Neamul Românesc, martie 1939 (Anul 34, nr. 46-71)
1939-03-01 / nr. 46
: ■ Anul XXXIV Nr.46 Taxa poștală plătită și numerár conform aprobărei Dir. G-rale P. T. T. No. 155030/933. FONDATOR ȘI PROPRIETAR IV. JOlfiA Miercuri 1 Martie 1939 CII Pe un an, 600 Lei. Pe șase luni, 300 Lei Strada BREZOIANU No. 25. (etaj)a a I abonamenite ! In țară , autorități și instituțiuni, 1000 Lei III" străinătate: Prețul dumul DIRECTOR N. GEORGESCU Un an dela ppoclamggea CoaistitsBțlei| Discursul M. 5. Regelui Carol al II-lea Bisnttile morții La festivitatea de Luni din sala Tronului, de la palatul regal, M. S. Regele a rostit următoarea cuvântare : DOMNILOR. In această zi de înălțătoare sărbătoare cele dintâi cuvinte le trimit Poporului Meu, căruia îi mulțumesc pentru impresionantul răspuns, dar prin plebiscitul de acum un an, la chemarea de salvatoare regenerare a Patriei, răspuns care Mi-a sporit puterile și Mi-a întărit forța morală pentru nobila cauză a unei mai bune și mai sănătoase așezări a orânduirii României. Mulțumirile Mele se îndreaptă apoi către acei bărbați în cap cu I. P. S. S. Patriarhul, care au priceput năzuințele nonei așezări, și n’au precupețit o clipă munca lor pentru opera măreață a renașterei naționale. Bilanțul anului ce a trecut, înfățișat Nouă astăzi, prin frumoasa cuvântare a Vice-Președintelui Consiliului de Miniștri, arată ce s’a putut înfăptui într’un așa de scurt timp, grație unei lozinci noui, grație unui imperativ hotărâtor de salvare a Statului. Statul, în noua concepție nu este o noțiune abstractă administrativă, ci este chiar sinteza comunității naționale, este chiar înfățișarea autoritară a tuturor intereselor obștești. Statul este nația organizata. Bilanțul ce Mi s’a supus astăzi este pozitiv, și roadele lui abia simțite astăzi vor spori în viitor. Efectele salvatoare ale actului din 10 Februarie 1938 se vor vedea zi pe zi ce trece. Dacă România s’a putut înfățișa cu un progres vădit, aceasta se datorește faptului că la temelia muncii ce s’a depus a fost o desăvârșită credință că aceea ce se face este bine. Guvernarea nouă, încătușată numai de interesele superioare românești și de acelea ale integrității naționale, a putut înfăptui cu spor, a putut lucra cu conștiinciozitate pentru întărirea și ridicarea României. Eu, care din locul Meu de răspundere și de veghe am urmărit clipă cu clipă această muncă, îmi dau seamă mai bine ca oricine de sforțările făcute. Dar tot Eu sunt dator astăzi să afirm că aceste sforțări nu sunt decât un început, nu sunt decât așezarea temeliei solide pe care se va ridica clădirea maiestuoasă și de nedărâmat a României Renașterii Naționale. Cu o nespusă mulțumire am putut constata că însuflețirea care a zguduit Poporul Meu cu prilejul plebiscitului a fost reînoită după un an prin înscrierile în Frontul Renașterii Naționale. Am dovedit deci iarăși că înțelepciunea ce a arătat-o Neamul Românesc în decursul veacurilor, în marile clipe de mântuire, este tot așa de vie astăzi ca și în trecut. Pe această înțelepciune colectivă, pe această pricepere a clipelor mari, M’am bizuit până astăzi și Mă voi bizui totdeauna în munca Mea fără șovăire pentru cel mai curat ideal al sufletului Meu : așezarea Patriei Mele la locul ce i se cuvine în lumea civilizată. De când am început să muncesc în slujba Țării, un gând M’a condus ca un fir luminos al Arianei: acela că numai o credință desăvârșită și o muncă fără preget pot duce la o deplină izbândă. Cu această credință, care a fost călăuza primilor Mei pași în viața publică, M’am urcat pe Tronul înaintașilor Mei, și cu această credință am muncit și voi munci toată viața Mea, în locul de răspundere în care grația lui Dumnezeu și Voința Națională M’au așezat. Vor fi poate, în această zi, când se sărbătorește prima filă a nouei vieți Românești, unii care să se îndoiască de viitorul înfloritor al nostru. Eu unul nu Mă îndoesc și nu Mă pot îndoi, căci toată cartea Neamului ne arată vădit că suntem sănătoși, că avem posibilități, fără margini, de progres și că tocmai aceste posibilități trebuesc desvoltate prin mijloace noui isvorâte din timpuri și din credințe noi. Toți Românii trebue să creadă fără șovăire în viitorul Țării