Neamul Românesc, iunie 1939 (Anul 34, nr. 117-140)

1939-06-01 / nr. 117

Anul XXXIV Nr. 117 faM poștală plătită la numerar conform aprobării Dir. G-ralu P. T. T. Nr. 29901/939. ^T<IBAL4 Joi 1 Iunie 1939 C FOAIE CULTURALĂ, ECONOMICA, SOCIALA SI NAȚIONALA REDACȚIA 81 ADMINISTRAȚIA J Pe un an, 600 Lei. Pe sase luni, 300 Lei Strada SFT. IONICA No. 4 (etaj) a­n­ei Abonamente In țară , pentru autorități și instituțiuni, 1000 Lei I “SUSU* H..JSS FONDATOR ȘI PROPRIETAR N. IORGA DIRECTOR N. GEORGESCU Coloniile școlare Căldurosul apel lansat de d. ge­neral medic N. Marinescu, mi­nistrul sănătății publice, pentru ocrotirea copiilor țării, s’a bucu­rat de un neașteptat ecou în toate straturile sociale. Ca din pământ au răsărit nu­meroși oameni de bine, cari, ală­­turându-și puterile, au început să înzestreze satele și periferiile sărace ale orașelor cu acele așe­zăminte, de existența cărora de­pinde în bună măsură buna creștere și desvoltarea normală a copiilor. S’au creat astfel numeroase cantine unde copii sărmani pot găsi un ceas cald dimineața ori un prânz satisfăcător și curat peste zi. Asistența medicală a fost în sfârșit organizată pe alte baze. După mărturisirea unui inspector general școlar, azi aproape nu există școală primară în țară, care să nu dea copiilor gratuit un tură de pește. Sunt lucruri cari arată mai mult decât un Început. Treziți din condamnabila nepăsare de altă dată de un ministru cu su­flet, oamenii conștienți ai țării s’au dovedit la Înălțimea intere­selor vitale ale acestui neam. Răspunsul lor spontan la chema­rea d-lui general medic Mari­­nescu merită toate laudele. La acest început de vacanță se pune însă o nouă problemă în legătură cu creșterea copiilor: aceia a coloniilor școlare. Primăriile au organizat în toți anii asemenea colonii la munte sau la mare. Bine­înțeles, pri­măriile cu posibilități. La țară, însă, unde nu există asemenea primării, copiii sunt nevoiți să rămână tot timpul lu­nilor de vacanță în aceiaș atmos­feră pe care au respirat-o și în timpul anului. Straja Țării va trimite o bună parte în coloniile organizate de ea. Dar o singură­ inițiativă nu e suficientă. Oamenii cari și-au arătat bună­voința în cursul anului școlar au, deci, încă o dată cuvântul. Criza Viticolă — Alături de măsuri salutare, o măsură cu efecte dezastroase — Este cunoscută de toată țara starea tristă în care se găsește azi clasa cultivatorilor de vii. Se cunosc și cauzele care au adus criza viticolă actuală: plantații nereglementate cu varietăți ne­selecționate, iar, la întâmplare, plantații la șesuri, care trebuiau rezervate culturii cerealelor, dar mai ales permisiunea de a se planta hibrizi, care au adus de­zastrul vinurilor nobile prin can­titatea lor mare și prin calitatea­­ lor inferioară, etc. Toate acestea se știau de mult, dar politica demagogică ce s’a făcut sub răposatele regimuri nu numai că nu le-a rezolvat la timp, dar le-a încurajat să se conti­­nuie cu furie, până s’a ajuns la nenorocirea de azi. Căci e o ade­vărată nenorocire pentru o clasă de producători, atât de harnici și în curent cu o cultură modernă și intensivă, cum e acea pe care o fac podgorenii calificați. Cu prețurile obținute, ei de mult nu pot acoperi nici pe departe chel­­tuelile de exploatare, necum să mai rămână cu ceva pentru in­­vestițiuni noi de culturi și in­ventare. Actualul regim, ca în multe alte domenii, dându-și seama de acui­tatea și gravitatea problemei vi­ticole, de care atârnă soarta a peste două milioane de oameni vrednici, dar nefericiți, s’a gân­dit și a și pășit la înfăptuirea unor reforme, menite să aducă o