Neamul Românesc, mai 1939 (Anul 34, nr. 95-116)

1939-05-03 / nr. 95

Anul XXXIV Nr. 95 FONDATOR Șl PROPRIETAR N. ÎORGA Taxa poțfcala plătiți în nmmeni conform »proberei Dir. G-ral« P. T. T. No. 155030/933. 1 BUCUREȘTI­­ D Telefon 3.70.88­2 Lei Abonamente In tară: REDACȚIA :1 ADMINISTRAȚIA Strada BREZOIANU No. 25, (etaj) Miercuri 3 Mai 1939 . Pe un an, 600 Lei. Pe șase luni, 300 Lei Pentru autorități și instituțiuni, 1000 Lei In străinătate. Prețul dublu. DIRECTOR N. GEORGESCU Mahalaua bucuucștGUuă început, teama de sancțiunile pe­­­­ care neobositele organe ale ser­­­viciului sanitar se aplică la fie­care inspecție — și inspecțiile sunt destul de dese — contrave­nienților. Este, de altfel, efectul prim, al fiecărei legi. Odată in­­­trată însă în conștiința cetățea­nului, dispoziția legii se aplică printr’o fericită obișnuință, ceea­­ce, să sperăm că se va întâmpla și cu mahalaua bucureșteană. Firește, mai sunt multe de fă­cut. Și direcția în care s’au rea­­­lizat cele mai multe lucruri, dar în care mai sunt foarte multe lucruri de făcut, este cea sani­tară. Campania desfășurată anul trecut trebuie reîncepută cu a­­ceiași vigoare. Și, mână în mână, ministerul sănătății și municipiul­­a București, vor reuși să spele cu­­­ rând rușinea care apăsa până a mai eri pe cartierele mărginașe ale Capitalei. Atunci, ochiul deformant nu va mai putea vedea o mahala care se pretează caricaturii. Ma­halaua va deveni un loc cu care să ne mândrim, nu unul pe care, să-l ascundem ca până acum, de rușine. Să rătăcim, într’o zi de primă­vară plină, prin mahalalele bu­­cureștene, cartierele acestea cari au fost văzute până acum prea caricatural. Pentru cel care le-a străbătut cu un ochi distrat, ma­halalele bucureștene au anumite caracteristice cari, nu odată au alimentat presupusul humor al aceluia cari, cu orice preț, ține să le ia în derîdere. Cine a trăit însă, cât de cât, într’o mahala bucureșteană, cu­noaște toate eftinele bucurii cari nu pot plăti nici o infimă parte din nespusele dureri cari s’au grămădit, an de an aci ca să de­vină, apoi stigmatul pe care fie­care copil îl primește odată cu viața. începutul de Mai pe care l-am petrecut ne-a prilej uit cunoștința cu noua mahala bucureșteană. Am revăzut-o aproape fără s’o mai putem cunoaște : străzi cu­rate, rigole curățite zilnic, curți Îngrijite. Poate să fie aci, pentru MULȚIMILE RESISTA PRINTR’UN INSTINCT, CARE E VOINȚA MISTERIOASA A STRĂMOȘILOR, IAR CLASELE DE SUS PRINTR'O CONȘTIINȚA PE CARE NIMIC N O POATE ATINGE. M­N. IORGA ; RAPIDA EVOLUȚIE A AERONAUTICEI Prot­est Sr0­doctor Ernst. Heinkel, conducătorul uzinelor Heinkel, al căror avion de vânătoare aa un loc. He 112 U, a bătut de curând recordul de viteză absolut, a declarat zilele trecute că recordurile aviatice sunt mai mult decât niște performanțe sportive, sunt eve­nimente de mare însemnătate politică. „Eu sunt convins“ — a spus profesorul Heinkel — „că în cir­ca 10 ani se va putea sbura dela Berlin la New­ York în 10 până la 12 ore, întrebuințându-se avioane cu 4 plină la 6 motoare, cari, la o înălțime de 6000 până la 8000 m, să atingă o iuțeală de aproximativ 600 km. pe oră. Există mai multe căi pentru a realiza o asemenea iuțeală la avioane : întrebuințarea unui motor mai puternic, perf­ecționarea f­ormei aerodinamice, per­­fecționarea elicei și folosirea rezistenței mai mici de la înălțimile mari. Sborul la înălțimi mai mari, cu