Neamul Românesc, august 1937 (Anul 32, nr. 165-189)

1937-08-01 / nr. 165

Anul XXXII Nr. 165 Taxa poștală plătită in numerar conform aprobirei Dir. G­rotlp P. T. T. No. 155038/93*. f (* v­ / ZIARUL PARTIDULUI NATIONALIST»DEMOCRAT DIRECTOR POLITIC Str.A /­­I­I Duminică 1 August 1937 C ______________ DIRECTOR I Strada ISKIlZOIANU No. 25, (etaj) a Âi­­ . Pe un­ an *° ° Leii Pe ^ase­<uni 300 M­A “• BUCUREȘTI (I) ^ I ABONAMENTE Pentru autorități și instihijmii 1000 lei * W * __ _______________________________ Telefon 310.88 % In străinătate : Pe an an, 1200 lei, pe sase luni, 600 te» După prima concen­trare pentru munca Premilitarii — prima serie,— au fost concentrați în cursul a­­cestei luni, 20 de zile pentru­­ munca de folos obștes­c. Pe în­treg întinsul țării echipele de tineri au refăcut cimitirele e­­roilor, au dereticat în jurul bi­sericilor și monumentelor isto­rice și au deschis câteva zeci de kilometri de poteci și șosele acolo unde nevoile economice și turistice le reclamau cu pre­cădere. Programul inițiat de Suveran Cât și după îndrumările d-lui profesor N. Iorga, președintele Comisiunii Monumentelor Isto­rice, care a cerut ca munca ti­nerilor să fie legată de restau­rarea monumentelor de artă și de mărturie a trecutului nostru. Roadele primei perioade sunt cu desăvârșire îmbucurătoare. Lipsurile,­ inerente oricărui început, au fost învinse cu voio­șie și încredere. O perspectivă de mari refaceri și de comple­tare a lucrărilor de mare inte­res național­­ și economic își des­chide orizontul în ace­laș­i timp cu garantarea educației sănă­­­toase a generațiilor tinere, prin­se în ultimii ani în vâltoarea­ nesănătoasă a deșănțatei pro­pagande politice. A doua serie de premilitari își încep lucrul Luni. Și dacă vre­mea bună va îngădui se pro­­ectează și concentrarea seriei a treia. In acest fel în toamna aceas­ta tinerii se vor întoarce la stu­dii fortificați sufletește și tru­pește, iar țara a câștigat o se­rie de lucrări cari acopăr mul­te nevoi. In acelaș timp s’a făcut și verificarea unui vast program de pregătire sănătoasă a gene­rațiilor tinere. AVEM PAMÎNTUL CEL MAI BUN DIN LUME, DE­ȘI NU BATEM JOC DE DÎNSUL ÎN FELUL CUM ÎL LUCRAM. ȘI OAMENII NOȘTRI SUNT VOINICI ȘI DEȘTEPT! "• NU E LUCRU CARE SA NU LI SE ROATA ÎN CREDINȚA CU SIGURANȚA CA AR PUTEA SA-L FACA. ȘI, IATA, STĂM ȘI NE UITĂM, ÎN ATÎTEA LOCURI, LA RĂMĂ­ȘIȚELE ARSE A CEIA CE TREBUIE SA FIE UN HRĂNITOR OGOR DE PORUMB. N. IORGA („O pedeApsă“) românesc WWWWSAAAA/S/W lașul wwv O intervenție a d-lui profesor N. Iorga D. profesor N. IORGA, președintele „Comisiunii Monumen­telor Istorice" și al „Ligii Culturale" a invitat pe d. Osvald Raco­­viță, primarul municipiului Iași, să pregătească prin exproprieri și o atentă studiere a autorizațiilor de construcții, o zonă de 500 metri în jurul tuturor locașurilor sfinte din Iași, pentru a le feri de apropieri profanatoare. Pentru Statuia lui Eminescu WWW/WWWWWW/WWWWWWvWWW Continuăm a publica numele subscriitorilor: Sunii din urmă Colonel Arbore Ioan, Focșani Ministerul Muncii * lei 614.702 100 „ 5.000 Total „ 619.802 Dați obolul vostru la lista ziarului „NEA­MUL ROMÂNESC“. Se susține ■ Citim în „TIMPUL“: Se susține in diverse publicațiuni de către unii, că la Teatrul Li­­gii Culturale, ctitoria de artă a d-lui profesor N. Iorga, se repre­zintă numai piesele do sare. Pentru restabilirea grabnică a unui adevăr contestat cu rea cre­dință, actorii și actrițele acestui teatru, adică domnii și doar zünele: Nicolae Masssim, Nella Mircescu, Constantin Sincu, Cecilia Bărbu­lescu-Sincu, Toma Dimitriu, Vivi Vlasin, N. Făgădaru, Ni­colae Baltasiu, N. N. Anghelescu, Cezar