oarecare îndreptare în acest do­meniu. Legea pentru stârpirea hibrizi­lor este una din măsurile ce s’au luat în vederea rezolvării acestei grave probleme. Dar chestiunea aceasta nu este așa de simplă, cum s’ar părea la prima vedere. Ea necesită timp și bani mulți, pentru despăgubiri, care n’ar fi fost necesare, dacă demagogia oprea la timp plantațiile de hi­brizi. Deci ani mulți vor mai tre­bui să treacă și criza va conti­nua să dăinuiască. O altă măsură bună luată de actualul regim a fost și organi­zarea unui export de câteva mii de vagoane de vin cu prețuri care ar mai ameliora în parte a­­ceastă stare de lucruri, 80 lei pen­tru decalitru dând posibilitatea cultivatorilor de vii să-și mai poată plăti și ratele datoriilor din conversiune, astăzi ei fiind sin­gurii, cari nici aceasta nu o puteau face. Din nefericire însă exportul este de abia la început, marea majoritate a podgorenilor rămâ­nând cu recoltele nevândute, sau desfăcute la prețuri de mizerie. Nu putem să nu recunoaștem insă și o măsură bună, care nu știm prin ce minune a fost luată de regimurile trecute. Este vorba de dreptul ce aveau producătorii de a-și desface cu toate garan­țiile de corectitudine absolută, propriile lor produse, având bre­vete speciale și obligații fiscale moderate. Prin depozitele de desfacere a produselor proprii, consumatorii aveau la îndemână locul unde se puteau aproviziona cu o marfă absolut naturală, căci nici un pro­ducător nu ar risca să amestece sau să falsifice propriul său pro­­dus, expunăndu-se atât la sanc­­­­țiuni compromițătoare, cât și la deprecierea de bună voe a muncii sale, iar cu prețurile scăzute , enorm față de acelea ale debi­­­­tanților de meserie, publicul avea la dispoziție o marfă și eftină și­­ higienică pentru sănătatea lor.­­ In sfârșit, pe calea aceasta se­­ mai decongestionau și produsele celor ce nu puteau deschide ase­menea depozite, care și ele re­clamă destule cheltueli de ana­­dministrare și de folosire. Erau în­­tr’un cuvânt o adevărată binefa­cere și­­ pentru producători, cari-și­i asigurau cel puțin desfacerea pro­­­­duselor lor și pentru consumatori,­­ care puteau g­ăsi și la orașe o­­ marfă eftină și naturală și deci , higienică. Din nenorocire însă, fie pro­­testele cârciumarilor, care nu puteau să le concureze nici cant­­i­tativ nici în prețuri, fie nevoia­­ de noi impozite pentru înarmări, i s-a venit de curând cu o lege care i­­mpune și astfel de depozite la i­­mpozitul de 26% din încasări,­­ fără să se fie seamă nici de chel­­­­tuelile de exploatare, nici de taxele de fond comunal, cifră de afacere, transporturi, administra­­­­re, etc., așa în­cât producătorii , ne mai având la dispoziție calea , aceasta de scurgere a produselor­­ lor, se văd nevoiți să le închidă,­­ lăsându-și iarăși la bunul plac­­ al samsarilor, care acum stocul , disponibil fiind mai mare, vor­­ profita și mai mult. Dacă este nevoie de bani și pe calea aceasta pentru înarmări,­­ podgorenii ca buni patrioti ce , sunt și au fost totdeauna, nu se dau înlături de a contribui și ei cu impozite din prețurile modeste , cu care-și vând produsele prin­­ depozite, la venitul de cel mult c 2 lei de litru, care s’ar socoti ca­­ o speculație, față de prețul de 8­­ lei litru, pe care însuși statul,­­ prin exportul ce l-a organizat re­cunoaște că li se cuvine. Intr’a­­­­devăr, la cel mult atâta să se re- j­ducă toată speculația, pentru gri­­j­jile și neplăcerile ce li întâmpină, după ce se scad cei 8 lei ce ar pu­­tea încasa pe loc, precum și chel­­t­tuelile cu fondul comunal, sau c­u sporirea la 3000 lei a taxei pe ha, cifra de