Neamul Românesc, octombrie 1938 (Anul 33, nr. 216-240)

1938-10-01 / nr. 216

Anul XXXIII Nr. 216 77 y ® a*a poștală plătită In numerar conform aprobarei Dir. G­raJe P. T. T. No. 1*5930/933. Sâmbătă 1 Octombrie 1938 C DIRECTOR POLITIC « REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA i Pe un an, 600 Lei. Pe șase luni, 300 Lei UIRECTOR fq W/ff Strada BREZOIANU No. 25­ (etaj) o­­­a| Ahnnamp.ntp | In tara: Pentru autorități și institutiuni, 1000 Lei r cu BI. BUCUREȘTI (I) A­tei i ----- N. GEORGESCU _____________________________________________________Telefon S70.88 _________________________________________________________| In strainatate; P^țul dublu.___________________________________ Sănătatea muncitorilor Statisticile medicale ne arată că majoritatea muncitorilor din întreprinderile ind­ustrriale au o sănătate foarte precară. Mulți dintre ei sunt bolnavi d­e-a bine­­lea. Și chiar cei sănătoși încă, prezintă o debilitate fizică atât de pronunțată că, sunt în perma­nență expuși bolilor infecțioase. Cauzele acestei triste realități sunt ușor de găsit. In primul rând proastele condițiuni în care lucrează muncitorul influențea­ză nefavorabil asupra sănătății lui. Legile care privesc problema higienii industriale prevăd sanc­țiuni contra patronilor care nu iau măsuri pentru apărarea să­nătății angajaților lor. Descope­rirea stabilimentelor insalubre se face însă foarte greu din cauză că organele însărcinate cu con­trolul lor — începând de la me­dicii sanitari, până la inspectorii muncii — nu depun toate silin­țele necesare pentru aceasta. In al doilea rând sănătatea lucrătorului este grav periclitată­ de oboseală. Chiar zilele acestea au fost descoperite unele între­­­prinderi, care țineau lucrătorii câte 12—16 ore pe zi, într-o ac­tivitate neîntreruptă. In fine, o altă cauză trebue căutată în mizeria muncitorilor. Din cauza veniturilor insuficiente ei se alimentează într-o măsură­­ deficitară și locuesc în proaste condițiuni de salubritate. In ast­fel de cazuri, nici bună­voința medicului și nici calitatea me­dicamentelor nu pot înlocui a­­ceste lipsuri. Acțiunea sanitară care se des­fășoară pe tot cuprinsul țării trebue să țină seamă și de soarta lucrătorilor. Chiar dacă această acțiune se răsfrânge în parte și asupra lor, nu trebue totuși să neglijeze con­­dițiunile in care lucrătorul mun­cește în atelier. Echipele sanitare pot controla­ cu mai mult succes întreprinde­rile industriale, și pot, în felul a­­cesta, să descopere mai ușor pe acelea dintre ele, cari au scăpat până acum de urmărirea organe­lor de control. MAHALALELE TREBUIE SA SE BUCURE, DUPĂ O ÎNȚELEAPTĂ CURĂȚIRE DE INFILTRAȚIILE STRĂINE, DE TOT SPRIJINUL ȘI AL PRIMĂRIILOR ȘI AL STATULUI ÎNSUȘI. N. IORGA DOUĂZECI DE ANI DE LA MOARTEA LUI COȘBUC Cei douăzeci de ani de la moartea lui Gheorghe Coșbuc au fost prăznuiți în tăcere. Coloane bogate și prinos de recunoștință i-au adus unele pene păstrătoare tradiției, pene lăcrămând, pen­tru restriștea sufletului românesc, fatal rezultat al anilor de iz­beliște morală. Cristal curat din inima unui Ardeal păstrător de datine și înzestrat cu o picturală vieață rustică, Coșbuc a cântat melodios viața satului așezând-o pe bazele unei estetice și filozofii proprii, încadrată într-o natură blândă și neapărat trebuincioasă sbu­­ciumului oamenilor în strânsă legătură cu firea. De aci, opera luminoasă și dătătoare de sevă, o năvalnică exteriorizare artis­tică a specificului românesc, lăsat apoi din vina multora pradă falsificării grosolane, prin alunecarea vieții sătești spre atrac­­țiunile