o viteză limitată cam la 800 până la 900 km. pe oră, prezintă mari avantagii, din cauza rezistenței mici din aerul subțiat. Sborul in stratosfera, adică la înălțimi mai mari d­e 1­­ 000 m., mai prezintă și avantagiul că se pot străbate mai lesne distanțe mai mari, deoa c&re acolo nu sunt nori, iar mișcarea vântului e constantă. Pentru sborul la înălțimi mai mari, problemele esențiale sunt următoarele: 1) de a împiedeca, cu măsuri tehnice, să scadă randamentul motorului prin urcare ; 2) de a menține și la înălțimi mari condițiile vitale pentru echipaj și pasageri. Limita înălțimii, pe care o poate suporta omul fără a avea nevoie de aju­toare, este de 4500 până la 6000 m., după constituția individuală. Acolo el nu mai e în stare să activeze cu integritatea facultăților fi­­zice și intelectuale, iar dincolo de această înălțime e cu totul nepu­tincios. Această stare e primejdioasă mai cu osebire pentru că per­soana atinsă de ea nu o poate simți. Un mijloc simplu pentru înlă­turarea acestei stări e inhalarea de oxigen artificial, care înlesnește omului să suie până­­la 13.000 m Totuși, inhalarea de oxigen împie­decă echipajul foarte mult la îndeplinirea atribuțiilor sale. De aceea astăzi, ca cea mai bună înlesnire pentru sborul la mari înălțimi sunt socotite cabinele rezistente și ermetice, in cari se men­ține presiunea absolută, corespunzătoare unei înălțimi normala de 3500 m. Se înțelege că aerul dinăuntru trebue primenit mereu, iar aerul proaspăt trebue încălzit înainte de intrarea în cabină. Totuși avantagiile sborului la înălțimi mari, sub raportul vitezei, sunt pro­blematice, din momentul ce se va fi atins limita de­ viteză de 800 până la 900 km. Rămâne deci, ca centru al problemei evoluției din anii viitori, urca­rea randamentului motorului și perfecționarea for­ ' CACIULĂRUL DAC „Căciularul dac’- pe care îl evoca mai­eri­ alaltă ori, cu o adâncă intuiție, profesorul N. Ior­ga, din nou și-a îndeplinit sacra chemare. Apărându-și țara el își apără și pământul hranei de fiece zi: în­vățat cu truda aspră a verii și a iernii, el nu s’a ferit să și-o spo­rească în momentul acesta când însăși libertatea și viața lui îi sunt angajate. Și astfel, acelaș căciular dac, fie din munții Apuseni fie de pe câmpia moldoveană, fie de pe pragul valah al Dunării, devine un simbol al nedesmințitei solidarități obștești și chezășia biruința, în orice vreme, în orice împrejurare tragică. De acolo de unde se află acuma, soldatul român simte încă un îndemn să fie liniștit. Cei de-acasă nu au rămas singuri. Ei nu sunt amenințați de foame. Brazda va fecunda din nou miezul spicului și copiii vor avea ce să mănânce și în lipsa părinților. Gospodăria lor e îngrijită de osteneala fraților lor din sat. Concentrarea armată se sprijină pe masiva mobilizare sufle­tească a națiunii. De aceea țara poate fi cu desăvârșire calmă. Arma sufletului este întotdeauna mai demnă și mai puternică decât arma de plumb. Dar când le ai pe­ amândouă, oare nu orice șovăire și orice umbră de teamă par absurde? România are imensul privilegiu de a se găsi în această situație. Nimic și nimeni nu o turbură. Forța tranșeelor ei este dublată de forța invincibilă a inimii. De aici încrederea suverană pe care o manifestă sub ocro­tirea tot atât de suverană a M. S. Regelui Carol II, monarh al păcii, al libertății și al prestigiului național. Ilariu Mureșan -I.»­v­j -fr.