afaceri, transportul la­­­locul de consumație, cheltuelile je de administrație a depozitelor,­­ etc., etc. ( Dacă așa stau lucrurile și a­­­­cesta este adevărul, nu rămâne decât ca pentru a nu se lua cu­­ o mână ce se încearcă a se acorda cu alta, atât d. ministru al agri­culturii, care a făcut dovada că e un sincer ocrotitor al viticulto­rilor, cât și d. ministru de finanțe, « să binevoiască a medita serios asupra acestei chestiuni și neîn­târziat să binevoiască a lua mă­­­­suri de reparare a acestei ne­dreptăți, care ar fi în loc de ușurare, o nouă lovitură ce s’ar da unei clase de producători atât de simpatici, dar așa de crud în­­­­cercați, cum sunt podgorenii. C D. Rădulescu-Râmnic Pen­tru­ statuia lui Eminescu TOTAL GENERAL 967.564 lei Donat Comitetului pentru Cassa, Crângul și Biserica­­-l" lui Eminescu din comuna Ipătești, județul Bo­­toșani 1­­­1 400.000 „ Suma subvczisă până acum pentru monumentul­ lui K>’ Mihail Eminescu ce se va ridica în Capitală : 468.568 „ Publicăm numele nduitor'­­subscriitorii -J.4 _ ■ Contribuția benevolă a ofițerilor și jandarmilor, prin d. g-ra­ I. Bengliu, inspector general al Jandarmeriei 98.996 Total 567.564 lei La ce servește cultura? Ce rău se înțelege cultura, nu num­i și de prostul îngîmfat care e gata să-ți arăte toate certificatele școlare, toate cărțile și articolele sale, dar și de o lume întreagă care se închină înaintea mandarinului căruia Universitatea i-a cusut bumbul de cristal colorat la tichie ! N­u se înțelege că omul care din cultură n'a învățat a fi cinstit, bun și generos, acela nu poartă meritul, ci ponosul, cu atît mai greu, cu cît mai mulți sînt anii de studiu, al în­vățăturii cu care, fără a i se cerceta putința de instruire, a fost îndopat. Două casurii recente o învederează. Iată un distins om de știință, care s'a înfățișat colegilor săi la ultima alegere de rec­tor și care era puternic spijinit de aceia cari credeau că-l cunosc în de­ajuns. Mai-mai să-l avem în fruntea Universității. După cîteva luni, e dat în judecată pentru fals în acte publice. Al doilea. Un­ magistrat socotit ca de mare învățătură și cu sentințe crud de drep­te. Puțină vreme trece, și el apare ca un ucigaș și ca unul care-și întrebuințează influența pentru a se răsbuna contra celor cari-l pîrîseră. A introduce, înainte de toate, un ideal moral în Universității e una din marile datorii ale zilei de astăzi. Nr. IORGA țăranul și pădurea In cuvântarea ținută la adu­narea generală a soc. „Progresul Silvic“, d. prof. Cornoțeanu, mi­nistrul agriculturii și domeniilor, a arătat eforturile care se fac în alte părți pentru încurajarea și promovarea silviculturii, în­cheind prin acest semnificativ atei: „Agronomi și silvicultori, tre­­bue să coborîm astăzi în mijlo­cul satelor pentru a sgudui acea­stă uriașe forță latentă, pe care o reprezintă țărănimea română. Fără trezirea conștiinței țără­nești, noi nu vom putea avea a­­gricultură intensivă și nici pă­durea nu va­ fi cruțată“. Bun cunoscător al realităților rurale, d. ministru al agricultu­rii a schițat în acest apel ca și în restul cuvântării d-sale progra­mul după care inginerii silvici și agronomii trebue să-și orienteze activitatea. Acest program nu urmărește decât un singur scop: acela al sporirii producțiunii a­­gricole și forestiere prin educația și sprijinirea reală a producăto­rului mic sau mare. Mai ales în ceea ce privește sil­vicultura, țăranul român are ne­­voe de o educație, care în trecut a fost cu desăvârșire neglijată. Importanța culturii lemnului este necunoscută astăzi țăranu­lui nostru Avid după pământuri de cultură el curăță