suburbiei. Există prea multă lume — din nefericire — ne în stare a pricepe poezia lui Coșbuc. Oamenii bulevardelor, doamnele me­selor de joc și ale ceaiurilor dansante, împreună cu toată gloata celor pentru­ care peisajul românesc și toată însuflețirea-i spe­cifică pare mută, nu-i pot prețui pe poetul țărănimii. Viziunile atât de reliefate ale satului, cu­ viața-i regulată de ritmurile na­turii și ale luptei pentru existență! apoi bogata gamă de senti­mente caracterizând sensibilitatea românească, toate sunt des­prinse de pe viu, fără sticlă măritoare, ori­cât s’ar susține con­trarul. Oameni modești, simpli, pradă grijei zilei de mâine, pot fi stăpâniți de cele mai rafinate sentimente. Coșbuc a văzut lim­pede rafinamentul în rusticitate, culegând pernele ascunse prin umbrarele satelor, prispele caselor, pârleazurile șăgalnice și lun­cile acele atât de întâlnite în stihurile sale. Pornind de la ideea comunității omului cu peisajul, Coșbuc a creat o lume plină de vraja curățeniei câmpului, vibrând de o seninătate suverană și transpunând cele mai alese însușiri spirituale ale țăranului un chip de broderie peste puritatea naturii. De la pastelurile gâlgâind natura vie, colorată și plină de frea­măt, de la poeziile de dragoste desfășurate pe toate­ strunele imen­sei harfe până la versurile sociale filozofice sau istorice, poetul simfonizează vieața de la țară în mozaicul versului, urcând pe tro­nul împodobit cu florile câmpului țăranca și țăranul român. Mână în mână cu marele Grigorescu, Gheorghe Coșbuc a găsit accente de seculară noblețe în lumea necunoscută a satelor. De la viziunile de imponderabilă grație terestră a chipurilor grigoreștie­­ne până la „Crăiasa Zânelor“ lui Coșbuc, puntea trece apa lină și limpede din mijlocul satului românesc, dacă nu aidoma ritmului poeziei, cel puțin așa cum l-ar fi dorit poetul, și astfel cum există aievea, idilic și plin de melancolie, prin plaiurile nașterii cântă­rețului. Stângaciu argument combativ a fost irealitatea satului-idilă, așa cum l-a cântat Coșbuc. Poetul a reconstituit o vieață care mai pâlpâie încă, cu toate piedicile ridicate în cale de prefacerile inerente. Această vieață apare însă ca o podoabă a rasei noastre, și dacă n’o întâlnim, pretutindeni, nu vorbește însă nimic în sen­sul dispariției sale. Ne închinăm amintirii lui Coșbuc, danie neprețuită a nepre­țuitului Ardeal, slăvindu-l drept una din cele mai serafice expre­­siuni a sufletului strămoșesc. Cu toată depărtarea, dar cât de alături s’ar simți Coșbuc lân­gă Cronicari! Aurel George Stino BRESLELE NU POT FI AFILIATE ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE Decretul lege pentru organizarea breslelor, precizează atitudi­nea pe care aceste organizațiuni sunt datoare să o aibă față de Stat. Breslele, având ca obiect numai apărarea și desvoltarea in­tereselor profesionale, nu pot urmări împărțirea de beneficii. Ele trebue să-și desfășoare activitatea numai pe plan național și în perfectă concordanță cu interesele superioare ale Statului. In consecință, nu pot fi afiliate organizațiunilor internaționale și nici nu pot trimite reprezentanți la congresele internaționale, fă­ră autorizațiunea ministerului Muncii. LITERATURA UNUI POPOR ESTE CU DEFECTE, ATUNCI CÂND ARE SAVANȚI CU PUȚIN SPIRIT ȘI OAMENI DE SPIRIT CARE NU SUNT SAVANȚI. JOUBERT Pentru statuia lui Eminescu TOTAL GENERAL 791.528 lei Donat. Comitetului pentru Casa, Crângul și Biserica lui Eminescu din comuna Ipătești, județul Bo­toșani 400.000 „ I Suma subscrisă până acum pentru monumentul lui Mihail Eminescu ce se va