—nru*n.r­ jijj—i.r I _ I= Ki * f*f Pentru statuia lui Eminescu __ _ Total 468.568 Ier 0 noțiune care dispare După lungi lupte care durează de prin anii 1880, în care toată energia lui Mihail Ko­­găilniceanu nu a putut cîștiga biruința asupra lăcomiei austro-ungare de a acapara cursul in­ferior al Dunării, împotriva dreptului și a tratatelor, ajungînd măcar să facă a se instala, pe cursul fluviului dela guri până la Brăila un „internaționalism" de care credea să se poată folosi, ni se restituie partea aceasta din Dunăre care curge între malurile noastre. Nu vom mai vedea deci supărătoarea siluetă a sentinelei noastre păzind ca la gura Ialomiței în mijlocul țării udate de vechea undă a strămoșilor. Merităm această restituire prin dovada în curs de atîtea decenii a priceperii noa­stre și în acest domeniu. Mai ales vechea generație de ingineri, însuflețiți, de un mare avînt creator, au făcut pentru navigația dunăreană de la Porțile-de-fi­er încoace mai mult decit oricine. Actul de azi, fie și ieșit din considerații internaționale, e ca un omagiu ce se aduce memoriei lor. N. MIRGA : : Propaganda cooperatistă Din­­ inițiativa Institutului­­ na­țional al Cooperației, se desfă­șoară astăzi pe tot cuprinsul țării o intensă activitate de lămurire a masselor asupra rostului și fo­loaselor cooperației. Experiențele — uneori destul de triste — făcute în trecut, ne-au învățat că o mișcare por­nită chiar din cel mai curat și mai frumos gând de ridicare a obștii, nu-și poate atinge scopul până nu se dă pregătirea necesa­ră, atât cadrelor cât și mediu­lui în care ea este pusă să­ ro­dească. In privința cadrelor coopera­ției, știm cu toții ce goluri imen­sie au prezentat, până in clipa când o hotărire nestrămutată a procedat la o purificare generală a lor. Favorizați de un regim, care nu totdeauna s’a găsit alături de in­teresele imediate ale țării, mulți din vechii conducători ai coope­rației s’au dovedit, când nepre­gătiți, când de rea credință, când simpli profitori sau speculanți ai unor situații în care erau puși fără o verificare prealabilă a pre­gătirii speciale sau a moralității lor. Unde a dus acest sistem, știm iarăși cu toții. Cooperația româ­­nească s’a găsit la un moment dat într’o dublă criză : pe deo­parte criza materială provocată în măsură egală și de criza eco­nomică generală, și de greșelile de multe ori intenționate ale conducătorilor ei; pe de alta, cri­za morală, care își află cauza în nesfârșita serie de abuzuri comi­se în dauna ei. In ceea ce privește mediul pen­tru ridicarea căruia a fost creată această mișcare, — mediul ru­ral —, el a fost cu totul nepre­gătit ca să se folosească de ea. Poate în această lipsă de înțele­gere a țăranului pentru coope­rație, stă în parte explicația eșe­cului suferit de ea în ultimii ani. Redresarea mișcării cooperati­ste pe plan moral și material tre­bue să se facă în acelaș timp cu luminarea masselor asupra țelu­rilor ei. In felul acesta se poate preveni cu succes orice altă cri­ză care s’ar mai putea abate a­­supra ei. AAAAAAAAA Premilitarii Din înalta inițiativă a Suvera­nului trei instituțiuni de primor­dial interes obștesc au luat fiin­ță: străjerii, premilitarii și ser­viciul social. Toate trei au de scop ca încă din copilărie tine­retul românesc, băeți și fete, să se cunoască laolaltă, să se pre­­țuiască, să-și desvolte aptitudi­nile lor speciale pentru diferite ramuri de activitate și să capete simțimântul