Neamul Românesc, aprilie 1938 (Anul 33, nr. 72-93)

1938-04-01 / nr. 72

■ÄSwn- « *> . - - - »---* • --- »,-M»A*ri4.U ‘rlUÜJlL l-li L . . . __ >lJ^/fít I in* J JMk DIRECTOR POLITIC N. IORGA REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA Strada BREZOIANU No. 25, (etaj) BUCUREȘTI 0) ___________ Telefon 3 70.83_____________ 2 Lei Abonamente Pe un an, 600 Lei. Pe șase luni, 300 Lei In țara, autorități și instituțiuni, 1000 Lei In străinătate: Prețul dublu. DIRECTOR N. GEORGESCU Ert, la Palat — Cuvântul d-lui profesor­­ IV. Ior­ga — Bazele legiferărei administrative și electorale Puncte de orientare pentru legea administra­tivă și electorală In consiliul de miniștri de ert. d. profesor N. Iorga, a rostit ur­mătoarea cuvântare: DOMNUL PROFESOR IORGA: Majestate noi foștii prim-mi­­­niștrii am fost chemați cu un rost bine determinat, dar prin forța împrejurărilor acest rost a fost în trecut. Era vorba, îmi aduc, aminte foarte bine, de ocrotirea unei acțiuni necesare. După­ desorientarea țărei, dovedită în ultimele alegeri, după nereușita­ unei guvernări care plecase prea repede pentru împlinirea unui­ program extremist, situația era foarte grea. țara s'a aplecați spre anarhie. Era desigur intolerabil. » Majestatea Voastră s'a gândit atunci la mijloacele potrivit ei pentru a pune buna rânduială. « Era de asemenea evident că o Constituție tradusă după cea­ belgiană nu mai corespundea nevoilor de astăzi. * Atunci se cerea o formă potrivită cu concepțiile abstractei formaliste; acuma națiunile înțelese organic cer să se dea un­ veșmânt potrivit ființii lor adânci, așezământului constituțional.­­ Noi, foștii prim-miniștrii, trebuia să fim acolo pentru a dai ceva din trecutul nostru, spre a crea o atmosferă favorabilă vo­l­tărei noii Constituțiuni. ț Numai pentru aceasta am fost chemați. 4 Nu era vorba de o conlucrare cu miniștrii de resort. Când s'a redactat însă Constituțiunea s'a făcut apel, firește, și la lu­minile noastre și ne-am deprins astfel a lucra împreună cu m­i­­niștrii departamentelor. Ne-am întrunit și după aceea. Este ade­vărat că am lucrat în bună înțelegere și eu păstrez cea mai frumoasă amintire despre această conlucrare. In acest timp s'au ivit unele greutăți. Trebuiau luate hotărîri acceptate de toți Cum se cerea să despoliticianizăm viața de stat, era însă greu ca unii oameni să se desfacă deplin de legăturile trecutului și astfel la unele departamente s'a putut lucra într'un fel și la al­tele într'altfel. Astăzi însă trebue să se lucreze fără osebiri și fără îndoeli și atunci mă întreb dacă nu e mai bine ca de acum încolo să se facă lucrul numai cu miniștrii de resort, iar noi din locul unde ne-am găsi să stăm la dispoziția Maiestăței Sale, doar ca s­a­­tuitori de zile grele și mari, cum am fost și până acum. O spun aceasta nu pentru merite ce mi-aș atribui, ci numai ca unul care sunt cel mai des interesat de viața de partid. Dar eu mai cred că nu ar putea înceta nepatronagiul nostru fără a fi aici un schimb de vederi în ce privește realizarea a două mari reforme și anume acea administrativă și cea electorală. Să mi se îngăduie a-mi spune părerile asupra acestor probleme. Prin legea administrativă ar trebui să ne întoarcem la viața satului, la această viață vie, singură, căci comuna nu este decât o combinație artificială. Ea poate fi în Franța sau aiurea, dar­­ nu la nai, după cum am spus de atâtea ori. Grecia lui Venizelos­­ a suprimat-o de mult.