Theodoru, Anca Balaban, Titu Vedea, Ion Focșeneanu, Gh. Damian, Carmen Georgescu, Const. Neacșu, Radu Duminică, I. Brătulescu, au adresat d-lui prof. Nicolae Iorga un inimos și indignat protest din care spi­cuim:„In nici un alt teatru, ca int acel al „Ligii Culturale“ nu s’a dat atâta prilej tinerilor să se manifeste și să-și valorifice însușirile ală­turi de marii actori ai Teatrului Național, cari și-au dat concursul, realizându-se perfecte ansambluri, sub direcția marelui actor și eminentului profesor Ion Manolescu și în regia celui mai harnic și mai valoros regizor ce-l avem, Ion Sahighicea. Repertoriul ales în toată libertatea de direcția teatrului a fost format în această stagiune din nouă piese ce s’au reprezentat în 263 spectacole, din care numai două sunt semnate de d-stră, „Zbor și Cuib“ și „Fiul cel pierdut“, reprezentate ambele de 54 ori”. Reaua credință parcofonică primește încă o sancțiune; odi­oasele planete ale lui Arghezi îl duc pe autor dintr'o serie de cravașe, în alta... E ceea ce merită. Foloștoacă răspopitul... HUNGARICA Intr'o mare revistă franceză, La Revue des ambassades, corespondentul la Budapesta, un bun creștin și un pacificator al lumii tulburate, d. Drucker care e pentru ocasie și „Georges", publică un articol despre relațiile Ungariei cu vecinii ei. Intîiu el stabilește că Ungaria nu dorește decît pace, bună înțelegere, civilizație și progres și, bine­înțeles, pentru aceasta e gata să aducă toate sacrificiile, între care și un formidabil armament, cu fabrică de pulbere neagră, la lacul Balaton. Ar dori și concursul vecinilor — și mă întreb de ce nu i-am oferi noi și materiile pri­me, din acelea care au fost „furate" împreună cu Ardealul și Banatul. Dar nu toți vecinii sînt tratabili. Ungaria, spune d. Drucker, era bucuroasă că, un timp, Statele succesorale păstrau din spiritul austro-ungar o solidaritate care a dispărut. Pe urmă însă, cînd Ungurii au înce­put campaniile revisioniste, lucrul s'a stricat. Dar totuși... Cu Iugoslavia bunele relații s'au restabilit. O știam noi, admiratorii meto­delor d-lui Stoiadinovici. Dar e interesant că și din Cehoslovacia se dau cele mai bune speranțe. Rămîne ce? Blăstămații de noi, credincioși legăturilor cu împăcații d-lui Drucker. M. IORGA I ' Unul ca multi MMBBBWíBMMHBBBMB «bk «hm După unele obiceiuri de de­­ferență rău înțeleasă față de justiție, ar trebui să nu vorbim nimic privitor la arestarea fos­tului senator țărănist d. Gh. Marinescu, până ce nu se va a­­duce hotărâre judecătorească. Dar, de vreme ce din Slobozia Ialomiței, pe unde îmboldise ță­rănimea la răsvrătire, a luat fuga la Brașov unde tribuna­lul militar l-a pus sub stare de arest, el însuși ne face să-i ve­dem vinovăția. Așa­dar, d. Marinescu acesta, care trebue să fi avut sub co­mandă câteva duzini de oști, a­­runcate la cucerirea urnelor co­munale și județene, după ce a sleit doctrina Statului țărănesc, și n’a mai găsit altceva ce să spună, a luat furios revoluția in brațe. Acum cincizeci de ani și mai bine, pe vremea când Caragiale , își aduna cu nesațiu o comoară­­ de observări din falsificarea con­stituționalistă a partidelor, un Marinescu era, fără îndoială, tot așa de tulburător ca și azi, dar nu tot atât de primejdios. Târgoveții noștri nu coborâ­seră, pe atunci, vocabularul re­voluționar în realități, îl aveau, doar, în fantezie. Azi, cetățeanul trăind sincro­nic cu revoluția roșie rusească și cu aceea spaniolă, despre care se știe cu deamănuntul până în ultimul cătun, nu mai este a­­geamiu, ca pe vremuri, a pro­gresat. Mai se scapă el la cârciumă cu câte o vorba pestriță pe ici pe colo, își