de solidaritate între ei și față de obște, fiind educați în dragostea regelui și a tuturor celorlalte nobile tradiții națio­nale. Cu timpul, ajungând în pragul tinereții și mai târziu la vârsta matură, tinerimea noastră privită in totalul ei va vedea din ce în ce mai limpede idealul di­namic de a se dărui desimnteresat obștiei prin ce va prețui fiecare că axe mai de valoare și mai fo­lositor. Astfel, mai departe, sarcina gu­vernelor de a coordona totalul e­­nergiilor neamului în vederea ce­lei mai mari Înălțări deodată pe toate tărâmurile va deveni ușoa­ră, jertfa de timp, morală, inte­lectuală și materială fiin­d în­ prealabil primită cu avântul și entusiasmul tuturor. M­ai adânc, în acest mod, deo­sebitele valori sufletești vor avea prilejul de a se manifesta și de a fi cunoscute, iar selecțiunea e­­lementelor cele mai strălucite pentru înalta conducere se va lămuri ușor, de la sine. Rezulta­tu­l total va fi forma­țiunea elitei românești, recrutată pe baza muncei și a talentului. Evident, totul depinde de o excelentă conducere inițială, ce­­ea­ ce a avut loc in persoana co­mandantului străjeriilor, d. col. Sidorovici, comandantul premili­­tarilor d. general Skeletty și di­riguitorul serviciului social d. ministru Dim. Gusti,­­ persona­lități a căror frumoasă activita­te dă rod bogat. Astăzi, vom spune ceva despre organizarea premilitară. Scopul instituției este, vădit, acela de a pregăti tinerii viitori soldați cu ceia ce numesc fran­cezii „le noble métier des armes“ Imediat ce tânărul român intră în această formațiune premer­gătoare vieții de oștean, îndepăr­tat puțin de căldura și tihna că­minului părintesc, capătă un ac­cent viril. Energiile latente se trezesc in spiritul său, formate prin moștenire din voința dârză a căciularului duc laolaltă con­topită cu mândria și noblețea oștenilor Bom­ei,­­ totul formând bărbăția și vitejia cunoscute de veacuri, ale românilor. In vedere de a se realiză o de­plină perfecționare a disciplinei militare, Statul trebue să dea cea mai mare atențiune servi­ciului premilitar, să fie instituit și la țară prin secțiile de jan­darmi, începând de pe la 15 ani, în primii doi ani următori să se facă școala de pluton in ordinea strânsă. Instrucția militară in ordinea strânsă este minunată pentru întipărirea disciplinei os­tășești. De la 17 la 19 ani să se facă mânuirea armei, marșuri și tir. Tragerea cu cartușe reduse’ fără multă teorie această și nefolistoa­­re, să fie cu mare atenție și cât mai prelungit făcută. Pe urmă să se efectueze tragerea cu car­tușe de răsboiu astfel ca până la 19 ani premilitarul să fi tras un minimum de 500 de cartușe. In timpul concentrărei de vară,­ mar­șuri, tragere, manevre de luptă pe teren­ accidentat, apreciere de distanțe, instrucția cu grena­de și mitraliere. La 20—21 ani premilitarii să fie repartizați, du­pă însușirile observate de șefii lor, la cavale­rie, artilerie de toate calibrele, Prietenului colonel D. P. aviație, gaze, pionieri și ori­ce alte arme speciale. La 21 ani, premilitarul intrat în cazarmă va ști tot ce-i­ trebue. In acest fel — uniforma fiind o­­bligatorie și frecvența strict con­trolată — serviciul militar va pu­tea fi redus, întreg contingentul deplin instruit și însemnatele e­­conomii rezultate din scurtarea m cazarmărei vărsate la arma­ment. N. N. Lenguceanu a.aaaaaaaa Permanențe tragice Reluând anumite lecturi din a­­dolescență, se întâmplă