terenurile împădurite, fără să-și dea seamă de marea pagubă care și-o face. Iar când, este vorba să reîmpă­­durească ce-a degradat, refuzul lui cade categoric. Motivele sunt cunoscute: cul­tura lemnului se face anevoe. Până ca o pădure să poată fi va­lorificată trebue să treacă 20—30 de ani. Or țăranul nu poate să aștepte atât. El dorește să-și va­lorifice repede munca și de aceia se mărginește la cultura cerea­lelor. Iată așa­dar un prim obiectiv al campaniei pe care organele silvice au datorie să o desfășoare pe teren educativ, să lumineze pe țăran asupra imenselor fo­loase materiale pe care le-ar pu­tea obține din cultura rațională a lemnului. îndată ce acest prim dezide­rat va fi atins, micii proprietari de păduri nu-și vor mai lăsa așa ușor bogăția lor pradă securii lacome a exploatatorilor. Iar go­lurile pe care aceeaș prădalnică secure le-a făcut până azi în ma­sivele noastre păduroase vor dis­pare pe încetul. Cultul limbii și politica Discursul rostit de M. S. Re­ care arată unui popor calea a­­ ele Carol al II-lea la Academia română întru slăvirea memoriei regelui Carol I, pune sigiliul coroanei pe piatra eternității ce peartă pe ea scrisul dulcelui raiu al limbii românești. Cine poate să nu se încline cu ubire, admirație și recunoștin­­ă, în fața celei de a treia gene­­ație de Regi ai Dinastiei, înțe­­leiată cu atâta înțelepciune și atriotică hotărîre de Regele Carol I acum trei sferturi de eac ? Manifestul d-lui Armand Că­­nescu, prin care Primul Sfetnic­­ Tronului cere votul alegători­­>r pentru dobândirea manda­­ului de deputat, este o strălu­­ită afirmație și adeverire a­l u­­nei politici ce-și deschide n­ouă cale, închizând hotărîtor iolul vieții politice a unei lumi , nu mai este. Cine s’ar putea încumeta să­­­ i dea votul cu entuziasm, cu niște și credință ? Aceste două manifestații, Cul­­arală și Politică, înseamnă pe­riosul timpului, o clipă istori­­a în evoluția neamului româ­­esc, ce nu poate să nu zguduie lumile și să nu țintuiască cu­­etele tuturor bunilor români. Sunt, două vădiri, spirituală i intelectuală, de o covârșitoare îrâurile pentru propășirea vii­­oare a neamului românesc, că­­iia îi stau deschise drumuri trei și luminoase în istoria o­­menirei. Coroana se ridică mândră pe lanul spiritual și cultural, iar uvernul îi înfățișează puterea otărît neclintită, de a înfrânge­rice încercare de atingere a r­­ealurilor Ei. In limba unui popor stau aj­­unse puterile, ce dorm în r­­ândul sufletului său și gata de se trezi la prima chemare. Știința spirituală este aceea devărului și tot ea și numai ea, este în stare a-i da puterea și bărbăția de a opune forța în serviciul dreptului, împotriva forței lipsită de rațiune. Astăzi, când în centrul lumii se înalță o putere conjugată, care din cultul științei face o armă de politică militantă în scop de dominațiune, este de datoria tuturor celor care pă­strează încă cultul adevărului și al dreptății, să se unească pen­tru a impune respectul vieții și al credinței lor. Iar dacă în adevăr, cum sus­țin ei, înțelesul de rasă în viață este pârghia ce saltă știința în slujba colectivității naționale, atunci cine ar putea mai mult ca noi în această parte a lumii să o revendice ? Din acest colț al pământului, pe care Tracii, Geții și Dacii au zămislit și statornicit pe stră­bunii noștri, au pornit în lume invaziile rasei indo-europeană, făcând și din noi una din obâr­șiile omenirei. Un filosof a spus când­va : „Spune-mi ce gândești de trecu­tul tău și îți voi spune cine „ești." învățământul fecund al isto­riei, reiese din însăși rațiunea ei, iar nu din înțelesul pe