Neamul Românesc, martie 1939 (Anul 34, nr. 46-71)

1939-03-01 / nr. 46

: ■ Anul XXXIV Nr.46 Taxa poștală plătită și numerár conform aprobărei Dir. G-rale P. T. T. No. 155030/933. FONDATOR ȘI PROPRIETAR IV. JOlfiA Miercuri 1 Martie 1939 C­I­I Pe un an, 600 Lei. Pe șase luni, 300 Lei Strada BREZOIANU No. 25. (etaj)­a a I abonamenite ! In țară , autorități și instituțiuni, 1000 Lei I­I­I" străinătate: Prețul dumu­­l DIRECTOR N. GEORGESCU Un an dela ppoclamggea CoaistitsBțlei| Discursul M. 5. Regelui Carol al II-lea­ Bisnttile morții La festivitatea de Luni din sala Tronului, de la palatul regal, M. S. Regele a rostit următoarea cuvântare : DOMNILOR. In această zi de înălță­toare sărbătoare cele dintâi cuvinte le trimit Poporului Meu, căruia îi mulțumesc pentru impresionantul răs­puns, dar prin plebiscitul de acum un an, la chemarea de salvatoare regenerare a Patriei, răspuns care Mi-a sporit puterile și Mi-a întă­rit forța morală pentru no­bila cauză a unei mai bune și mai sănătoase așezări a orânduirii României. Mulțumirile Mele se în­dreaptă apoi către acei băr­bați în cap cu I. P. S. S. Pa­triarhul, care au priceput năzuințele nonei așezări, și n’au precupețit o clipă munca lor pentru opera măreață a renașterei na­ționale. Bilanțul anului ce a tre­cut, înfățișat Nouă astăzi, prin frumoasa cuvântare a Vice-Președintelui Consiliu­lui de Miniștri, arată ce s’a putut înfăptui într’un așa de scurt timp, grație unei lozinci noui, grație unui im­perativ hotărâtor de salvare a Statului. Statul, în noua concepție nu este o noțiune abstractă administrativă, ci este chiar sinteza comunității națio­nale, este chiar înfățișarea autoritară a tuturor intere­selor obștești. Statul este nația organi­zata. Bilanțul ce Mi s’a supus astăzi este pozitiv, și roadele lui abia simțite astăzi vor spori în viitor. Efectele salvatoare ale actului din 10 Februarie 1938 se vor vedea zi pe zi ce trece. Dacă România s’a putut înfățișa cu un progres vă­dit, aceasta se datorește faptului că la temelia mun­cii ce s’a depus a fost o de­săvârșită credință că aceea ce se face este bine. Guvernarea nouă, încătu­șată numai de interesele superioare românești și de acelea ale integrității națio­nale, a putut înfăptui cu spor, a putut lucra cu con­știinciozitate pentru întări­rea și ridicarea României. Eu, care din locul Meu de răspundere și de veghe am urmărit clipă cu clipă acea­stă muncă, îmi dau seamă mai bine ca oricine de sfor­țările făcute. Dar tot Eu sunt dator astăzi să afirm că aceste sforțări nu sunt decât un început, nu sunt decât așe­zarea temeliei solide pe care se va ridica clădirea maie­stuoasă și de nedărâmat a României Renașterii Națio­nale. Cu o nespusă mulțumire am putut constata că însu­flețirea care a zguduit Poporul Meu cu prilejul plebiscitului a fost reînoită după un an prin înscrierile în Frontul Renașterii Națio­nale. Am dovedit deci iarăși că înțelepciunea ce a arătat-o Neamul Românesc în de­cursul veacurilor, în marile clipe de mântuire, este tot așa de vie astăzi ca și în trecut. Pe această înțelepciune colectivă, pe această price­pere a clipelor mari, M’am­ bizuit până astăzi și Mă voi bizui totdeauna în munca Mea fără șovăire pentru cel mai curat ideal al sufletului Meu : așezarea Patriei Mele la locul ce i se cuvine în lumea civili­zată. De când am început să muncesc în slujba Țării, un gând M’a condus ca un fir luminos al Arianei: acela că numai o credință desă­vârșită și o muncă fără pre­get pot duce la o deplină izbândă. Cu această credin­ță, care a fost