adesea a ne da seama cât de mult s’a schimbat biata noastră ființă, dar sunt și destule cazuri când pășim într’o duioasă regăsire. ,Les chants du crepuscule“ ale lui Victor Hugo vor să ne convin­gă pentru totdeauna cât de cre­pusculară este omenirea, strân­gând între pereții aceleiași cutii magice bogăție de îndoeli și cre­dințe, întunericimi și lumini, ori suișuri și scoborâșuri. Generații peste generații au vi­sat în accentele vreunui „Chan­son“ spre sublima perfecțiune : Tout frappe ă ta porte bénie. L’aurore dit: je suis le jour! L’oiseau dit: je suis l’harmonie! Et mon coeur dit: Je suis Vamouri. Je t’adore ange et faime femme, Dieu qui par toi m’a complété A fait mon amour pour tons ânie Et mon regard pour ta beauté.... Am pătruns apoi ritmuri grave adresate „A Mademoiselle J.“ prin care auzim în extaz că : „La femme qui chante est sacrée.... La femm­e qui chante est bénie! Dar, același poem vine să ridice Poetul deasupra piscurilor celor mai apropiate de zei; poetul este marele sacerdot al omenirii, me­nit să strecoare muritorilor o fă­râmă din dumnezeirea ce i-a fost adusă de talentul său: La terre me disait, poete! Le der me r­épét­ait, prophéte­ Marche! parle! enseigne! bénis! . In adevăr, poetul, adevăratul poet, calcă pe urmele profeților și cu cât sunt mai mari, cu atât gla­sul lor se adresează veșniciilor, stabilind permanențele în jurul cărora se frământă sau surâde o­­menirea. Câteva versete din lira cu mii de coarde a lui Victor­ Hugo vin să tălmăcească neliniștea vremu­rilor noastre și haotica împără­­chere a întunericului cu lumina. Nu va birui oare pasărea sinistră a tenebrelor ? Acum peste un veac, în sinceri­tatea strofelor din acel „Prélude“ al „Cântecelor Crepusculului“, marele mag prevede sbuciumul zi­lelor de azi: De quel nom te nommer, heure [troublée ou nous sommes ? Tous les fronts sont baignes de­s livides sueurs. Dans les hauteurs du del et dans [le coeur des hommes Les ténébres partout se mélent [aux lueurs... Nu sbuciumul în sine aduce tra­gicul nostru, ci permanența lui i­­remediabilă, aruncată peste orgo­liul oamenilor dintre care cei mai mulți sunt desmoșteniți sau rătă­citori între potecile binelui și rău­lui. Dureroasa întrebare din „Pré­­lude“ svârnește de pe buzele cu­getătorului timpurilor noastre, azi când orgoliul omului nu vede pe cel care sufere alături, nici nu­­și poate închipui propria-i feri­cire decât în dauna altuia. Plânge atunci poetul pentru toți, visând într’una lumea ideală printre porticele căreia să dăinuie de-a­ pururea acel .... le vrai soleil ardent... însă căpeteniile unor zeități din negură trimit doar sori înșelători, căci tragicul se consumă neîndu­rător până la sfârșit: Ce soleil qu’on espére est un soleil­­ couché ! Rămâne deci poetul în pragul altarului său de lacrimi: Le poete, en ses chants ou l’amer­­[tume abonde, Reflétait, écho triste et calme [cependant Tout ce que l’ăme réve et tout ce [que le monde Chante, bégail ou dit dans l’ombre let attendant. Ultima și cea mai tragică per­manență a venit magul s’o ferece cu lanțul de aur al poeziei: .... dans l’ombre en attendant.... A. G. Stino UN ÎNAINTA? IN GAZETĂRIE : DUMITRU MARION Morții merg repede. Au trecut 30 de ani de la moartea ziaristului Dumitru Marion, al cărui talent diversificat în poezie, în nuvele, schițe, romani și teatru, a contribuit la succesul publicațiilor vremii. La ziarul „Universul“ a lucrat