­­Satul, așa cum este adesea izolat, are a se îngriji de rosturile sale osebite, comuna având aface numai cu interesele financiare. Legăturile între județe ar avea să fie determinate de marile interese economice care pot crea, în anume domenii, unități su­perioare. Un mare drum al Țarei nu poate fi dat în seama unor administrații deosebite care nu au mijlocul de a se înțelege între ele. Sunt vieți ale nevoilor practice care se impun. Vechile mari împărțiri moștenite de la străini trebue să dis­pară, or câte interese ar fi legate de noțiunile: Bucovina, Basa­rabia, Ardeal, care se cereau să fie uitate de a doua zi după rea­lizarea unităței naționale. Peste râuri și peste munți trebue­ crea­te noile norme ale vieței administrative. Râurile însăși pot rede­veni formele generatoare ale grupărilor superioare; ele au dat nume de familie care se păstrează și până acum: Murășan, Ol­tean, Prutean. Legea electorală ar fi să fie făcută după profesiuni, dar tre­­­­bue să se prezinte la alegeri numai oameni cari în adevăr exercită aceste profesiuni, nu, de exemplu, în categoria sa, cutare avocat care de treizeci de ani nu mai știe ce este tribunalul. Votarea să se facă în curs de mai multe zile la anume oficii unde alegătorul care ar putea dovedi îndeplinirea tuturor datoriilor față de stat să detașeze dintrun carnet buletinul pe care să-l depună. De ase­­­­menea ar folosi două scrutine pentru ca alegătorul să poată să-și­­ schimbe votul după ce a văzut un prim rezultat pe care nu îl aș­tepta. Așa se petrece în marile corporațiuni, cum sunt, bunăoară, , Academiile. Mulțumesc Maiestăței Voastre că s'a gândit că am putut fi și eu de folos, ori­cared s'ar mai socotii a se trage acest folos de la mine, chiar neoficial sunt la dispoziția Maiestăței Voastre. nvw. N­ .... n TW~i­v Vi* ilTr­ •* V ■*' **' SĂRBĂTORIREA UNUI VREDNIC PASCAL " Profesorul C. Șonțu a împlinit 80 de ani, fapt care a fost sărbă­torit cu­ drept cuvânt și așa cum se cuvine de oamenii școalei și cul­­turei intr’una din marile săli ale ziarului „Universul“. De­sigur, nu mulți din actuala generație știu cine a fost și a făcut pentru școala românească prof. C. Șonțu, nu atât datorită vârstei înaintate, care îl desparte nu timp de actuala generație, ci mai mult datorită sie însăși, atitudinei lui față de viață. Căci acest dascăl de învățătură, muncă neîntreruptă și rodnică a fost un mare modest, având ca lozincă și practică a vieței numai împlinirea datoriei — a uneia din cele mai frumoase datorii ce îi e dată omului: acela de a împărtăși pe alții din agoniseala minței și învățăturei lui, de a învăța carte pe cei tineri, de a plămădi cu o mână meșteră și activă generație de generație. Având în modestia atitudinei și ceva înțeles lui o atât de înaltă și justificată concepție despre rostul și pasiunea lui, el se mulțumea cu delicata, dar suprema satisfacție sufletească ce o dă conștiința datoriei împlinite. E un om dintr’o altă lume, nu numai prin înaintarea vârstei, care o dorim și mai lungă, ci prin sufletul și caracterul lui, prin chi­pul cum Și-a înțeles datoria lui, ca om față de societate, ca dascăl, față de catedră, față de elementele a căror soartă intelectuală și morală îi era încredințată lui. j~rTann_r~>•"***** *** *--■ * 1 —— r— — “•■*» ■ —— » ■ Keni poeziei românești MIHAIL EMINESCU­ ***** __________iși va avea statuia de marmură în Capitala României Mari Români la ura străinilor către voi, răspundeți cu dragostea voastră către negustorimea și breslașii de acelaș sân­­­­ge și credință. ^ . Piritorii țării lor și amicii de la Paris Se va recunoaște că, în legăturile la care ținem așa de mult, și cu înfruntarea unei primejdii tot mai evidente, cu Franța, căreia-i păstrăm o recunoscătoare amintire, peste tot ce ni impune rasa și cultura comune, n'am văzut niciodată partidele care au ajuns a gu­verna republica și n'am avut pretenția de a fi judeca ideologia. N'a fost numai datorită atitudinii guvernului, ci discre­ției, aproape generale, a înseși societății românești. Dacă în vre­un colț de presă otrăvită s'au încercat critice neîngă­duite, ele au fost oprite cu torța. Doar ziarele săsești dacă au abuzat de toleranța noas­tră pentru a se amesteca grosolan în ce nu se privește, căci se tipăresc în România, care , poate impune o ținută, în politica externă, cetățenilor ei de orice rasă. Dar fie-mi permis a spune că, fără a ne putea plînge de guvernul francez, obișnuit a îngădui și cele mai violente atacuri contra lui însuși, nu e același cal în ce privește unele ziare franceze față de România.