și toți trebue, deci, să fie alături de Conducătorii Statului pentru înfăptuirile ce le cer zilele de mâine. Credința e singură salvatoare și această credință trebue să fie în sufletul tuturora. De la sine se pricepe că în opera care s’a întreprins se vor întâmpina greutăți, unele chiar poate foarte mari, dar cu cât greutățile vor spori cu atât trebue să sporească energia colectivă a Nației pentru a le înlătura. DOMNILOR, în această zi aniversară, pentru prima dată am plăcerea de a avea înaintea (Continuare in pag. 2-a) I 5 ? ? In fiecare zi primim mîngîietoarea știre că mai cu zor lucrează în cutare sau în cutare alta din țările continentelor celor mai luminate rîșnițile morții, aruncînd în depozitele imense alt material pentru încăerările monstruoase pentru care sunt o nevinovată repetiție măcelurile și distrugerile din trista Spanie și din nesfîrșit de răbdătoarea Chină. Geniul uman e robit la această sarcină a asasinatului în masă, știința e legată servil de această pervertire a resultatelor ei, materia primă, care nu va mai putea fi recîștigată se irosește pentru această producție care de la cele de întăii ciocniri se va preface în praf și schijă. Hotarele dintre țări sunt săpate pănă în adine pentru cetățile de necucerit ale apărărilor desperate. Măști ale condamnaților la moarte fără nicio vinovăție stau gata și pentru agonizanții din paturi și pentru copiii din leagăn. Și supt această teribilă amenințare tineretul se aruncă în plăcerile momentului ca odinioară la Florența în timpul ciumei celei mari. Aceasta pentru cel mai mare triumf al „naționalismului", mărturisit sau îmbrăcat în ipocrizie sovietică. Un naționalism, care, gătindu-se la omor, falsifică hărți, schilodește istorie, creiază o întreagă minciună științifică de antropologie, etnografie și psihologie națională. Aceasta însă n'am voit-o noi, vechili naționaliști. Pentru noi nația era un lucru firesc și sacru, care-și avea ca motivare un suflet osebit și ca scop întemeiarea pe acest suflet a unei civilizații proprii care de la sine să-și întindă brațele spre colaborare către alte civilizații naționale. Iar cugetătorul care a făcut din ideia noastră hidoasa caricatură de azi e vrednic de toată indignarea noastră și de profundul nostru dispreț. $ N. IORGA I Tricentenarul lui Racine Anul acesta se împlinesc trei sute de ani de la nașterea lui Racine. încă de pe acum, Franța întreagă se pregătește să serbeze acest eveniment într’un cadru într’adevăr demn de marele clasic. In afară de articolele pe care ziarele și revistele franceze le publică aproape în fiecare număr despre viața și opera sa, în afară de conferințele, reeditările și reprezentațiile care se pregătesc, se fac numeroase propuneri pentru a se da „anului racine vian“, o strălucire particulară și înălțătoare, prin mijloacele tehnice care stau la dispoziția culturii prezentului. Pentru a stimula aceste propuneri și a le aduna, revista pariziană „Les Nouvelles Littéraires“, a deschis printre cititorii săi și printre oamenii de cultură ai Franței o anchetă. Din răspunsurile care au început să se publice se poate vedea interesul cu care toată lumea participă la sărbătorirea gloriosului autor al Ataliei. Cineva propune, de exemplu, un film „publicitar“, un fel de sinteză cinematografică a tragediei raciniene în care să fie spuse cele mai frumoase versuri ale lui Racine; un altul, plecând de la faptul că Racine a inspirat numeroși compozitori, printre care pe Saint-Saens (Andromaca), pe Haendel (Bérénice), pe Mendelsohn (Athalie), pe Massenet, ș. a., socotește că ar fi potrivit „să se reprezinte piesele însoțite de această muzică, care este mai puțin cunoscută“. Urmează apoi și alte răspunsuri privitoare la alcătuirea nouilor ediții, la punerea în scenă a pieselor, la teatrele unde ele ar trebui, mai ales, să se reprezinte. Mai mult, se propune chiar o reînviere a humanismului în programele școlare, a acelui humanism cu care tânărul Racine a fost atât de fericit familiarizat la Port Royal. Iată în mod sumar câteva aspecte ale interesului cu care fiecare francez înțelege să participe la aniversarea unui scriitor, căruia cultura franceză îi datorește atât de mult. Am socotit