călăuza pri­milor Mei pași în viața pu­blică, M’am urcat pe Tro­nul înaintașilor Mei, și cu această credință am mun­cit și voi munci toată viața Mea, în locul de răspundere în care grația lui Dumnezeu și Voința Națională M’au așezat. Vor fi poate, în această zi, când se sărbătorește prima filă a nouei vieți Românești, unii care să se îndoiască de viitorul înfloritor al nostru. Eu unul nu Mă îndoesc și nu Mă pot îndoi, căci toată cartea Neamului ne arată vădit că suntem sănătoși, că avem posibilități, fără mar­gini, de progres și că tocmai aceste posibilități trebuesc desvoltate prin mijloace noui isvorâte din timpuri și din credințe no­i. Toți Românii trebue să creadă fără șovăire în vii­torul Țării și toți trebue, deci, să fie alături de Con­ducătorii Statului pentru înfăptuirile ce le cer zilele de mâine. Credința e singură salva­toare și această credință tre­bue să fie în sufletul tutu­rora. De la sine se pricepe că în opera care s’a întreprins se vor întâmpina greutăți, u­­nele chiar poate foarte mari, dar cu cât greutățile vor spori cu atât trebue să sporească energia colec­tivă a Nației pentru a le în­lătura. DOMNILOR, în această zi aniversară, pentru prima dată am plă­cerea de a avea înaintea (Continuare in pag. 2-a) I 5 ? ? In fiecare zi primim mîngîietoarea știre că mai cu zor lucrează în cutare sau în cu­tare alta din țările continentelor celor mai luminate rîșnițile morții, aruncînd în depozit­ele imense alt material pentru încăerările monstruoase pentru care sunt o nevinovată repetiție măcelurile și distrugerile d­in trista Spanie și din nesfîrșit de răbdătoarea Chină. Geniul uman e robit la această sarcină a asasinatului în masă, știința e legată servil de această pervertire a result­atelor ei­, materia primă, care nu va mai putea fi recîștigată se irosește pentru această pro­ducție care de la cele de întăii ciocniri se va preface în praf și schijă. Hotarele dintre țări sunt săpate pănă în adine pentru cetățile de necucerit ale apărărilor desperate. Măști ale condamnaților la moarte fără nicio vinovăție stau gata și pentru agonizanții din paturi și pentru copiii din leagăn. Și supt această teribilă amenințare tineretul se aruncă în plăcerile momentului ca odinioară la Florența în timpul ciumei celei mari. Aceasta pentru cel mai mare triumf al „naționalismului", mărturisit sau îmbrăcat în ipo­crizie sovietică. Un naționalism, care, găti­ndu-se la omor, falsifică hărți, schilodește istorie, creiază o întreagă minciună științifică de antropologie, etnografie și psihologie națională. Aceasta însă n'am voit-o noi, vechili naționaliști. Pentru noi nația era un lucru firesc și sacru, care-și avea ca motivare un suflet osebit și ca scop întemeiarea pe acest suflet a unei civilizații proprii care de la sine să-și­ întindă brațele spre colaborare către alte civilizații naționale. Iar cugetătorul care a făcut din ideia noastră hidoasa caricatură de azi e vrednic de toată indignarea noastră și de profundul nostru dispreț. $ N. IORGA I Tricentenarul lui Racine Anul acesta se împlinesc trei sute de ani de la nașterea lui Ra­cine. încă de pe acum, Franța în­treagă se pregătește să serbeze acest eveniment într’un cadru într’adevăr demn de marele cla­sic. In afară de articolele pe care ziarele și revistele franceze le publică aproape în fiecare număr despre viața și opera sa, în afară de conferințele, reeditările și re­prezentațiile care se pregătesc, se fac numeroase propuneri pen­tru a se da „anului racine­ vian“, o strălucire particulară și înăl­țătoare, prin