mai dă în petic schi­monosind limba după termenii telegramelor din ziare, dar, ori­cum, știe s’o ia și în serios când e vorba de făcut o rebeliune, care să placă șefului. Iată pentru ce nu se mai poa­te trece cu ușurință îngădui­toare, necum cu zâmbete în col­țul gurii, pe lângă o pățanie ca a acestui Marinescu de pe Bă­răgan. Să-i f­acem însă dreptate, grăbindu-ne a constata că în­tâmplarea lui nu e unică în fe­lul ei. Ațâțarea, călcarea în picioare a autorităților, îndemnul la luarea târnăcopului pentru dreptate, se practică pe toată scara electorală, de când satele merg să-și dea votul universal. Lumea a auzit atât de multe de astea, că trebue să-și facă cruce că Nemesis a căzut din senin pe capul d-lui Marinescu. Insă tocmai pentru că urech­ia s-a deprins și ochiul nu mai ve­de, trebue să înceapă să cadă osânda. N. Iorga și Liga Situația d-lui profesor N. Iorga este unică în Stat. Fără să aibă un partid puternic, atitudinile sale au mai mare răsunet decât orientările unui partid de masse. Este acesta un reconfortant exe­mplu de forța pe care o poate avea o covârșitoare personali­tate. Că nu întotdeauna cuvin­tele sale pot fi luate drept literă de Evanghelie ? Evident, D. N. Iorga este om și greșelile sunt omenești. De aceea d-sa este atacat și hulit cu aceeași pasiune cu care este adorat. Și atacurile și lau­dele îl înalță deopotrivă. Atacu­rile poarte mai mult decât lau­dele. Pentru că, fapt curios, d. Iorga este mai mult atacat pentru ca­litățile sale, după cum ades­e lăudat pentru unele greșeli. Și ar fi de mirare să nu se întâmple așa. D. N. Iorga, prin ținuta sa mo­rală și adâncile rădăcini ale ac­tivității sale poliforme este în mijlocul volburei curentelor, cari răscolesc sufletul Neamului, se situiază la răspântia marilor ho­­tărîri înrâuritoare asupra desti­nelor românești. De aceea poate cuvintele sale au semnificații profetice și par a fi vibrațiile fi­rești ale unui suflet din sufletul Neamului. Așa ne-am deprins să-l cu­noaștem pe marele profesor de naționalism românesc, cu mult înainte de a fi apărut ciupercile ideologiilor d­e import. Generațiile care l-au ascultat și l-au urmat au pus temeliile solide ale României prin jertfă și cultură. Când țara își strângea hota­rele sub presiunile nedreptăților istorice, d. N. Iorga profetiza u­­nificarea. Unificarea sufletească pe dea­supra vitregiei granițelor.­ Unifi­care prin cultură românească. Liga culturală a fost instru­mentul de luptă pe plan spiritual pentru dărâmarea zidurilor între frați. Din sânul acesteia a pornit ofensiva cuceritoare a ținuturilor locuite de români cu mult îna­intea trecerii Carpaților. Ostașii întregirii geografice, fuseseră precedați de cohortele de cărtu­rari întregitori de suflet româ­nesc.­­ Pe vremurile acelea de profesor N. Iorga lua ades înfățișarea de reprezentant al iredentei româ­nești. Liga Culturală era privită din­colo de hotare, și la noi uneori, ca o organizație subversivă. O organizație subversivă care ame­nință să dinamiteze conglomera­tele ce stăteau în calea realizării idealului național. Dar însfârșit s’a împlinit uni­rea. Și unificarea sufletească e pe calea desăvârșirii. * Și-a împlinit Liga Culturală cu succes scopurile, dar nu și-a pier­dut utilitatea. Dincolo de pasiunile oarbe ale politicianismului Liga situându-se pe plan cultural poate lupta cu folos pentru realizarea impera­tivelor naționale ale vremii. Ca și in trecut, ea poate înrâuri spi­ritele, determina hotărârile șo­văitoare. Aceasta­­ este semnifica­ția­, ultimei manifestații de la Iași a Ligei Culturale. Românizarea tenace și fără pre­get a unificatei Românii năpă­dită de