permanent și numele și pseudo­nimele lui atinsese, o faimă, grație și tirajului gazetei, pe care puțini breslași colegi au cunoscut-o. Adaptat gazetăriei, Marion a muncit mult și aportul lui cotidian a înfrumusețat zeci de ani rubricele literare, umoristice sau zefle­miste ale zilei. Camarad și prieten cu Eminescu, Caragiale, frații Bacalbașa, Dellavrancea, Iancu Popescu și alții, — el va rămâne un nume în generația care ne-a precedat și care a pregătit prin pasiunea ei pro­­fesionlă, norma lucrurilor bune pe care le urmărim azi. PE CE NU SE CITEȘTE In ziarul „Tribuna“ d. Horia Stanca se ocupa de criza litera­­turei. Se Inștruesc motivele pentru care nu se citește cartea ro­mânească de proză și de poezie. Explicațiile aparțin d-lui G. Călinescu, autor de romane licențioase, critic literar din grupul defunct al „celor autorizați“ și director al „Jurnalului Literar“ în coloanele căruia își află uneori azil nepregătiții în ale scrisului. Criza cititului are după d. G. Călinescu,­­ următoarele pri­cini : . . „1. Familia română nu are nicio stimă de cariera intelectua­lă... Tinerii sunt crescuți în spirit ostil culturii. 2. Părinții, fiind ei înșiși necititori, văd în lectură o cheltuia­lă și o oboseală de prisos. .. 3. Profesorii (nu toți, dar foarte mulți) nu citesc, sub dife­rite pretexte, nimic. In genere (sunt și excepții) profesoarele nu citesc. 4. Manualele școlare, așa cum sunt alcătuite, propagă aver­siune față de scrisul contemporan. 5. Sub diferite pretexte, persoane și publicații ridiculizează, sistematic pe toți scriitorii contimporani deplângând deciadența literelor, deși sutem într’o epocă înfloritoare... 6. Scriitorii se boicotează unii pe alții prin reviste, bâni­ind vi­se, fără rațiuni critice. 7. Critica derutează pe cititor, întrucât atunci când un cri­tic declară că o carte e slabă, ceilalți o anunță genială... Citito­rul a pierdut orice încredere în critică. .. 8. Criticii de azi, deși merituoși, n’au suficientă suprafață socială, în comparație cu deținătorii din trecut ai acestei ocupații. 9. Tinerii țin prea mult să devină iluștri cu orice chip și prea puțin să se convingă întâi că pot crea. Ei primesc cu dispreț, ba chiar cu ură, orice aviz al criticului și se unesc împreună scoțând publicații semnate de mume atât de nouă și necunoscute încât pu­blicul... se sperie și nu mai citește. 10. Editorii, făcând ei înșiși reclama cărților, fără a consulta pe critici, au obicinuit publicul cu ideia că o carte e o distracție pentru după amiazi. 11. Editorii, văzând în tipărirea de cărți o simplă „afacere“, au lansat o ploaie de volume fără nicio valoare, care a prăbușit orice încredere în literatura română. 12. Snobismul burgheziei românești de azi, e și el o cauză a scăderii cititorilor. Lumea „bine“ afectează a nu cunoaște litera­tura română și se întreabă dacă e posibil să găsești interes într’un autor român“. Ce­ avem noi de adăugat­ la toate acestea, rămâne să arătăm mai la urmă. Dăm loc acum părerilor d-lui Horia Stanca, care, e de acord cu d. Călinescu, mărturisind pentru care motive..., nu-i citește revista. „Din ce pricină, nu e greu de spus când știut este că Jurna­lul Literar luase prin gura unui tânăr elev de liceu o atitudine „literară“ care contravenea flagrant celor stabilite la punctul 5. Strofele ireverențioase pe care tânărul elev de liceu, cu ecouri semite în compoziția numelui își permitea să se adreseze