mijloacele tehnice care stau la dispoziția culturii prezentului. Pentru a stimula aceste pro­puneri și a le aduna, revista pa­riziană „Les Nouvelles Littérai­­res“, a deschis printre cititorii săi și printre oamenii de cultură ai Franței o anchetă. Din răspun­surile care au început să se pu­blice se poate vedea interesul cu ca­re toată lumea participă la sărbătorirea gloriosului autor al Ataliei. Cineva propune, de exem­­plu, un film „publicitar“, un fel de sinteză cinematografică a tra­gediei raciniene în care să fie spuse cele mai frumoase versuri ale lui Racine; un altul, plecând de la faptul că Racine a inspirat numeroși compozitori, printre care pe Saint-Saens (Androma­­ca), pe Haendel (Bérénice), pe Mendelsohn (Athalie), pe Mas­senet, ș. a., socotește că ar fi po­trivit „să se reprezinte piesele însoțite de această muzică, care este mai puțin cunoscută“. Urmează apoi și alte răspunsuri privitoare la alcătuirea nouilor ediții, la punerea în scenă a pie­selor, la teatrele unde ele ar tre­bui, mai ales, să se reprezinte. Mai mult, se propune chiar o reînvie­re a humanismului în progra­mele școlare, a acelui humanism cu care tânărul Racine a fost a­­tât de fericit familiarizat la Port Royal. Iată în mod sumar câteva as­pecte ale interesului cu care fie­care francez înțelege să partici­pe la aniversarea unui scriitor, căruia cultura franceză îi dato­rește atât de mult. Am socotit oportun să le dăm pentru că și la noi se împlinesc în curând cincizeci de ani de la moartea lui Mihai Eminescu cea mai strălucitoare figură pe care a dat-o cultura noastră. Dându-le, ne abținem, însă, de la orice comentariu, lăsând pe cetitori să tragă concluziile și în­vățămintele pe care le cred ne­cesare. Citiți în pag. IV-a: AROMÂNII NU SUNT GRECI Răspunsul d-lui Ion Foți în vVSAAA ­Evenimentele din Spania aduc în plină actualitate viața gloriosului popor spaniol Neamul Românesc va da în curând, în foiletoane, toată febrila activitate de altă dată a Cataloniei, și pito­rescul întregei Spanii, ce renaște acum din oribila dramă a războiului civil. „BLOCKHAUSUL D4UI­SICA... La Casa Teatrului Național e o adevărată bătae pentru bilete­­ de intrare la marele spectacol al unui balcon cu dublă intrare , pe unde se plimbă triumfător un don Juan irezistibil, două doamne ușurele, doi soți lipsiți de temperament și un câine căruia d. Mușatescu îi explica sexul precis, ca să nu cumva să se înșele spectatorii. Aglomerația de la Cassă e așa de mare în­cât d. director general Camil Petrescu a luat lăudabila măsură să înceapă re­prezentațiile de la 8 dimineața și ele să urmeze din trei în trei ore până la orele 2 din noapte. După cum se știe unul din autori, — dramaturgul celebru d. Sică, — adaugă piesei destul din folclorul obișnuit în gura pieței, începând cu apostrofa vehement romantică : „să nu înveți pe tat’tu să facă copii”. Aplauze la scena deschisă și rechemări la rampă, — care uneori e chiar teatrală,­­ vădesc proporțiile succesului și montantul beneficiului netto. Se discută insistent ca autorii să solicite pentru cele două familii din apartamentul cu bucluc, marele premiu de virtute anuală, ibovnicului comun rezervându-i-se pe de-asupra altor avantagii, o cotă de consolație în numerar. D. Camil Petrescu al cărui succes inaugural a întrecut aș­teptările și celor mai invidioși dintre detractorii lui Mitică Po­­pescu, redactează acum o­ adresă omagială d-lui Sică, și o a doua prin care autoritatea superioară e invitată să trimeată în matineurile formidabilului „Blockhaus”, — cursul superior al liceelor de fete și băeți din Capitală. Pentru elevii și elevele din provincie se vor­ organiza trenuri speciale. Se anunță că speculanții de bilete vând intrările cumpărate din vreme cu prețuri de speculă, ceace vădește inferioritatea tuturor lucrărilor dramatice reprezentate până mai ori pe scena „Naționalului“, întregul repertoriu din trecut n’a făcut nici o dată primă. Nici nu a ridicat măcar prestigiul Teatrului Național peste palatul Adriaticei, și al Telefoanelor, — ca acum. S’a pus urgenț’ în repetiție o piesă senzațională a unui autor anonim. Această lucrare are ca titlu „La buclariseala gene­rală” și îi e asigurată o serie de reprezentanții care va întrece în forță puterea aburului și în viteză recordul „Titanicului”. A/VIARA State și națiuni­ ­ Confes*ința la Radio a ă­ lui prin ie&op IV. ioioga. *- 24 fe­b­puarie 1939) Acum câțiva ani, mult înainte­­ de război, un profesor și istoric­­ german, d. Alexandru Cartellieri j exprima, nu știu cu ce prilej, pă­­i rerea, pe care m’am grăbit s’o­­ semnalez și s’o combat, fără să pot prevedea viitorul, că orice stat ajunge să dispună într’un anume moment de mijloace ma­teriale însemnate, putând scoate în luptă mai multe milioane de oameni, se simte atras, în chip irezistibil, către creația și întin­derea unui Imperiu. Adecă, îndată ce se găsesc în­­tr’o țară un mare număr de re­­presintanți ai unei rase, sau ai unui grup de mai multe rase, care, prin inteligența, munca și disciplina lor, sunt în stare să îndeplinească lucruri mari, capa­bile de a face pentru toate tim­purile gloria acelei țări, ei n’au să-și cheltuiască mijloacele lor, așa de mari, pentru a înălța o mare civilizație, pentru a realiza opere de utilitate publică, de la care să se învețe și alte țări, pen­tru a înălța acea viață morală, fără care, toate cuceririle tehnice și toate­ îndemnurile vieții nu pot să aibă nici o valoare și chiar nici o dăinuire, ci acei oameni mulți, având la îndemână finanțe înfloritoare și ajungând a-și a­­duna cele mai formidabile mij­loace de distracție, nu au o altă datorie decât aceia de a năvăli asupra altor neamuri, de a li rupe independența, de a-i exploata, până la ultimele margini în care se mai poate păstra o viață ome­nească și, dacă se poate, și aceia de a-i desnaționaliza, contopin­­du-i în rasa dominantă, care s’a impus prin cucerire. Ca unul care credeam cu totul altfel, în loc să mă aștept la în­tărirea Imperiilor existente și la creația de Imperii noi, resultând cu toatele din avântul în creș­tere al națiunilor europene, mă așteptam, dimpotrivă, ca forma­țiile imperiale, cuprinzând mai multe neamuri care nu se iubeau între dânsele, să se desfacă, supt apăsarea acestor antagonisme naționale, pe care nimic nu le poate înlătura, și, în felul acesta, neamurile aduse cu sila, de mai multă sau mai puțină vreme, în­tre marginile Statului imperia­list, să fie libere a se desvolta în voie, dând fiecare civilisației nota aceia deosebită care face intere­sul însuși al desvoltării spiritului uman. ÎNCORDAREA SOLIDARA A STATELOR MICI Cum, după ce Germania d-lui Cartellieri încercase în rândul întâi din motive economice, nu naționale, să-și impună domina­ția asupra unei părți cât mai largi din Europa, creindu-și și drumuri de pătrundere dincolo de hotarele Continentului, s-a văzut că această încercare nu poate rezista față de încordarea soli­dară a altor State mari, care în­țelegeau să nu îngenunche înain­tea nimănui și a atâtor formații politice mai mici, a căror singură dorință