ridica în Capitală 391.513 „ Publicăm numele nouilor subscriitori : Colecta al. VI-a, a Liceului de fete „Domnița Ileana" din Constanța: 15 „ I Total I” 39.528 lei Un discurs de mare dibăcie Discursul „șefului tuturor Germanilor" e de o mare dibăcie și arată cît de mult situații­le influențează pe oamenii ca­ri se află în ele, chiar pe aceia cari par că aduc un tempera­ment nebiruit și o personalitate care nu se îndoaie. A afirmat că a avut un singur program, acela pe care cu ori­ce preț, așteptând doar pănă la 1­­ 1u Octombrie, îl va duce la îndeplinire . Germ­anii din vechea lui Austria să intre în Statul Germanilor,­­ încolo, alianța cu Italia, formînd ca un singur organism. Părăsirea oricăror revendica­ții către Franța. Respect pentru Anglia, cu care n'ar putea să aibă nimic de împărțit. De cei mai mici, cu ce vor și cer, nu se preocupă. De mníi timis b­on curat praetor... In Europa nu mai reclamă nimic. _ i Afară de aceasta, vechiul proces cu președintele Ceho-Slovaciei, D. Hitler a declarat că vorbește în numele unui popor întreg. Dar, cînd un popor pleacă pe o astfel de linie, poate și ideiul cel mai adorat să-l oprească ? N. IORGA Articolul a fost scris a doua zi după discursul d-lui Hitler. De atunci o a doua sforțare a binefăcătorului omenirii care e d. Chamberlain pare a fi îndr­eptat lucrurile spre soluția pe care o cere întreaga conștiință umană. Dacă această hotărîre va da sufletului german liniște, atunci, da, s'a făcut pacea în lume nu pentru un singur moment. Toamna un librării S’a repetat până la obsesie că cifra cititorilor români de slo­vă închisă în coperte de carte s’ar ridica la 5.000. Și s’a exa­gerat puțin, firește, această lip­să de cetitori, pentru că cifra de mai sus reprezintă numărul a­­celora cari cumpără cartea. Oricum, n’avem nici un motiv să ne mândrim cu contingen­tul nostru­­ de cititori și de cum­părători de carte. Pentru că din 5000 de cumpărători, patru cincimi citesc romane fabricate în serie. (Sunt scriitori cărora nu se poate să le scape un „se­zon“ fără să fie prezenți în vi­trine). A cincea parte abia, re­prezintă numărul cititorilor de lucrări cu oarecare importanță. In sfârșit dacă pulverizăm numărul acesta de cumpără­tori de carte în raport cu toate librăriile, din țară și cu numă­rul zilelor de peste an, găsim u­­șor explicația faptului că libră­riile sunt totdeauna pustii. Dar toamna începe sezonul. Un rușinos sezon cultural. (In țara care are nevoie de cât mai multă cultură, aceasta se asimi­lează pe sezoane !) o raită prin librării ne-a convins de o tristă realitate. Toate, absolut toate li­brăriile au fost transformate în magazine de desfacerea cosme­­ticurilor, a geamantanelor, a articolelor de sport. Cartea a fost aruncată undeva într-un ungher, uitată, prăfuită, necer­cetată decât de câțiva pasionați priviți cu oarecare compătimire de sportsmanii cari își încearcă bocancii și flanelele­. Este o înmormântare a căr­ții, la care îndrăgostiții de vă­paia slovei picură lacrimi. Și este vremea să se facă ceva efectiv în favoarea cărții. Ori­ce, dar să se facă. O școală de librărie, să se acorde anumite avantagii acelora cari ar deschi­de noul librării, să se înceapă campanii în favoarea cărții, așa cum s’au început în favoarea curățeniei și a săpunului. Să fie scoasă cartea de lângă bocanci și de lângă parfumuri. La ne­voie să fie vândută pe stradă, printr’un mijloc care ar urma să fie stabilit. O campanie în­tinsă pe tot timpul anului, cam­panie care să recruteze adepți pentru carte și care să-i restabi­lească prestigiul. Să ne scuturăm odată de