care vrem noi să il dăm când urmărim sco­puri egoiste. Este oare cu putință să ne în­chipuim că singurele triumfuri ale științei, sunt acelea pe care le dobândești numai în serviciul unui ideal politic, parțial inte­resat ? de General Scrkina Iată unde se deosibește ten­dința ideologică a unora, de a­­ceea a altora și cum România stă de partea celor ce nu cer de­cât să se respecte sfintele sale drepturi, ce i se dă din străbuni pământul pe care stă de mii și mii de ani neclintit poporul ei, noi vedem în cele două manife­stații mai sus pomenite, ale M. S. Regelui și Primului nostru Ministru : o afirmare fără repli­că și o chezășie sigură a viito­rului. Când astăzi stau față în față, gata să se încaiere două tendin­țe : deoparte râvna de teritorii și dominație, iar de cealaltă im­boldul moral pe care îl dă cre­dința adevărului și a dreptății, îți alegi calea ce ți-o arată: con­­știința și mândria trecutului tău, pe care le găsești în limba și scrisul strămoșilor tăi... Lozinca de astăzi, care pen­tru unii este o credință, aceea a „spațiului vital", n’are margini și se contopește cu „infinitul", te face să pui întrebarea : „oare războiul credințelor și al con­științelor nu este mai de nesu­ferit decât acela al armelor ?“ Reflectând asupra celor în­tâmplate de la 1918 până azi, a­jungem la concluzia că : „poli­tica de forțe este o condiție a politicii de cultură". De aceea, în legătura ce o fa­cem între discursul Suveranului dela Academia Română și ma­nifestul politic al d-lui Armand Călinescu, găsim în spiritul și litera lor exprimat în mod lapi­dar : „imperativul timpului". CUVINTE ÎNȚELEPTE Face­­ să știe țara că nici o uneltire nu va slăbi în inima mea acei © simțămente de iubire și acea nestrămutată hotărîre în îm­plinirea mi­siun­ei ce mi-am impus. CAROL I 8 Aprilie 1872. I POEZIA AUTENTIC POPULARA . Cu acest titlu a apărut supt auspiciile Seminarului de lite­ratură modernă și folclor de la Universitatea din Cernăuți, o bro­șură în care autorul — d. Petru Irone — utilizând ultimele cer­cetări în domeniul sociologiei, încearcă să traseze caracterele creației populare, în opoziție cu acelea ale poeziei culte. Definind poezia populară ca produsul unui individ deplin­­ „socializat", d. Irone pătrunde cu multă pricepere în adâncurile­­ uniforme ale conștiință colective, unde se formează și se lămu­­­­rește tot ceea ce constitue tradiția spirituală a obștei —, tradiție, în puritatea căreia stă esențiala condițiune a artei populare. Produsul popular care nu reușește să redea fidel viața, în cu­lorile ei locale, cu tot cortegiul ei de idei și sentimente pe care o­­ experiență îndelungată le-a conturat și adâncit în sufletul tot­deauna nou al poporului, acest produs e condamnat la perie. Dacă totuși au pătruns izolat în unele creațiuni populare elemente străine de acest suflet, circulația orală se îndepărtează sau le în­­locuește, trecând astfel — după expresia autorului — compoziția contaminată în forma ei inițială „prin focul de purificare al spiri­tualității sătești". Se citează în acest sens, cazul unei strigături în formă popu­lară, improvizată de poetul George Coșbuc. I Iată improvizația lui Coșbuc : Tot mă mustră măiculița Că-mi prăd cu cei dragi gurița, Las mamă că mă mărit Și-mi sărut tot am urât. Această strigătură a circulat pe cale orală și după patru ani de la improvizarea ei apare în Familia ca producție populară sub­ forma aceasta: Dojenește-mă măicuță Că-mi dau la drăguți gurița Las mamă că mă mărit Și-oi pupa tot am urât. După alți trei ani apare culeasă în Foaia Poporului din Sibiu. Dojenește-mă maică Că-mi dau la drăguți gura Mamă las că mă mărit Și-oi pupa tot om urât. ......