era să nu se atingă ni­meni de o neatârnare, căpătată cu multă greutate, am putut spune, în discuția dintre colegul meu Cartellieri și dintre mine, eu am câștigat biruința. Prevă­zusem că Imperiul austriac, sau, să-i zicem, Monarhia austro-un­­gară, se va sfarîma în bucăți și toți acei Slavi și Români, cari erau înglobați într’însa, pentru a fi supuși dominației dibace a ele­mentului german, sau dominației mult mai puțin dibace a rasei maghiare, să se unească la Sta­tele naționale existente, sau să refacă Statele pe care le-au avut odinioară. SOARTA AUSTRO-UNGARIEI Și A IMPERIULUI RUS Așa s’a și întâmplat, nu numai cu Austro-Ungaria, de a cărei împărțire se vorbia de atâta vre­me, dar și cu imensul Imperiu rusesc, din care s-au desfăcut Polonii pentru a-și crea un Stat, tot așa de întins ca și cel de odi­nioară. Românii din Basarabia, reveniți, ca Moldoveni, la o țară acum unificată între Carpați și Dunăre, pe lângă popoarele bal­tice, Finezi, Letoni, Estoni, cari nu avuseră cu toții Statul lor deosebit, și chiar pe lângă Ucrai­­nieni, cari, pe baza unui dialect deosebit și a unor amintiri căză­cești, credeau că au dreptul să întemeieze o altă Rusie decât Rusia de la Moscova, mutată de Petru­ cel­ Mare la Petersburg. Ce bucurie era pretutindeni unde ideia națională se vedea a­­junsă la o biruință, pe care o așteptau de­­ atâta vreme și pe care o plătiseră cu atâtea sacri­ficii ! Se putea crede, prin urmare,, că de acum înainte s’a sfârșit, și pentru totdeauna, cu Imperiile de conglomerate și cu atât mai mult că nimănui nu-i putea trece în minte că în locul aces­tor Imperii, în care elementul de legătură îl forma numai dinastia și o tradiție pledată de la cuce­rire, o administrație apăsând a­­supra tuturor, ar putea să răsară alte Imperii, a căror bază să fie mult mai largă și mult mai so­lidă decât aceasta. O NOUA PRIMEJDIE Și totuși ne găsim astăzi cu toții, și mai ales acei cari sun­tem cetățeni, iubitori de neamul nostru înainte de toate, ai unor State naționale refăcute, create din nou, sau întregite, înaintea unei primejdii cu mult mai mari decât toate acelea care au pornit vreodată din ideia imperială. Și atunci este firesc să ne în­trebăm , oare Statele mici de ca­racter național sunt ele menite să dispară, sau, păstrând numai o aparență a independenței, la care păreau să țină așa de mult, să servească scopurile vecinului mai mare, care se lasă cu toată (Continuare în pagina II-a). Epigrame Neinvitat la gustare, Păstorel trimete în S. O. S. riguros personal. Ne dă mereu acest exemplu De paradox nedescifrat : Pe cât e el de complicat Pe-atât optează... pentru semplu. COCOȘ Gustarea e­ o formulă goală Fleac fără dram de măreție. Un biet diritec, lângă o oală.. Chemați-mă la o beție ! CĂRȚI PENTRU ȘCOLARI Deja o vreme, vitrinele librăriilor au fost invadate de o întreagă serie de cărți destinate școlarilor. Sunt un fel de manuale cari ar vrea să însemne îndreptare pen­tru serbările școlare, sunt uneori încercări de realizare a unor istorii literare, altele sunt un soiu de ghid pentru serbările sătești și chiar pentru căminele culturale cari, folosesc tot elevi. Desigur că afluența aceasta de cărți destinate oarecum lecturii extrașcolare, ar trebui să ne bucure. Ne îngăduim însă să nu neglijăm un fapt: și anume că volumele acestea au însemnat totdeauna un câștig simțitor atât pentru autor cât și mai ales pentru editor. De aceea, răsfoindu-le, vom vedea cu câtă grabă justificată prin rezerva de mai sus, sunt alcătuite. Din volumele pentru șezători