pe originea monstruoasă a­­ străinilor cu interese centri­fugale. Opera aceasta o poate patrona Liga Culturală cu acelaș succes ca și în trecut. Ea poate servi de frână exceselor și de imbold, șo­văinilor fără să fie acuzată de partizanism. O va putea menține d. N. Iorga pentru împlinirea acestui frumos ideal românesc ? Cei ce-l cunosc îi acordă în­treagă încredere, pentru că d. profesor N. Iorga, deși s’a arun­cat ades, cu toată ardoarea, în vâltoarea luptelor politice, a știut întotdeauna să le domine. Revenirea neîncetată la cu­viința legilor unei personalități ce nu se poate încadra într’uin partid a fost numită inconsec­vență. Dar d. profesor N. Iorga a avut întotdeauna o consec­vență pe care cei mai mari duș­mani nu i-o pot contesta: con­secvența naționalismului intran­sigent, care se confundă cu ro­mânismul nu cu naționalismul de modă nouă. Această consecvență naționalistă a fost dogma Ligei Culturale și Liga Culturală a fost și încă va fi Nicolae Iorga. („Voința Obștei“) Eugen Victor VREAU SA RIDIC SI SA ÎNCURAJEZ ORICE OPERA SOARE PRODUSA DE O MINTE ROMANEASCA. DAR CER MAI ÎNAINTE DE TOATE CA ACEASTA OPERA SA FIE SERIOASA ȘI SA ADUCA UN APORT REAL RAMURII DE CUL­TURA CAREIA II APARȚINE. M. S. REGELE CAROL II (LA CLuJ). DE­VA­ Portretul lu^rghezi^m^deSla^n^^uș^iașuhîi eliberei de Nicolae Iorga, e foarte sugestiv. Glas pițigăiat, cuviincios și umilit, schimba de două-trei ori pe zi .^costumele“ cu tăetura la modă, cel vărgat rezervându-l probabil pentru ceremonii cu to­varășii de la Sici-Bei. Mânca mult, tacticos, cele mai scumpe și variată bucate, bea cele m­ai adese vinuri, ironiza în ace­liaș timp pe colegi râzând de sărăcia și de.... feluri cum își făceau nevoile. (Ii urmăea proba­bil și în latrina pușcăriei, ca să obțină tablouri demne de pagini­­le-i­scatologice). Viața de pușcărie a eroului Radei oscila între cochetările peni­bilă și îmbuibare poetică. Colegii de breaslă cădeau în genunchi implorând pe magistrat să-i scape de tovărășia grețoasă­ și nesu­ferită a Arghezului estetic... Cum­­ răsplătește terfelitoriul de icoane și pe directorul pușcă­riei pentru cele ce-i îngăduia, — o voi­­ arăta. E încă o pagină de ingratitudine: Porcofonie înjură birjorește chiar pe șeful inter­natului Văcărești, d­are-l lăsa să ducă și sub regimul penitenciar viața de odaliscă abjectă a bogdan-piteștianului profesional... Dar să mai dăm cuvântul lui I. Slavici: „Arghezi și...., oamenii mai subțiri, au prezentat curții, do­vezi neîndoioase, că dânșii au primit de la generalul Iliescu, deci dela guvernul liberal, bănez ca să înființeze un ziar și o revista, în care susțineau — după inspirațiuni primite — tot ceea ce au susținut și în coloanele „Gazetei Bucureștilor“. (Pag. 202). Porcofonie socotea că e tare în argumente: Ceea ce un joc po­litic elementar socotise util în neutralitate. Arghezul mercenar continua sub Von Tchăpe și Von Mackensen : o operă de sabotare și pactizare cu dușmanul, ca să provoace plătit dezertări în rân­durile oștirei care apăra eroic, la Mărăști și Mărășești, pămân­tul românesc ! ...,,a opta o ocupase cu câteva ore înainte Colonelul Victor Verzea, într’a noua se instalase Grossmanul meu, iar a zecea, o celulă îndoită, daci pentru două persoane, era reservată pentru Arghezi. „Sunt, iubite amice, nemângâiat când îmi dau seama, că mi-e peste putință să-ți descriu gesturile, atitudinile și mutrele noastre când mi-am pus întrebarea, care dintre noi intră cu Arghezi. „D-ta, — i-a zis Grossman lui Dem. Teodorescu, — îi ești cel mai bun prieten, — deci cel mai indicat“.­­ „Eu !? Doamne ferește!“ — a răspuns acesta. ; „Să intre Carnabat!