— Cum se vede, în circulația ei această strigătură a fost modi­ficată după sensibilitatea și­ limbajul specific al fiecărei regiuni în care a pătruns. D. Irone stărne asupra caracterelor creațiunii populare, sco­­țându-le în evidență prin analizarea unor p­roducțiuni în formă populară dar aparținând unor poeți în sensibilitatea cărora au pătruns unele elemente străine — fie de natură cărturărească, fie împrumutate în trecerea lor printr-un mediu străin. Din exemplele citate de autor, poate fi ușor urmărit prin con­trast, procesul de adaptare a producțiunii „autentic populare" la acea spiritualitate rurală, care, singură, poate să o învestească cu atributele artei adevărate. Orice urmă de personalism rămâne o realitate­ nepoetizată sortită, fără îndoială, dispariției. D. Irone pomenește în broșura d-sale de „poezia lăutăreasă", de poezia­ de mahala, poezia militărească, etc., fără să stărue în mod deosebit asupra vreuneia din aceste diviziuni. Poate ar fi depășit cadrul studiului său.­­ Din acestea, mai ales poezia lăutărească merită un studiu se­rios, un studiu care să precizeze pe cât este cu putință din mate­rialul mai nou, caracterele principale, pentru a ușura apoi identi­ficarea elementelor lăutărești în poezia populară. E inutil să stă­ruim asupra marelui rol pe care în trecut, ca și azi, lăutarii l-au jucat în circulația poeziei și muzicei populare. Cum este de la sine înțeles, acești colportori ai ritmului popular au mai adăugat ceva și de la ei. Care este, însă, acel ceva ? Până la apariția unui studiu de amănunt asupra acestei chestiuni, părerile vor fi controversate. Un lucru este însă necesar: Să se termine odată cu această batjocorire care se aduce creațiunii populare prin confundarea ei cu produsele vulgare ale unei suburbii poetico-muzicale de recentă apariție. George Constant POEME CU VIN $1 HAIDUCI, PE I. D. PIETRARI. Editura „Cugetarea" D. I. D. — Pietrari, — poet din generația nouă ne oferă un mă­nunchi de poezii, — vibrând pe tema titlului evocări, imagini și metafore. Inspirat, pe gama poeziei noui, în înțelesul bun al cuvintelor, d. Pietrari, se înrudește pe alocuri cu cadența grea, de­ pământ a lui Cotruș, — și lirica lui Blaga nu-i pare a fi străină, — fără filozofarea și gravitatea lui meditativă. Subiect pentru un studiu mai larg, pe care ni-l putem îngădui azi, — subliniem sugerări fericit găsite, limbă curată și însușiri poe­tice cari rețin atenția și recomandă. GAZETA CĂRȚILOR A apărut „Gazeta Cărților“ a. VIII, No. 15—18, cu colaborarea d-lor N. Iorga, A. G. Stino, I. C. Delabaia și Nuș{ Tuliu (versuri), D. Munteanu-Râmnic (Pe drumul Brașovului), I. A. Bassarabescu și Eug. Boureanu (nuvele), Prof. Dr. N. Dimancea (Poezia de la „Gân­direa­“), Prof. T. Palade (Ctitorii Măn. Curtea de Arge), D. N. Mincev (Regele Carol I și Teatrul Bulgar), Barbu Teodor­escu (Două reviste școlare), rof. V. Teodosiu și I. Dumitrache-Godeni (recenzii) —­­precum și cu note biografice, cataloage de cărți vechi, pagini alese, antologie la zi, carnet bibliografic, vitrine, cărți primite, reviste și ziare. Directori: Prof. D. Munteanu-Râmnic. Red. și adm . Ploiești, Str. Zagoriț No. 1. Abonamentul anual 200 lei /WVII Mestrovici Ion Mestrovici, fără îndoială, s-a născut sub semnul minunii. Ciobănașul din Dalmația și-a pe­trecut­ copilăria lângă turme, în plin graiu al unei naturi care i-a dictat­­ permanențele firii. Copi­lul își varia lungile și monotonele ceasuri crestând cu vârful cuți­tului: cârje, furci și felurite fi­gurine au­ fost operele