­­ S­în­tem liberi să schimbăm ce voim. Și factorii politici ai poporului român n'au să în­­­­i trebe nici la cei mai buni prieteni cînd au de luat o hotărîre pe care, cu cît o vom vedea criticată, cu atît sîntem datori să o apărăm. . . Merg la Paris anume­ canalii de la noi, care, cu un vechiu nărav, fabrică articole, ca acela, de o grosolănie fără păreche, din L'Eu­rope Nouvelle, revistă care avea cu noi legăt 1t­­uri pe care le cunosc și eu. Și articolul de nedreptate și de injurii, atacînd și pe priete­­­­nul țării noastre, ministrul Franciei, pentru că nu bate din picior ca să impuie un alt guvern. (!) ■ se publică pentru ca să afle cetitorii francezi că noua Constituți­e e un instrument de despotism a Suveranului, care a suprimat partidele, instrumente de viață democratică după sistemul pe­­ care unul din șefi îl punea în fața părintelui Patriarh, socotit în acest articol ca unul din­­ marii uneltitori. Și așa mai departe, c Nu silim pe cei cari ne cunosc și ne înțeleg să dea un răspuns. Dar n'am putea zice­­ că nu-l așteptăm. 1 N. IORGA I D. prof. N. Iorga în judiciosul și românescul său articol apărut ori în coloanele ziarului nostru, co­mentând schimbarea de guvern, caracterizează astfel situația și spiritul care o însuflețește și di­­rigue : Jn voința Regelui de a despo­­liticianiza țara, o etapă s’a mân­tuit și alta începe“. Intr’adevăr, maladia cea mai gravă și alarmantă care a bântuit țara noastră de după răsboiu, atât pe terenul social, cât și în sfera morală a fost politicianizarea su­fletului și întregului nostru orga­nism. Politicianismul pătrunsese în învățământ și în biserică, în ad­ministrația publică, în cultură și în munca manuală, în meserii și în agricultură, năpădind în sate ca și în orașe, constituind facto­rul dominant al unei întregi epoci, motorul principal al activităței generale, sursa de existență a u­­nei întregi categorii inevitabile de oameni fără nici o meserie precisă. Politicianismul ajunsese o ade­vărată profesie, o foarte rentabilă profesie nu numai pentru prota­goniștii matadori, ci pentru întregi serii de cetățeni puși în slujba partidelor, a „ideologiilor“ fie de dreapta, fie de stânga, deși prac­ticanții nu aveau nimic comun cu ideea și idealul. Cine plătea această profesie și pe acești profesioniști ? Statul! Dar Statul nu este o abstracție, căci de ar fi nu ar fi avut la dis­poziție imensele fonduri budgeta­re din care se întrețineau profe­siunea și profesioniștii politicei. Salariile lor fastuoase, îmbogă­țirea lor miraculoasă se plătea din agonisirea și jertfa contribuabilu­lui. Unde a dus acest sistem ? In situația în care ne-am găsit până la lichidarea politicianismului. Unde ne-ar fi putut duce con­tinuarea acestui sistem ? Ne e groază să facem cele mai legitime și raționale pronosticuri. Din norocire pentru Stat, țara și neam nenorocita eră a domi­­nărei, a ocupației politicianismu­lui a fost definitiv închisă. Din voința Regelui s-a început și se continuă opera de despoliti­­cianizare a aparatului de Stat, a instituțiilor publice, a învățămân­tului și bisericei, a tuturor func­țiunilor și resorturilor sociale in care nu avea ce căuta politica și politicianismul. E o operă de salubritate și în­sănătoșire, în cadrul căreia țara și neamul își vor regăsi rostul și me­nirea lor, având posibilitatea de a concentra toată puterea de mun­că și potențialul energiilor pentru prosperitatea și prestigiul națiu­­nei. .. ... O prețioasă revistă italiană de 77. G. Stino „Institutul interuniversitar i­­talian“ desfășoară o intensă ac­tivitate în