“ j „Nu! nu! nu!“ — răspunse Carnabat dând din mâni și chin­ picioare. „Domnule Slavici?“ „Eu, — am zis, — din capul locului eram hotărît să iau una din celulele de jos, care toate sunt goale. Vreau adecă să-mi fac o grădină cu flori în fața celulei și să-mi petrec timpul săpând, privind și stropindu-mi grădinița“. „Arghezi a rămas singur și s’a instalat boerește cu toate di­chisurile de care un om ca dânsul are trebuință“. (pag. 248—249) . Epavă umană acoperită de dispreț, ocolit chiar în pușcărie ca un ciumat pentru viața-i abjectă. Arghezul cel cochet, odată liber, și-a găsit devotamente și prieteni ca d. profesor Al. Ro­­setti, ca d. critic autorizat Șerban Ciocâ­lescu, ca... Eugen Jebe­­leanu, și ca alte figurine ridicule. Cine se­ aseamănă, se adună. Dar în ce promiscuitate acceptă să vegheze muleedia și infa­ma tagmă porcofonică! N. Georgescu Lui Pastor*el Visează muze, cum că vin la crame, Intr’o cișmea el descifrează-o farsă. Și toarnă pe hârtie epigrame, Ocalele, — pe cărămidă arsă. Păstorul, să-și aline tal­anul... Bea crunt, trântind cu foc gam­beta, — Sunt ani de când și-a închis bu­reta, Un defetist: Ciobanu. Cocoș Tot pilda de la Br­așov. D. Al. Lapedatu,­ președintele Senatului^^^Tkază^TM^l^bdin­­da românească de la primăria Brașovului: „Timp de o săptămână manifestațiile însuflețite ale solidari­tății noastre naționale au dominat viața publică a Brașovului. Rezultatul era de prevăzut. Lista Blocului românesc a întrunit o majoritate zdrobitoare, 83 la sută din votanți. „Această izbândă a impresionat profund toate straturile so­cietății românești de pretutindeni. întreaga presă, fără deosebire de culoare politică, a ținut să releve și să comenteze actul politic de la Brașov, dându-l ca pildă pe viitor, pentru toate celelalte orașe și municipii, într’o situație analogă. „Stăm încă sub impresiunea minunii dela Brașov, cum a fost numită alcătuirea blocului românesc, și nu ne îndoim că so­lidaritatea înfăptuită se va impune pentru totdeauna. „Se vor convinge în curând chiar și concetățenii noștri — mi­noritarii — cari n’au putut intra în constituirea consiliului mu­nicipal. Vor vedea că suntem în stare să conducem administra­ția orașului în spirit de echitate pentru toți, potrivit intereselor și necesităților obștești. » • • » 9 ■> „Vor vedea că în fruntea Brașovului s’a instaurat un consi­liu municipal, care va căuta să du­că la îndeplinire programul de mari lucrări edilitare pe care-l reclamă importanța și desvolta­­rea vertiginoasă din ultimul timp a orașului nostru“. H I ■ mm I « w ' p n m w w w wț m ■ UMfffltlî rtmr BbAaAsUi «ta Tim-TTir ifn-r- hTT- Ttt f" n r -Í tT Tnr-»I 1 irttl Hfl MO FU Epoci de înflorire și de decădere in viața vechiului stat polon Continuare III In sânul vechii, nobilimi polone nu existau grade. Fiecare nobil re­prezenta o putere nelimitată asu­pra proprietății sale. Acest sistem de dependență din țările feudale din Apus, existent între diferiții proprietari, în armată, între func­ționari și în politică, n’a existat în Polonia.’In analele vechilor­­ cance­larii polone nici­odată nu se pome­­nește de vr’o funcție ereditară. Această stare de lucruri însă a a­­vut urmări fatale pentru continui­tatea unitară a statului polon. Lip­sa unui sistem feudal în viața sta­tului polon a făcut ca să nu existe o bază pentru evoluarea ierarhică a societății, ceea ce a dat rezulta­­te dezastruoase în vremurile mai târzii. Am observat deja că, nobilimea polonă nu recunoștea nici o îngră­dire și nici o deosebire între ea și domnitor. Dregătoriile nu erau mo­ștenite ca în Apus. In Polonia ca și în țările româ­nești aceste dregătorii