ru­șinea librăriilor — magazine de mărunțișuri și a culturii înghi­țite... pe sezoane! Suntem națiune sau ras­să ? Un anonim, după ce a cetit studiile mele publicate aci des­pre națiuni și rasse, m’a între­bat dacă românii sunt națiune sau rassa. Răspund pentru dânsul și alții, de vor mai fi. Nici un popor european n’are unitatea de neam, de credință și de limbă ca noi. In Germania, dacă vei pune alături un prusian, un bavarez și un renan, țărani, ei­ nu se vor înțelege, atât de di­ferite sunt dialectele lor, in plus sunt diferențele de credință, foarte pronunțate, între catolici și protestanți. In Franța, un bre­ton, un alsacian, un gascon, un basc și un provensal, tot de la țară, vorbesc fiecare altă limibă. Tot astfel celții din Irlanda, sco­țienii și britanii din centrul En­­glitezii. Cultura, având de basă limba literară, a făurit unitatea nu de ralsă ci acea sufletească, la francezi, germani și englezi, dându-le, cu trecerea vremei, în forma statelor mari moderne, conștiința și mândria națională, simțindu-se laolaltă solidari în opera de coordonare a sforțări­lor individuale, pentru înălțarea prestigiului și a puterii organis­mului colectiv. Din punctul de vedere pe care-l discutăm, românii stau mai bine decât statele cele mari de mai sus. La noi, unitatea de neam se pierde în adâncul veacurilor dintâiu ale Evului mediu. Colo­niștii romani s’au înfrățit de pe atuncea cu dacii și geții autoh­toni, în vatra de foc a limbii și culturii latine. Limba română — neolatină — este aceiași în toate ținuturile. N’avem o limbă lite­rară specială, diferită de dialec­tele provinciale, care nu există. Limba noastră literară, cu eti­mologia, sintaxa, fonetica, cu un cuvânt întreaga ei morfologic, ca aspect scris și ca sunet, este limba țăranului român, neschim­bată de secole, existând de pe vremea când încă nu se forma­seră limbile literare moderne la francezi, englezi și germani. Dacă vei pune la­­­ masă țărani români din Ardeal, Moldova, Ba­nat, Oltenia, Muntenia și Dobro­­gea, ei se vor înțelege perfect. Dacă în Moldova c și g se pro­nunță altfel decât în celelalte ținuturi, mai adăugând și câte un­a în loc de i, nu se schimbă nici forma, nici înțelesul cuvin­telor. In unele ținuturi sunt cu­vinte diferite pentru aceiași no­țiune, dar asta nu învederează decât bogăția vocabularului, — bunăoară în Moldova se zice car­­toafe și barabule în loc de car­tofi, care se mai zic picioci în Oltenia. Dovleac se zice bostan în Moldova, pepenele harbuz, iar în Oltenia lubeniță, etc. Invaziile nu cred să fi pă­truns mai adânc în neamul ro­mânesc, de­oarece atunci când se întâmplau, bătrânii, femeile și copii se refugiau în profun­­simile codrilor, de unde și vorba „codrul e frate cu românul“­. Nici una din națiunile neolatine nu poartă numele Romei și al romanilor ca noi, țara și românii. Ne-a rămas de la romani, pe lângă majoritatea lexicului și gramatica, spiritul acela critic ascuțit, neîndurat, care nu sehi­­șeală nici nu se încântă de vorbe tunătoare și seci, apoi, simțul practic și simplitatea în alcătui­rile vechi ale satului, pe lângă calmul, stăpânirea de sine și controlul sensibilităței, iar la ne­­voe vitejia fără cruzime și no­blețea în gest și purtări. — Ko­­gălniceanu citează, într’o operă a sa, pe un călător german care vizitând țara a scris, in versuri, despre români: „Es int ein acher blut „In jeden Bauern hütte... pe românește: „In fiece colibă de țăran este un sânge nobil“. Poe­tul german a rămas mirat de latinitatea lim­­bei românești. Neologismele curente sunt des­figurate de origina lor și