scriito­rilor noștri, începând cu Brătescu-Voin­ești și sfârșind cu Mire­il Sadoveanu, veneau sa contribue sub propria egidă, a d-lui G. Câ­­linescu la una din cauzele crizei cititului“. D. Stancu adaugă încă o cauză a crizei cititului: „Conducătorii de reviste literare atâți câți simt nu utilizează suficient discernământ la ceea ce adu spre publicare, încurajând astfel lipsa de talent și cea de măsură a debutanților, — cari une­ori dintr’un exces de zel critic termină prin a deveni imperti­nenți“. — •—"­­ Să nu generalizăm. Am fi nedrepți, domnule Stanca. E vorba aici de d. Călinescu, în special de d-sa. Ca romancier, a mâzgălit sinistrul volum : „Noaptea Nunței". Ca poet satanisto-alpinist își plimba jobenul, ale cărui dimensiuni egalau o turlă de biserică, — odată cu geniala d-sale cutie craniană,­­ pe înălțimile ameți­toare ale Bucegilor. Director de revistă literară, d-sa dădea loc prozei idicate a unui licean evreu și neobrăzat, care își permitea necuviințe către marii noștrii scriitori, odată cu elogiile obligato­rii pentru proza depravată și poezia infecțioasă. Un argument mai mult pentru care lumea întoarce capul cu dispreț dela cartea abjectă și poema scrântită — e* personifi­cat așa­dar prin chiar criticul sever și jobenat, d. G. Călinescu dela Iași. N. G. „Pentru ochiul de rând toate lucrurile sunt josnice precum pentru bolnavul de galben­a­re sunt galbene". . TH. CARLYLI Toiagul Crestat de mână meșteră bătrână Sub grinda casei astăzi odihnește. Trecutul lui acum îmi deslușește Credințele din inima română. Din care ramură­ a venit la ușă Cu cântec de haiduc pe frunză verde? Cioplit știa că doinele își perde Să-l ducă încet un moș sau o mătușă. S’au sprijinit în el pe rând bunicii Ca să nu-și poarte pașii în ispită, S’a prins de dânsul traista cu pită, Cu el au vânturat furtuni, voinicii. Când norii negri s’au ivit în parc Spre dânșii s’a întins atunci toiagul Și­ a fost lăsat ca să păzească pragul Când hora satului umbla sub soare. Dar când urșii țâșnesc în zări albastre,­ El se preface u n trăsnet ca să tune Și urlet scoate el din rugăciune Să apere hotarul țării noastre. Volbură Poiană Năsturaș V v f*< — *1** * f*1 ^ * *■ *• O TRUPA IRLANDEZA IN ROMANIA In cursul acestei săptămâni sosește in capitală trupa irlan­deză de la Teatrul Dublin Gate. Trupa nu este la primul său turneu în străinătate. Acum­­patru ani, invitați de Guvernul Egiptean, artiștii s-au bucur­at­de un succes care i-a făcut să se întoarcă și în anul următor, con­tinuând reprezentațiile și în Grecia. Anul acesta vizita în străinătate va fi mai variată deoarece itinerariul lor cuprinde Zagreb, Belgrad, Salonic, Sofia și Bu­curești. Este interesant faptul că începuturile acestui teatru — acum 11 ani — au fost foarte modeste. Localul în care trupa a de­butat cu masiva piesă a lui Ibsen, Peer Gynt, nu avea mai mult de o sută și două locuri. Acum la Dublin Gate pot încăpea patru sute de persoane, iar scena teatrului este perfect amenajată. .Ac­­tivității directorilor ei, d. Hilton Edwards, englez, și d. Michael Mach­ammoir, irlandez, care sunt și actori, precum și elementelor de valoare ce formează trupa, se datoresc succesele repurtate atât în Anglia cât și în străinătate. Repertoriul cuprinde: Macbeth, Hamlet, Comedia erorilor de Shakespeare, Bunbury de Oscar Wilde, Noaptea trebue să vină­ de Emmlyn Williams și Don Juan în Iad de Bernard Shaw. *

Next