debutului marelui european care este Ivan Mestrovici. Prin­ satul său natal din Dalmația poate că mai sunt și azi, păstrate cu sfințenie, clo­citurile ciobanului genial, care învățase singur să citească, în­­trun chip original, după o carte de poeme a lui Vuk. Urmărit de duhul legendar al eroilor națio­nali, visul său a fost de a-i face să retrăiască în sculptură, și cântecele din copilărie poate că se pot mândri de a fi decis o ca­rieră de viguroasă creație. Copilul minune ciopli în lemn câțiva eroi naționali, încercând apoi celebra viziune a lui Crist pe cruce dar lemnul se sfărâmă și i-a luat locul, piatra. Renumele său trecând dincolo de satul cu turmele sale, Mestrovici izbuti să fie trimis la Zagreb pentru a urma o școală de meserii, însă viitorul mare artist fu respins din cauza unor meschinării de can­celarie. La Split intră ucenic la un cioplitor în piatră, iar când stăpânul lipsi, plecat în Italia, învățăcelul execută singur un Crist de piatră; din acea zi i sa permis să lucreze independent. Ajuns apoi la Viena, fără resur­se,­ intră în Academia de Arte frumoase și nu prea târziu devi­ne cunoscut în capitala Habs­burgilor, un rafinat centru artis­tic. Drumul gloriei se deschise larg, iar continentul întreg i-a servit lui Mestrovici drept o vas­tă scenă. La 18 ani reuși la con­cursul de intrare în Academie, peste un an se impunea cu vi­goare și tenacitate. Arta lui Mestrovici căuta cu intensitate să dea forme celor mai chinuitoare probleme filozo­fice, sau să sugereze esența sen­timentelor profunde care conduc vieața omenească. Sinceritatea expresiunii și apoteoza credinței se îmbină armonios atunci când artistul reda vreo compoziție re­ligioasă, după cum vigoarea și grandiosul îi caracterizează în­­treaga-i operă, chiar atunci când esența lucrării o compune duio­șia, delicateța sau exteriorizarea durerii. Rodin nu sa sfiit a considera pe Ivan Mestrovici drept cea mai puternică revelație printre sculptorii moderni ai continen­tului. Rare­ori dalta s’a înfrățit mai de aproape cu sentimentul, linia cu expresiunea și vigoarea cu sinceritatea. Artist național, Mestrovici a știut să imortalizeze sufletul țării sale în tot ce are mai miș­cător specificul și istoria, precum în „Văduvele“ de unde se întâl­nește melancolia și durerea unei rase. Istoria națională l-a inspi­rat cu accentele unei majestăți făcând parte din însuși dreptu­rile de vieață ale unei națiuni, de unde mărețul ciclu al Koso­­vei. La temelia Iugoslaviei de azi, Mestrovici și-a dăruit cu gene­rozitate suflet și prețioase cără­mizi, iar astăzi este strălucit sol de artă a unei țări care păti­mise atâtea secole până să-și vadă unitatea. Fenomenul Mestrovici merită cu prisosință intrarea în dome­niul legendelor. Un ciobănaș pentru care „lumea exterioară exista“ după clasica expresiune a lui Théophile Gautier, deslegă singur tainele buc­ilor dintr'o carte cu legende, iar cuțitul de la brâu i-a servit la înfăptuirea pri­melor aspirațiuni spre frumos. Un destin protector nu l-a lăsat să-și irosească vieața , între tur­mele­ satului, scânteile geniului s’au prefăcut apoi într’un foc veș­nic, de unde s’a desprins adevă­rata impozantă creație a ilus­trului cioplitor iugoslav, acela de a fi impus cu putere conștiința națională în plămădirea operei de artă. Nu mai puțin, Ivan Mestrovici incarnează grandoarea, trecând pri­ntr'o linie populată de um­brele lui Corneille. Racine până la Victor Hugo, este un poet epic de înaltă atitudine care a turnat în piatră nu oameni ci epoci su­praoameni, sfinte și sfinți, pro­­­feți și inspirați. / Aurel C. Stino ; /N/W\

Next