erau împăr­țite de către stăpânitor după apre­cierile sale și evident că nu totdea­una putea să fie drept. Din această cauză se iscau fricțiuni în rându­rile nobilimii, se formau partide și se ajungea la dușmănii fățișe între rege și supuși. Dar în secolele XV și XVI, când s’a petrecut în această direcție o transformare, sub abso­lutismul regal nu s’a putut forma un statut al nobilimii, o codificare a privilegiilor ei sub noua formă. In schimb persoana regală a fost pusă tot mai mult în fața presiunii maselor de șleahtă și pe care, din nenorocire pentru unitatea statului polon, regalitatea n’a putut s’o su­porte. Pe de altă parte, în sânul masei de nobili, care tot mai mult se în­tindea după putere, nu s’au găsit la timpul potrivit elementele tre­buitoare cari să dea naștere la noul centre de putere în stat. Paeans», Polonia nu au e­xistat condițiuni favorabile pentru formarea unui absolutism regal și nici pentru formarea unei pături conștiente în sânul nobilimii care să fi putut să-și asume puterea de stat la vreme de nevoie. In această stare de lucruri fosnia deja germe­nul decăderii în viața statului po­lon la care, ce e drept, au mai con­tribuit și alte cauze. In primul rând, de mare importanță pentru existența acestui stat au fost con­­dițiunile sub cari s’au desvoltat gospodăriile agricole, precum și chestiunea orășănească. Mărturiile istorice ale vremii ne arată că statul primitiv al Piaști­­lor și-a sprijinit existența, în pri­mul rând, pe gospodăriile agricole. In această privință se exercită mult etatism, totuși se întemeiau și gospodării pe cont propriu, în special din partea Bisericii și a ca­­valerimii. In decursul veacului al XIII-lea proprietățile cavalerilor s’au înmulțit extrem de mult, con­tinuând să se întindă, intr’o mai mică măsură, în secolul următor. Dar în veacul al XV-lea și al XVI-lea, datorită desvoltării capi­talismului din apusul Europei, gos­­­podăriile agricole au început să ia o cu totul altă direcție. Am văzut mai sus cauzele cari au contribuit la urmărirea drepturilor și a importanții nobilimii polone și cum au decurs înmulțirea preten­­țiunilor ei în dauna regalității. Con­stituirea unui cod al nobilimii a pus puterea regală din Polonia intr’o situație extrem de delicată.­­ Este adevărat insă că acea­stă re­galitate, atacată în interesele ei vi­tale, putea foarte bine să apeleze la ajutorul altei clase sociale și a­­nume sprijinul clasei orășănești. Exemple în această privință, foarte elocvente, ne oferă îndea­juns Franța, unde puterea regală totdeauna s’a sprijinit pe clasa o­­rășenească, mai ales în luptele grele ce ducea cu feudalii. Dar re­galitatea polonă n’a procedat la fel și aceasta nu din vina ei. Orașele în Polonia s’au desvoltat în mare parte sub influența drep­tului teutonic, care era un drept specific orășănesc. Și până în sec. al XVI-lea, când soarta orașelor polone a trecut printr-o situație foarte grea, dreptul german a stă­pânit mereu asupra acestor orașe, adică nu se naționalizaseră încă și deci nu puteau îndeplini rolul ce­ ar fi trebuit să-l joace pentru binele statului polon. Tânăra generație a nobilimii polo­ne, transformată în stat nobilitar pe la sfârșitul evului mediu, a început o acțiune foarte energică în sensul dominării provinciilor lituano-ruse. Spre această acțiune­­­­ lumea polonă era îndemnată de două motive și a­­nume : de chestiunea teutonă și de cea a Volhiniei. Tot din două moti­ve, de ordin și mai superior, Litua­nienii erau obligați să se opune aces­tor tendinți polone, iar pentru ca opunerea lor să aibă efect cât mai sigur, căutau și primiau ajutoare chiar de peste