com­plect asimilate. Așa fiind și bu­­curându-ne de aceste bogății inexistente la alte neamuri, uni­tatea de limbă și de simțire, con­topirea provinciilor în statul na­țional actual s’a făcut din liberă voință a tuturor și nu va fi nevoe să parcurgem de acum înainte drumurile penibile de veacuri fă­cute de monarhia franceză de la Ludovic al XI-a până la Ludovic al XIV-a, sau de monarhia și po­porul englez, sau de Prusia, — igni et ferro, — pentru unitatea politică și de simțire. Sunt și la noi particularități regionale, care tocmai fac far­mecul unelor ținuturi, dar nu există tendinți centrifuge auto­nomiste, sau, mai puțin, veleități larvare de dislocare. In caz de pericol, noi, neavând năzuinți agresive, vom înfrunta furtuna biruitori. Grani­țele țării pot fi, vremelnic, încălcate, dar nimeni nu poate pătrunde în ce­tatea românimei, care n’are ne­voe de etichete ca „națiune“ sau „rassă“. Numele nostru este: NEAMUL ROMANESC. N. N. Lenguceanu Nu poate fi păcat mai mare decât să lași la o parte pe al tău și să te duci să faci dever străinului, căruia nu-i pasă de tine decât pentru câștigul lui. AP­ARAREA PASIVA Exercițiile de apărare pasivă împotriva atacurilor cu gaze, desfășurate ori în Capitală au dovedit clar două lucruri : îndemâ­narea cu care organele oficiale au lucrat la o cât mai perfectă rea­lizare a scopurilor propuse și înțelegerea de care, de data aceasta a dat dovadă publicul. Fie că atmosfera tulbure care a domnit in ultimele săptă­mâni i-a făcut pe oameni să-și dea seama că este în interesul lor să se supună hotărîrilor luate de oficialitate, fie că, — și în cazul acesta satisfacția este integrală — publicul a înțeles în sfârșit că disciplina este un semn al civilizației, fapt este că ori, cetățenii Capitalei au dat dovadă de înțelepciune și de spirit de disciplină. Organizate în amănunt, exercițiile desfășurate eri au avut da­rul să arate, pe de o parte, într-o oarecare măsură grozăvia unor atacuri cu gaze asupra populației civile, iar pe de alta să-i instru­iască pe cetățeni. Și se pare că ambele scopuri au fost atinse. Dacă mai adăugăm la acestea faptul că funcționarii publici au început să primească măștile pe cari le-au achitat prin reți­neri din salarii, instrucțiilor primite ori capătă o valoare mai ridi­cată prin aplicațiile pe cari, personal, le pot face aceștia. Dacă, într-adevăr, spiritul de înțelegere arătat eri este cu adevărat spirit de înțelegere. TRE­ȘTIINȚA AGRICULTURII NU E ȘTIINȚA UNEI ELITE, CI BINE SA DEVINĂ DE ASTAZT ÎNAINTE ȘTIINȚA MASSELOR. M. S. REGELE CAROL II ­p 10 FOLCLORUL FRANCEZ La noi, folklorul a devenit un lucru care a fost cândva, iar astăzi avem numai catedre universitare de folklor. Nicio revistă nu mai apare, iar Academia Română a încetat orice publicațiune folkloristi­­că, mulțumindu-se cu „Anuarul Arhivei de Folklor“ de la Cluj, in ca­­re se publică lucruri bune, și atâta tot. Altfel se petrec lucrurile în străinătate. Am înaintea mea „Manuel de folklore franșais conte­mporain“, o voluminoasă lucrare a d-lui Arnold van Gennep. Sunt două volu­me : tomul III, și tomul IV, formând un total de 1078 de pagini. A­­­­mândouă volumele sunt menite să ne surprindă. Prima parte din vol. III e constituită de Chestionare care au fost alese pentru a aduce servicii acelora cari le-au întrebuințat personal, sau au fost distribuite unor corespondenți. Unele din aceste Chestio­nare, de caracter general, cer un mare număr de cunoștințe prealabi­le și o tendință naturală cătră sinteză, altele se referă numai la puncte particulare, sau la o serie bine definită