domeniul latinității, editând în același timp o inte­resantă revistă lunară, sugestiv intitulată „Romana”. Publicați­­unea se află sub direcțiunea in­stitutului, dar apare în frumoase condițiuni tipografice la Felice Le Monnier editore, Firenze. Pentru toți cei care se intere­sează de mișcarea culturală ita­liană, această revistă este bine­venită prin varietatea materia­lului tinzând să arate mai ales universalitatea culturii italiene. In adevăr, actualmente, mulțu­mită creșterii atât de simțitoare a prestigiului Italiei în lume, limba armonioasă a lui Dante se răspândește din ce în ce mai mult, iar o abilă și folositoare propagandă culturală în străi­­nate a reușit să cucerească a­­preciabil teren. Semnalez în No. 8—9 din No­­embrie 1937 un important ar­ticol al d-lui Alfredo Schiaff­ini despre regresul limbii franceze, „Il regresso del francese“. In câteva documentate pagini, au­torul stabilește bazat pe citate mișcările care cauzează și fe­nomenele care întovărășesc răs­pândirea unei limbi în afară de hotarele naționale. Nu poate fi de tăgăduit că răspândirea actu­ală a culturii italice este opera restaurării naționale a Romei; odată cu prestigiul politic, creș­­­­te și utilitatea limbii sau­ cărții statului respectiv. Italia între­buințează cele mai variate mij­loace în serviciul răspândirii culturii sale : favoruri acordate studenților străini, misiuni în străinătate, transmisiuni radio­fonice, activitatea societății „Dante“, liniile de navigație na­țională, admirabile publicațiuni de propagandă turistică etc. Au­torul articolului citează apoi pe cunoscutul scriitor francez, d. Franck L. Schoell, dintr-o apre­ciată lucrare intitulată „La lan­­gue franțaise dans le monde“ (Paris, 1936) în care se constată regresul vizibil al limbii franceze în oficiul ei de limbă auxiliară culturii. Cercetătorul francez observă foarte judicios că „în sec. 16 omenirea se bătea pentru chestiuni religioase, în sec. 20 aproape s’ar bate pentru ches­tiuni de limbă“. Fascismul duce, afirmă d. Schiaffini, o politică linguistică inerentă caracterului totalitar al statului. Tot d. Schoell găsește că Italia se stră­duiește a-și încetățeni cultura în Orient, pentru că „Roma as­piră să joace un rol de pioner în relațiunile spirituale dintre Asia și Europa, i-ar fi ușor să întruchipeze, în ochii Asiei, Eu­ropa întreagă în ceia ce are con­tinentul mai ecumenic și mai comprehensiv“. Putem adăuga că civilizația Romei reprezintă maximum-ul de elevațiune al civilizației europene în sine, ast­fel că această întruchipare nu poate fi decât prea logică. Car­tea d-lui Schoell arată că Italia linguistică se află pe calea unor cuceriri de mare însemnătate, și nu se dă înlături de a com­bate chiar pe propriile lor pozi­­țiuni cele patru limbi rivale, ale Franței, Germaniei, Angliei și Spaniei. Lucru cert este că însuși francezii recunosc regresul lim­bii franceze în lume, pierzân­­du-se importante pozițiuni. Ace­lași autor ajunge la concluzia că cedarea de teren din partea limbii franceze în profitul celei italiene prin Balcani și Europa centrală, nu se datorește într’a­­tât propagandei Romei, cât cre­șterii demografice, politice, co­loniale, maritime și economice, a noului imperiu. Revista „Romana“ prezintă, număr cu număr, același mate­rial bogat, prezentând cele mai capitale probleme ale cugetării italice, complectate cu o amplă perspectivă informativă.