graniță. Iată de ce interesele polone au trebuit să dea naștere la uniunea de la Krewo din 1385, iar interesele lituane au dat loc la separatismul lituan, accentuat cu deosebire în timpul „uniunii“, mai întâi datorită lui­­ Vitold, apoi din cauza lui Swidingiello, a lui Cazimir Iagello, a lui Alexandru I­ iu și a lui Sigismund cel Bătrân. Acest separa­tism era, în primul rând, alimentat de dorința regilor poloni, de neam li­tuan, de a se menține pe tronul Li­tuaniei, aleși cu tragere de inimă de către nobilimea lituană, indiferent de preferința alegătorilor din Polo­nia. Iată de ce acest separatism pu­tea fi și era susținut cu îndârjire de nobilimea lituană. Pe de altă parte șleahta polonă, alături de necesita­tea imperioasă de a păstra o strânsă unire cu Lituania, doria să încorpo­reze imediat la Polonia Volhinia și Podolia. Era doar unul din motivele de seamă ale „uniunii“. Dar împo­triva acestui plan, am văzut, se ridi­cau Lituanii. In afară de cele observate mai sus, legăturile de apropiere sufletească dintre Polonia și Lituania depindeau de pericolul din afară. De pildă în 1398, în urm­a înfrângerii suferită de Vitold la Worskla, principele­ lituan a căutat să se apropie de Vladislav Iagelo și chiar se ajunge la un nou act de unire, polono-lituană în 1413 la Horodlo, când nobilimea celor două țări se leagă prin jurământ reciproc să formeze o singură familie cu ace­leași drepturi și aceleași datorii. Se mai specifică apoi că Lituania va fi condusă aparte de un mare duce, a­­les, de comun acord cu regele, de către reprezentanții celor două țări. Și ca să nu se creadă că se fac favo­ruri, numai lui Vitold, se stipulează că aceste prevederi rămân bune și după moartea acestui principe ambițios. In sec. al XV-lea și în special în vremea lui Cazimir Iagelonul, Litua­nia era superioară puterii moscovite și din această cauză în vremea lui Cazimir și a lui Ion Albert, s-a înre­gistrat cea mai mare răceală în rela­­țiunile polono-lituane. Dar secolul al XV-lea s-a început cu pericolul ru­sesc, care în mod serios amenința existența Lituaniei; din această cau­ză s-a ajuns la încheerea înțelegerii polono-lituane din 1501. Pericolul ru­sesc creștea mereu: în vremea lui Sigismund I­ iu cel Bătrân cade ora­șul Smolensk, iar la 1563— provin­cia și orașul Polock. Acest lucru a forțat pe Sigismund August să caute mereu un prilej propice pentru a le­ga Polonia de Lituania cu prietenii mai sigure și mai trainice. Astfel, datorită multor insistențe în 1569 se efectuiază o adevărată uniune terito­rială polono-lituană la Lublin, când se puse problema unei educații inter­ne polono-lituano-ruse în sensul unei mai strânse apropieri sufletești și a unei înțelegeri reciproce cât mai grabnică. In această direcție s’a pro­dus în teritoriile cu elemente străine o intensă și reușită acțiune de polo­­nizare. Desnaționalizarea nobilimii lituano-ruse s-a­­ efectuat de asemeni și prin emigrarea Polonilor spre ră­sărit, adică prin împroprietărirea a­­ces­tora în locurile unde populația ru­sească sau lituană era rară. Așa în­cât nouii coloniști au contribuit în mare parte la desnaționalizarea ce­lorlalte neamuri. Dar trebue să mai adăugăm că unirea polono-lituană a forțat conducerea centrală să acorde nobilimii, nu numai celei lituane și ruse, ci chiar și celei polone o mul­țime de privilegii și cari nu totdea­una concordau cu integritatea statu­lui polon. Discuția asupra coordo­nării acestor privilegii a dat loc la inființarea Seismului, de care va depinde mai târziu soarta statul polon și a cărei acțiune a grăbit de»s­trămarea Poloniei. (Sfârșitul in numărul viitor)­­ de TH. HQLBAN

Next