ciocoi, Stafie ca să ne răzbune Madgearu, Rum­i va clădi peste tot Că-i neaoș, din vremuri străbune Lui Decebal brav strănepot Și Iuliu grăi-va Duios din proțap Că-i e drag Mihalache Ca ochii din cap... R. Acționar Problema tin| văzută de un tănăr — Eânduri adresate d-lui profesor J­. Iorga — Continuare O presă, mai care, exceptând câ­teva organe cărora li se cuvin o­­magii, cel dintâiu cutezător și ori­ce nechemat are libertatea de a svârli cu noroi în oricine, și care, această presă ne afață pe multe pa­gini răfuelite personale ori de tagmă, înlesnește cu mijloacele ei repezi, teribilei hidre a anarhiei să-și înfigă­­ peste tot g­hi­ar­ele. Curente de asmuțire lăsate să se desvolte în voie, captează tine­retul în solda urii lor neîmpăcate pentru tot ce stă în calea oarbelor lor patimi și-l împing printr’o drăcească ațâțare la acte nesăbui­­i­te, cum a fost cel ce a îndoliat nu de mult nația întreagă. Și ea pentru a complecta sinistrul tablou și proiecta și asupra viitorului îngrijorarea, niciodată veghea pă­rinților asupra vlăstarelor lor nu a fost In mai vădită descreștere. Rezultatul s’a făcut îndată simțit prin acte caii uimesc și înspăi­mântă. Iată deci un ati­ mănunch­iu din cauzele pomenite mai sus. In confuziunea tineretului ulti­mei generații, proaspăt intrată în cumplita luptă a viețiii stăruite în­deosebi, un lucru pe care spiritul de nepărtinire spre care se silește să tindă această analiză îmi im­pune să-l relev. Este neîncorpo­­­rarea silințelor lui în slujba unui înalt ideal­ obșetic. Fenomenul pa­re a ne fi propriu. Intr­adevăr, tineretul mai tuturor celorlalte țări este cu înflăcărare animat de un ideal în perfectă potrivire cu așezămitele, tradiția și spiritul na­ției respective. Tineretul german e înregimentat sub drapelul hit­­lerismului, a­l cărui caracter mi­litarist, lăsând la o parte anume scăderi și exagerări e altoit pe fi­rea însăși a poporului german și pe aspirațiile lui revanșarde: ti­neretul italian descifrează cu re­­iligiositate po­runcile fascismului de pe flamurile ce i se flutură în juru­ i de apostolul și temut și adorat al bunei credințe; cel fran­cez și englez e absorbit de extin­derea unei atmosfere prielnice pa­cifismului lor umanitarist și în sfârșit pe­ntru a restrânge la atât pildele, aci, în imediata noas­tră apropiere, tineretul ungar e înflăcărat d­e revizionismul său. Iu paranteză fie zis, acestui ideal revizionist noi nu-i putem apune exclunsiv idealul anhiirevi­zionismu­­lui nostru, pentru că poți dori, slab fiind să sari în spinarea cui­va și atunci te trudești a dobân­di o forță îndeajuns de mare pen­tru a-și sdrobi adversarul, dar a­­casta nu-și poate face un ideal din a sta necontenit la pânda pentru a se feri de o surpriză ne­plăcută de la vrăjmașul său mai neputincios ca dânsul. Fericite generațiile antemergă­­toare nouă. Pe jertfele lor se spri­jină temelia patriei. Luptele iar în folosul obștesc, culminând cu aceia pentru, rempreunarea bucă­ților frânte din trupul aceleiași patrii de vitregia vremurilor sunt fapte pentru care nici o jertfă nu poate fi prea mare. Și dar ne-a fost ca vrerea Pro­niei să încoroneze totul de isbân­­dă. Ce ne rămânea nouă de făcut? Consolidați fructul ostenelilor pă­rinților voștri, iată sarcina ce vă incumbă, — ni s’a apus. Nu s'a răspuns chemării și cu îngrijorare conducătorii destinelor neamului s’au întrebat: — Cum e cu putin­ță aceasta? Nația aceasta care în scurtul timp a trei pătrare de veac a călcat cu pași uriași pe calea progresului, ea care a dat pilde sublime în atâtea rânduri să nu mai aibă o picătură de entusiasm pentru a-și încorda râvna in sco­pul săvârșirii unei opere de atâta măreție? Potențialul ei de virtuți civice să fi scăzut dintr’o dată cu totul? Fiie-mi îngăduit a răspun­de: Trebuie recunoscut în primul rând că pleiada de conducători e și acum tot atât de ilustră ca și altcând. Apoi deasemeni că ide­alul unei organice consolidări nu-i deloc mai prejos decât acela al unei cuceriri, ci, desigur dimpo­trivă, in sfârșit trebuie recunoscut c­a împrejurările de acum ne sunt mai prielnice decât cele de alta dată. Și totuși, ralierea în jurul acestei idei suferă zăbavă. Una dintre cauze, căci învederat, sunt mai multe, e că societatea de a­­cum e prea superficială, prea schimbătoare pentru a se închide în cercuul strâmt aii unei singure concepții, chiar măreață. O altă cauză e că societatea noastră e prea materialistă pentru a urmă­ri un ideal în care jertfa rămâne fără răsunet și răsplata zadarnic așteptată, un ideal pe care nu are a-l vedea licărind nici în întâile lui realizări. Hranei eterice a ide­­­ilor mărețe i se preferă aceia sub­stanțială a realităților, fie acestea chiar vulgare. Un întreg complex de cauze militează în sensul de a prei­a această tristă psihoză, altoi­tă pe însăși concepția postbelică. SFÂRȘITUL VI N­RUL VIITOR , &

Next