­­ IN CURÎND VOM FI GATA DE ORICE, CA OAMENI ȘI CA TREBUIE SA FIM, INSA, DE ACUMA, GATA CA SUFLETE. N. IORGA UNELTE. Un singur gând, iubirea nesfâr­șită pentru poporul Meu, o singură dorință, Binele României, Mă că­lăuzesc fără șovăială pe calea ce am făgăduit-o Țării Mele. M. S. REGELE CAROL 11 Pagini alese PE MOARTEA LUI ȘTEFAN VODĂ In anul 7012, nu multă vreme dacă s'au întors Ștefan-Vodă de la Poenița, la scaunul său, la Suceava, fiind bolnav și slab de ani, ca un om ce era într'atâția ani, în patru­zeci și șapte, tot în războaie și ostenele, și neodihnă în toate părțile, de se bătea cu toți, și după multe războaie cu noroc ce a făcut, cu mare jele au răposat. Marți, Iulie în 2. Era acest Ștefan-Vodă, om nu mare la stat, mânios și de gra­bă vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omora fără giudeț. Era întreg la minte, nelenevos, și lucrul său știa să-l aco­pere ; și unde nu cugetai, acolo Îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vâra, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze. Și pentru aceea rar război de nu biruia. Așijde­­rea și unde-l biruiau alții, nu pierdea nădejdea , că știindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor. Iară după moartea lui și fiul său Bogdan-Vodă urma lui luase de lucrurile vitejești, cum se întâmplă din pomul bun și roada bună se face. Ingropat-au pre Ștefan-Vodă în mănăstirea Putna, cu multă jele și plângere tuturor locuitorilor țării, cât plângeau toți ca după un părinte al lor, că cunoaștem toți că s'au scăpat de mult bine și apărare. Ce după moartea lui îi ziceau Sfântul Ștefan-Vodă, n­u pentru suflet, că este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile sale cele vitejești, care nimeni din Domni, nici mai înainte, nici după aceia, nu s-au ajuns. Fost-au mai 'nainte de moartea lui Ștefan-Vodă, într'acelașî an iarnă grea și geroasă, cât n'au mai fost iarnă ca aceea nici­odată. Iară peste vară au fost ploi grele și pâvaie de ape, cât s'au făcut multă înnecare. Domnit-au Ștefan-Vodă 47 de ani, 2 luni și 3 săptămâni; și au zidit 44 de mănăstiri și biserici; și era însuși țiitor preste toată țara. GRIGORE URECHE Sonate antice învinși de junele și dragele co­pile Amazoane sciții se lăsară robi și le luară de neveste și croi­ă multe căși că altcum dracu-i lua dacă rămâneau flăcăi ungurești pe cele vremuri. Că chiar și Ianoș Baci vestește la Homorod povestea asta cu mare veselie. CALIU MANIU profesor omniscient ad majorumn Dei glorium și geniu incomparabil de lângă Theresianum. XII Bătură Amazoanele pe Sciți, Dar ce-au pățit sărmanii, ani de-a rândul ! Sălbatice torturi, — îmi dau cu gândul - Răbdară vai! strămoși nebiruiți, Cu iureș parfumat, amețitor, Porniră femeiuștele rebele, Grozav război de zâne în dantele, Formând irezistibil Stat Major! N'avui în existența mea abruptă Norocul să mă zvârl ca o nălucă Bravând femei în fascinantă luptă, M'aș fi lăsat să cad prizonier... • « 4 • • 4 ' * S » Acum în Bădăcin, la o ulucă, Tânjesc la braț cu dorul meu stingher, cocoș ; „ ; ,­­ CUGET CLAR Câteva amintiri de turism și de artă din Peninsula Balcanica de Dr. SARCNON Comunicare făcută la Rotary 13 Dec. 1937 IV VIZITE LA MĂNĂSTIRI Duminică dimineața am plecat din Rădăuți cu o mașină bună (200 km.) pe un drum prost, pră­­fos, spre a vizita, la 20 km. Mă­năstirea Sucevița. Suntem călău­ziți de un venerabil călugăr de 80 ani, care ne-a arătat timp de două ore biserica și odoarele mă­năstirii, urua din cele mai­ bogate după Putna. Mănăstirea Putna nu e departe de aici, dar cum n’are fresci exterioare, nu m’am dus s’o văd. Odoarele se compun din icoane și manuscrise împodobite cu cu­lori vii, (enlumine) patrafire cu pietre prețioase, toate din timpuri flirte vechi. Am remarcat minu­­natele cusături ce reprezintă por­tretul Domnitorului Movilă și al fratelui său, ctitorii acestui locaș de pe la 1600. Este o foarte fru­moasă biserică, acoperită toată cu fresci interioare și exterioare. A­­ceste din urmă au fost reproduse in „Illustration“ din 1929 cu un articol elogios și binemeritat al principesei Bibescu. Sucevița e descrisă în mod deosebit in lucră­rile d-lui prof. Iorga și în teza de doctorat a lui Paul Henry 1930, despre „frescile și bisericile din Bucovina“. Semnalăm deasemeni — în Muzeu — trei plăci de ivo­riu, foarte vechi. ......... „­ Am vizitat apoi Voronețul, cea mai frumoasă biserică din Buco­vina; drumul dela Sucevița e des­tul de bun, trecem printr’um ținut ce seamănă cu Jura, care în zig­zag, pășuni, păduri frumoase; a­­celaș aspect ca între Cernăuți și Rădăuți, cu multe sate, întreaga regiune e cultivată și bogată în turme. Sunt două feluri de sate; cele mai multe sunt locuite de o­­­­opulație românească, cu case de emn, cu porți curioase uneori sculptate, alteori sărăcăcioase. E un contrast isbitor între acesta și intre alte câteva sate înflori­toare, locuite de Austriacă și Nemți, trimiși coloniști de Maria Thereza în sec. XVIII. Biserica Voroneț, care datează de la sfârșitul veacului. XV-lea este dependința unei vechi mă­năstiri, din care azi nu se mai vede nimic. Construită în 1488 de Ștefan cel Mare și împodobită în sec. XVI cu fresci foarte fru­moase, biserica s’a păstrat bine, cu culorile încă destul de vii, al­bastrul și verdele de pe pereții in­teriori și exteriori; am remarcat: arborele genealogic, învierea, yă­A apărut nr. 38 din revista „Cuget Claas” (Noul Semănător) condusă de d. prof. N. Iorga, cu următorul sumar: N. Iorga: V. Alecsandri ca traducător al lui Dante; N. Iorga: Lămuriri triste; I. Găvănescul : La învățătură; N. Iorga: Poesia epică a Românilor; Gino Lupi : O viață ce pare o legendă : Badea Cârțan.­­Traducere de Elena Olioni­. Versuri de N. Iorga, Mircea Ovidiu Savu, M. Nanu, G. C. Băisan, Adelina, I. Cârdei și I. Const.­Delabaia. Cronica de N. Iorga și alții. SALA TEATRULUI „IIO?I CULTURALE" Sâmbătă 2 Aprilie 1958 orele 5.30 p. m. va avea loc confe­rința D-lui Profesor Nicolae Iorga, în sala Teatrului Ligii Cultu­rale din B-dul Schitul Măgureanu Nr. 1,­­ în cadrul Institutului de Studii „Sud Est European", când va vorbi despre: „O an­chetă la Constantinopole, despre Unirea Principatelor". Intrarea liberă, mile cerești, etc. învierea e tipi­că, alături de cadavrele care în­­viază și ies din morminte — fapt clasic — sunt animale feroce ca­re scot pe gură leșurile omenești pe care le-au mâncat cândva. In mijlocul lor, elefantul și cerbul stau foarte liniștiți, ei nu au nimic să-și reproșeze. Această minunat de frumoasă biserică e mică, de o formă elegantă, dar cu deose­bire remarcabilă prin frescile sale. La vreo 40 km. de aci vedem Suceava, vechea capitală a Daci­lor, apoi colonie romană însori­­toare; a fost capitala Moldovei între 1380 și 1564. In sec. XVI, Moldova ocupa cel puțin 2/3 din România de azi, la nordul Dună­rii, hotarul de apus tăind centrul Transilvaniei. Mai târziu capita­­la se mută la Iași. Domnii mai însemnați au fost Ștefan cel Mare (1457—1504) și fiul său Pe­tru Rareș (1537—1548). Suceava era atunci un oraș înfloritor, cu 40 biserici, 1.600 case și cu ziduri întărite; au rămas din această splendoare doar câteva biserici, ton care am puteit granta una. Ea prezintă în afară, din loc în loc urme din vechile fresci, înăuntru e împodobită cu fresci bizantine vechi, bine păstrate, ușor afu­mate, cu portretul lui Ștefan cel Mare, donatorul bisericii, și al so­ției sale; turnul, foarte măre, are și el fresci, iar în vârf clasicul Pantocrator. Celelalte biserici erau închise. Simt în această parte a țării mai multe alte bise­rici și mănăstiri mărețe, cu fresci exterioare, cum e biserica Humo­rului sau Homor, care seamănă cu Sucevița, a fost construită în 1530, sub Petru Rareș. Este apoi biserica Vatra Moldo­vița, zidită in acelaș timp cu Humorul, cu care seamănă mult. Amănuntele lor sunt reproduse în teze lui Paul Henry. Cea mai mare parte din aceste sfinte lăcașuri au fost zidite de Ștefan cel Mare și Petru Rareș, fiul său, după fiecare biruință a­­supra vecinilor și mai ales asu­pra Turcilor. In general erau bi­serici cu mănăstire întărită. Aceste minunate biserici, unice în lume, merită o călătorie în Ro­mânia, chiar numai pentru ele, ,

Next