oportun să le dăm pentru că și la noi se împlinesc în curând cincizeci de ani de la moartea lui Mihai Eminescu cea mai strălucitoare figură pe care a dat-o cultura noastră. Dându-le, ne abținem, însă, de la orice comentariu, lăsând pe cetitori să tragă concluziile și învățămintele pe care le cred necesare. Citiți în pag. IV-a: AROMÂNII NU SUNT GRECI Răspunsul d-lui Ion Foți în vVSAAA Evenimentele din Spania aduc în plină actualitate viața gloriosului popor spaniol Neamul Românesc va da în curând, în foiletoane, toată febrila activitate de altă dată a Cataloniei, și pitorescul întregei Spanii, ce renaște acum din oribila dramă a războiului civil. „BLOCKHAUSUL D4UISICA... La Casa Teatrului Național e o adevărată bătae pentru bilete de intrare la marele spectacol al unui balcon cu dublă intrare , pe unde se plimbă triumfător un don Juan irezistibil, două doamne ușurele, doi soți lipsiți de temperament și un câine căruia d. Mușatescu îi explica sexul precis, ca să nu cumva să se înșele spectatorii. Aglomerația de la Cassă e așa de mare încât d. director general Camil Petrescu a luat lăudabila măsură să înceapă reprezentațiile de la 8 dimineața și ele să urmeze din trei în trei ore până la orele 2 din noapte. După cum se știe unul din autori, — dramaturgul celebru d. Sică, — adaugă piesei destul din folclorul obișnuit în gura pieței, începând cu apostrofa vehement romantică : „să nu înveți pe tat’tu să facă copii”. Aplauze la scena deschisă și rechemări la rampă, — care uneori e chiar teatrală, vădesc proporțiile succesului și montantul beneficiului netto. Se discută insistent ca autorii să solicite pentru cele două familii din apartamentul cu bucluc, marele premiu de virtute anuală, ibovnicului comun rezervându-i-se pe de-asupra altor avantagii, o cotă de consolație în numerar. D. Camil Petrescu al cărui succes inaugural a întrecut așteptările și celor mai invidioși dintre detractorii lui Mitică Popescu, redactează acum o adresă omagială d-lui Sică, și o a doua prin care autoritatea superioară e invitată să trimeată în matineurile formidabilului „Blockhaus”, — cursul superior al liceelor de fete și băeți din Capitală. Pentru elevii și elevele din provincie se vor organiza trenuri speciale. Se anunță că speculanții de bilete vând intrările cumpărate din vreme cu prețuri de speculă, ceace vădește inferioritatea tuturor lucrărilor dramatice reprezentate până mai ori pe scena „Naționalului“, întregul repertoriu din trecut n’a făcut nici o dată primă. Nici nu a ridicat măcar prestigiul Teatrului Național peste palatul Adriaticei, și al Telefoanelor, — ca acum. S’a pus urgenț’ în repetiție o piesă senzațională a unui autor anonim. Această lucrare are ca titlu „La buclariseala generală” și îi e asigurată o serie de reprezentanții care va întrece în forță puterea aburului și în viteză recordul „Titanicului”. A/VIARA State și națiuni Confes*ința la Radio a ă lui prin ie&op IV. ioioga. *- 24 febpuarie 1939) Acum câțiva ani, mult înainte de război, un profesor și istoric german, d. Alexandru Cartellieri j exprima, nu știu cu ce prilej, păi rerea, pe care m’am grăbit s’o semnalez și s’o combat, fără să pot prevedea viitorul, că orice stat ajunge să dispună într’un anume moment de mijloace materiale însemnate, putând scoate în luptă mai multe milioane de oameni, se simte atras, în chip irezistibil, către creația și întinderea unui Imperiu. Adecă, îndată ce se găsesc într’o țară un mare număr de represintanți ai unei rase, sau ai unui grup de mai multe rase, care, prin inteligența, munca și disciplina lor, sunt în stare să îndeplinească lucruri mari, capabile de a face pentru toate timpurile gloria acelei țări, ei n’au să-și cheltuiască mijloacele lor, așa de mari, pentru a înălța o mare civilizație, pentru a realiza opere de utilitate publică, de la care să se învețe și alte țări, pentru a înălța acea viață morală, fără care, toate cuceririle tehnice și toate îndemnurile vieții nu pot să aibă nici o valoare și chiar nici o dăinuire, ci acei oameni mulți, având la îndemână finanțe înfloritoare și ajungând a-și aduna cele mai formidabile mijloace de distracție, nu au o altă datorie decât aceia de a năvăli asupra