de fenomene folklorice. A doua parte, cuprinde o listă a vechilor Provincii franțuzești și listă a așa ziselor Pays de France considerate din punct de vedere și folkloric. Aceste două liste sunt necesare pentru a înțelege textul facilitează manevrarea Bibliografiei. Aceasta a fost stabilită după un plan care s-ar părea complicat, dar care nu este decât consecința experiențelor personale ale d-lui van Gennep. Folklorul — spune d-sa — nu este o știință de cabinet ; este o știință plină de aer și un laborator, în acest sens că acest la­­borator este Franța întreagă, sau una din părțile sale mai mult sau mai puțin vaste, provincie, țară (pays) sau chiar un sătișor. Trebuia să fie seamă în Bibliografie de subiectul studiat după planul textu­lui și de situația sa geografică, pentru că cei mai mulți dintre folklo­­riști explorează numai un teritoriu limitat. Grupând în volumele III și IV toate aceste titluri, se permite lec­torului să utilizeze Bibliografia cetind textul fără să foileteze fără în­cetare lucrarea când dorește un control. Prin acest procedeu, și nu­merotând titlurile, s-au eliminat notițile din josul paginelor. Totuși, aceste notiți sunt necesare asupra unor puncte de detaliu, de pildă când se discută o temă particulară a unei poveștii sau când e vorba de un obiect care nu este întrebuințat în general în Franța, cazuri când se dau în note indicațiile speciale. Lectorul găsește de altfel ex­plicații complimentare la începutul fiecărui capitol, sau a fiecărei secțiuni de capitol din Bibliografie. Clasarea pe materii și, pentru fiecare, pe generalități și pe pro­vincii, era baza necesară a redacțiunei textului. Pentru a pune în lu­mina progresul studiilor folklorice în Franța de două veacuri, ordi­nea cronologică a publicațiilor a fost adoptată in loc de ordinea al­fabetică după numele autorului. Aceasta este stabilită într-un In­dex special, urmat de un al doilea Index pe provincii. Am expus aceste observații din Introducerea d.lui van Gennep, care iin vol. I și II, în curs de tipărire, va trata folklorul francez con­temporan, pentru care are atâta pregătire, și pe terenul căruia a lu­crat așa de mult. Te înspăimânți când vezi cât a cetit autorul, pentru a alcătui aceste două volume, editate de Librăria Auguste Picard (82, Rue Bo­naparte, Paris). Prețul amânduror volumelor este de 150 franci. Lucrarea această merită să fie cercetată de toți folkloriștii noștri, Artur Gorovei Ună­rarea pasiva Răspunde Păstorel El și-a dublat de-atâta frică imensei groaze : Străvechea-i sete instinctivă — Eu nu mă tem de fel Bea crunt în beci­ — «e ex-Do nara plică­­ ? — E apărarea mea pasivă!­­ COCOȘ ! CUGETĂRI MORALE Reproducem aci aproape zilnic cugetări culese din volumul „1001 cugetări morale“ datorit dllui Colonel Gh. Rambela. In­­tr’un pilduitor „Cuvânt înainte“, autorul acestei colecții scrie : „De la începutul tinereții mele, m’am ocupat cu principiile de educație morală, pe care în decursul vieții—le-am studiat și le-am profesat prin conferințe, predare in școli și articole de revistă Și, ceva mai departe , i „De altfel, în această direcție ca și în toate, orice generație este datoare să-și dea contribuția către poporul său, care — după cum se știe — nu poate progresa, dacă nu are la bază educația morală, prin care omul se străduește să-și mărească virtuțile și să-și stă­­pânească viciile“. Mâine, Sâmbătă, la ora 6 sea­­ra, d. dr. Virgiliu Leonte, direc­torul Asociației științifice pentru Enciclopedia României, va des­chide în sala fundației Dalles, seria de conferințe din ciclul „O. CONFERINȚA