școlare sunt omise numele cele mai reprezentative ale literaturii românești, încercările de istorie literară prezintă grosolane erori de da­te și de interpretare, cărțile destinate serbărilor sătești sunt alcătuite mai ales din acea literatură dubioa­să al cărei contact este mai evident cu mahalaua de­cât cu satul. Așa­dar, in loc ca această producție să însemne un aport cultural, însamnă dimpotrivă un act dăunător culturii. Soluția, dacă ne este îngăduit să o spunem, este una singură : un organ al ministerului de resort ar trebui să acorde sau să refuze autorizarea de a publica asemenea cărți. Sprijiniți industria și comerțul românesc Festirii statuia lui Emin­escu VWSAAAAAAATvVVVSAAAAAA­ VVvAA/VW WW Total 463.060 lei Caracterul fundamental al Istoriei Muzicii­­ de DIMITRIE CUCLIN Muzica nu există în adevăr de­cât din primele timpuri ale erei creștine. In această perindare a Istoriei ei, de la secolul I până în zilele noastre, ceea ce o caracteri­zează în fond este lupta conti­nuă între divin și lumesc, între adevăr și aparențe, între idealizm și pretinsă realitate, între spiri­tualitate și materializm. Atrag atenția asupra cuvântului de mai sus : luptă, antagonism, conștient sau inconștient, între elementele enumărate apoi , și un amestec, confuziune, chiar când stările și faptele împrumută aspectul a­­mestecului, confuziunii și al bas­tardelor promiscuități. Muzica este o filozofie bazată pe o doctrină artistică , o doctri­nă artistică bazată pe un sistem științific. înainte de Isus Hristos existau elemente ale sistemului științific, dar de tot incomplete , și câte existau, erau datorite unei fortuități circumstanțiale străine de înțelesul lor autentic. Pe a­­tunci, așa­dar, a fost imposibilă constituirea unei veritabile arte muzicale, a unei filozofii muzicale propriu zise, adică intim legate de legile doctrinei artistice și ale sistemului științific muzical. Știința, arta și filozofia muzicii sunt o creațiune a erei și a spi­ritualității creștine. Iar fenome­nele de continuare a antichității muzicale în muzica evului mediu și a Renașterii chiar, și fie incă și cu ecouri până în cea mai a­­propiată epocă de zilele noastre, nu constituesc decât un episod în adevărata desfășurare a faze­lor Istoriei muzicii, o digresiune indigestă și zădăritoare, intere­santă dintr’un punct de vedere documentar mort, însă fără va­loare de viață deci, fără puteri de fecundare și creațiune. Căci am mai spus-o : Cei vechi nu pu­teau bănui natura adevăratei știință, arte și filozofii muzicale, nu numai din cauza caracterului incomplet al elementelor de știin­ță pe cari le posedau, dar și din cauza înțelesului în care se cu­prindeau acele elemente, un în­țeles cu totul nevalabil, pentru că străin de cel adevărat care, după cum am văzut, este o cucerire a­­ spiritului uman de după Hristos, încă o cauză pentru care le-a fost imposibil Grecilor, de pildă, ca să descopere misterele muzicii a fost robirea acesteia interesu­lui verbal precumpănitor. Dacii, numai, strămoșii noștri, posedau instinctul unei arte muzicale au­tentice, continuate în doinele noastre cu caracter absolut in­comparabil. O asemenea artă au­tentică se revelează în muzica bisericii creștine. Dar, pe când muzica dacică, apoi și cea daco­română, rămâne, paralel cu muzi­ca creștină orientală, infecundă, grație caracterului ei exclusiv modal și m­isonic, — muzica cre­ștină occidentală, din contra, din cauza caracterului contrapunctis­­tic pe care îl ia, și apoi a acelui (Continuare în pagina III-a).

Next