altor neamuri, de a li rupe independența, de a-i exploata, până la ultimele margini în care se mai poate păstra o viață omenească și, dacă se poate, și aceia de a-i desnaționaliza, contopindu-i în rasa dominantă, care s’a impus prin cucerire. Ca unul care credeam cu totul altfel, în loc să mă aștept la întărirea Imperiilor existente și la creația de Imperii noi, resultând cu toatele din avântul în creștere al națiunilor europene, mă așteptam, dimpotrivă, ca formațiile imperiale, cuprinzând mai multe neamuri care nu se iubeau între dânsele, să se desfacă, supt apăsarea acestor antagonisme naționale, pe care nimic nu le poate înlătura, și, în felul acesta, neamurile aduse cu sila, de mai multă sau mai puțină vreme, între marginile Statului imperialist, să fie libere a se desvolta în voie, dând fiecare civilisației nota aceia deosebită care face interesul însuși al desvoltării spiritului uman. ÎNCORDAREA SOLIDARA A STATELOR MICI Cum, după ce Germania d-lui Cartellieri încercase în rândul întâi din motive economice, nu naționale, să-și impună dominația asupra unei părți cât mai largi din Europa, creindu-și și drumuri de pătrundere dincolo de hotarele Continentului, s-a văzut că această încercare nu poate rezista față de încordarea solidară a altor State mari, care înțelegeau să nu îngenunche înaintea nimănui și a atâtor formații politice mai mici, a căror singură dorință era să nu se atingă nimeni de o neatârnare, căpătată cu multă greutate, am putut spune, în discuția dintre colegul meu Cartellieri și dintre mine, eu am câștigat biruința. Prevăzusem că Imperiul austriac, sau, să-i zicem, Monarhia austro-ungară, se va sfarîma în bucăți și toți acei Slavi și Români, cari erau înglobați într’însa, pentru a fi supuși dominației dibace a elementului german, sau dominației mult mai puțin dibace a rasei maghiare, să se unească la Statele naționale existente, sau să refacă Statele pe care le-au avut odinioară. SOARTA AUSTRO-UNGARIEI Și A IMPERIULUI RUS Așa s’a și întâmplat, nu numai cu Austro-Ungaria, de a cărei împărțire se vorbia de atâta vreme, dar și cu imensul Imperiu rusesc, din care s-au desfăcut Polonii pentru a-și crea un Stat, tot așa de întins ca și cel de odinioară. Românii din Basarabia, reveniți, ca Moldoveni, la o țară acum unificată între Carpați și Dunăre, pe lângă popoarele baltice, Finezi, Letoni, Estoni, cari nu avuseră cu toții Statul lor deosebit, și chiar pe lângă Ucrainieni, cari, pe baza unui dialect deosebit și a unor amintiri căzăcești, credeau că au dreptul să întemeieze o altă Rusie decât Rusia de la Moscova, mutată de Petru cel Mare la Petersburg. Ce bucurie era pretutindeni unde ideia națională se vedea ajunsă la o biruință, pe care o așteptau de atâta vreme și pe care o plătiseră cu atâtea sacrificii ! Se putea crede, prin urmare,, că de acum înainte s’a sfârșit, și pentru totdeauna, cu Imperiile de conglomerate și cu atât mai mult că nimănui nu-i putea trece în minte că în locul acestor Imperii, în care elementul de legătură îl forma numai dinastia și o tradiție pledată de la cucerire, o administrație apăsând asupra tuturor, ar putea să răsară alte Imperii, a căror bază să fie mult mai largă și mult mai solidă decât aceasta. O NOUA PRIMEJDIE Și totuși ne găsim astăzi cu toții, și mai ales acei cari suntem cetățeni, iubitori de neamul nostru înainte de toate, ai unor State naționale refăcute, create din nou, sau întregite, înaintea unei primejdii cu mult mai mari decât toate acelea care au pornit vreodată din ideia imperială. Și atunci este firesc să ne întrebăm , oare Statele mici de caracter național sunt ele menite să dispară, sau, păstrând numai o aparență a independenței, la care păreau să țină așa de mult, să servească scopurile vecinului mai mare, care se lasă cu toată (Continuare în pagina II-a). Epigrame Neinvitat la gustare, Păstorel trimete în S. O. S. riguros personal. Ne dă mereu acest exemplu De paradox nedescifrat : Pe cât e el de complicat Pe-atât optează... pentru semplu. COCOȘ Gustarea e o formulă goală Fleac fără dram de măreție. Un biet diritec, lângă o oală.. Chemați-mă la o beție ! CĂRȚI PENTRU ȘCOLARI Deja o vreme, vitrinele librăriilor au fost