mui Primitiv“. D-sa va vorbi despre introdu­cerea la acest ciclu și anume: „Când și cum a apărut primul om pe pământ“. Conferința va fi însoțită de proecțiuni. CUGET CLAR A apărut an. III nr. 12 din revista Cuget Clar (Noul „Sămănă­­tor") de sub conducerea d-lui prof. Iorga, cu următorul cuprinși G. Tutoveanu: Ochii (versuri). Coca Farago: Melodie (ver­suri). N. IORGA : O înviere a teatrului lui Delavrancea. D. Berciu: Epica populară slavă în Europa sud-estică (trad. după Dr. Wal­ther Wünsch). N. IORGA: Note de drum. Din scrisorile lui Ale­xandru Odobescu către soția sa. VERSURI de N. N. Lenguceanu, Stelian Cucu, Șt. V. Ionescu și I. Const-Delabaia. CRONICA de Paul I. Papadopol. Universitatea populară N. Iorga Sufletul în filosofia lui Platon“ A I­I-a prelegere a d-lui loan G. Coman D. prof. loan G. Coman expune mai multe păreri ale filosofilor din antichitate, privitor la definiția și soluția problemei sufletului: „Omenește vorbind, ce e sufletul? E o putere ce stă în noi, care nu se poate pune în nicio formulă și care constitue fundamentul existenții noastre. Sufletul e un capitol de duioșie — pentru că numai prin el noi trăim cele mai frumoase clipe din viața noastră — și un capitol de groază, pentru că nu știm ce este. In gândirea greacă, două curente s’au ocupat de problema sufletului: curentul ateilor, care tăgăduește existența sufletului și un curent o­­pus, care afirmă existența sufletu­lui Platon este genialul gânditor al omenirii și merită recunoștința noa­stră. El e fondatorul logicei și al celebrei teorii a ideilor, el e crea­torul teoriei sufletului, el e creato­rul teoriei statului ideal condus de filosofi. Platon e teoreticianul iu­birii. In sfârșit, domnilor, Platon este cel mai mare poet în proză. Este psalmistul poeziei grecești. In problema sufletului, Platon pleacă din mișcare, punctul de la care pleacă și Aristo­tel, dar Aristotel nu creiază acest punct, ci îl găsește la Platon. După Platon, sufletul se compune din părți: I) instinctele și sentimentele; II) judecata; III) e­­nergia voinței. E vorba, de așa nu­mitul trihotomism. Mă rog, spune psihologia modernă ceva mai mult decât spune Platon?! Platon com­pară sufletul cu un monstru triplu, format din o fiară (instinctele) un om (judecata), un leu (energia), care conduce o trăsură (omul) cu doi telegari (sentiment și voință). La nașterea omului, trupul pri­mește in el sufletul care-i vine din cer după voința șeilor. Care e componența sufletului, du­pă Platon? Sufletul se compune din știință, adevăr și frumos, esențe de natură divină. Sufletul e lumina cea mai înaltă a ființei umane. E de natură divină. Sufletul va a­vea o răsplată, du­pă cum va fi practicat dreptatea și nedreptatea. Cele mai mari păcate­­ ale sufletului sunt după Platon pro­stia și lenea. De aceea Grecul avea oroare pentru proști, cum vă spu­neam rândul trecut, când vorbeam despre Homer. Prostia e un păcat care duce la distrugerea sufletului. Sufletul va pleca din corp după 10 mii de ani. După o mie de ani, sufletul își alege altă soartă după cum a văzut adevărul. Adevăr ? Tot ce omul învață în lumea aceasta este o readucere a­­minte a lucrurilor trăite anterior. Prin urmare, trei caracteristice are sufletul, după concepția lui Pla­ton: Sufletul e de origină cerească, sufletul e echivalent cu cunoaște­rea, sufletul este etern. O. prof. loan G. Coman se spriji­nă pe text, din original. In înche­iere citește un text despre iubire; după Platon: ...Iubirea e o calde­­ religioasă. Cel ce iubește e tâi plin de respect. Sudoar , nundă fruntea, etc. F. A

Next