invadate de o întreagă serie de cărți destinate școlarilor. Sunt un fel de manuale cari ar vrea să însemne îndreptare pentru serbările școlare, sunt uneori încercări de realizare a unor istorii literare, altele sunt un soiu de ghid pentru serbările sătești și chiar pentru căminele culturale cari, folosesc tot elevi. Desigur că afluența aceasta de cărți destinate oarecum lecturii extrașcolare, ar trebui să ne bucure. Ne îngăduim însă să nu neglijăm un fapt: și anume că volumele acestea au însemnat totdeauna un câștig simțitor atât pentru autor cât și mai ales pentru editor. De aceea, răsfoindu-le, vom vedea cu câtă grabă justificată prin rezerva de mai sus, sunt alcătuite. Din volumele pentru șezători școlare sunt omise numele cele mai reprezentative ale literaturii românești, încercările de istorie literară prezintă grosolane erori de date și de interpretare, cărțile destinate serbărilor sătești sunt alcătuite mai ales din acea literatură dubioasă al cărei contact este mai evident cu mahalaua decât cu satul. Așadar, in loc ca această producție să însemne un aport cultural, însamnă dimpotrivă un act dăunător culturii. Soluția, dacă ne este îngăduit să o spunem, este una singură : un organ al ministerului de resort ar trebui să acorde sau să refuze autorizarea de a publica asemenea cărți. Sprijiniți industria și comerțul românesc Festirii statuia lui Eminescu VWSAAAAAAATvVVVSAAAAAA VVvAA/VW WW Total 463.060 lei Caracterul fundamental al Istoriei Muzicii de DIMITRIE CUCLIN Muzica nu există în adevăr decât din primele timpuri ale erei creștine. In această perindare a Istoriei ei, de la secolul I până în zilele noastre, ceea ce o caracterizează în fond este lupta continuă între divin și lumesc, între adevăr și aparențe, între idealizm și pretinsă realitate, între spiritualitate și materializm. Atrag atenția asupra cuvântului de mai sus : luptă, antagonism, conștient sau inconștient, între elementele enumărate apoi , și un amestec, confuziune, chiar când stările și faptele împrumută aspectul amestecului, confuziunii și al bastardelor promiscuități. Muzica este o filozofie bazată pe o doctrină artistică , o doctrină artistică bazată pe un sistem științific. înainte de Isus Hristos existau elemente ale sistemului științific, dar de tot incomplete , și câte existau, erau datorite unei fortuități circumstanțiale străine de înțelesul lor autentic. Pe atunci, așadar, a fost imposibilă constituirea unei veritabile arte muzicale, a unei filozofii muzicale propriu zise, adică intim legate de legile doctrinei artistice și ale sistemului științific muzical. Știința, arta și filozofia muzicii sunt o creațiune a erei și a spiritualității creștine. Iar fenomenele de continuare a antichității muzicale în muzica evului mediu și a Renașterii chiar, și fie incă și cu ecouri până în cea mai apropiată epocă de zilele noastre, nu constituesc decât un episod în adevărata desfășurare a fazelor Istoriei muzicii, o digresiune indigestă și zădăritoare, interesantă dintr’un punct de vedere documentar mort, însă fără valoare de viață deci, fără puteri de fecundare și creațiune. Căci am mai spus-o : Cei vechi nu puteau bănui natura adevăratei știință, arte și filozofii muzicale, nu numai din cauza caracterului incomplet al elementelor de știință pe cari le posedau, dar și din cauza înțelesului în care se cuprindeau acele elemente, un înțeles cu totul nevalabil, pentru că străin de cel adevărat care, după cum am văzut, este o cucerire a spiritului uman de după Hristos, încă o cauză pentru care le-a fost imposibil Grecilor, de pildă, ca să descopere misterele muzicii a fost robirea acesteia interesului verbal precumpănitor. Dacii, numai, strămoșii noștri, posedau instinctul unei arte muzicale autentice, continuate în doinele noastre cu caracter absolut incomparabil. O asemenea artă autentică se revelează în muzica bisericii creștine. Dar, pe când muzica dacică, apoi și cea dacoromână, rămâne, paralel cu muzica creștină orientală, infecundă, grație caracterului ei exclusiv modal și misonic, — muzica creștină occidentală, din contra, din cauza caracterului contrapunctistic pe care îl ia, și apoi a acelui (Continuare în pagina III-a).