Neamul Românesc, iunie 1939 (Anul 34, nr. 117-140)
1939-06-01 / nr. 117
Anul XXXIV Nr. 117 faM poștală plătită la numerar conform aprobării Dir. G-ralu P. T. T. Nr. 29901/939. ^T<IBAL4 Joi 1 Iunie 1939 C FOAIE CULTURALĂ, ECONOMICA, SOCIALA SI NAȚIONALA REDACȚIA 81 ADMINISTRAȚIA J Pe un an, 600 Lei. Pe sase luni, 300 Lei Strada SFT. IONICA No. 4 (etaj) anei Abonamente In țară , pentru autorități și instituțiuni, 1000 Lei I “SUSU* H..JSS FONDATOR ȘI PROPRIETAR N. IORGA DIRECTOR N. GEORGESCU Coloniile școlare Căldurosul apel lansat de d. general medic N. Marinescu, ministrul sănătății publice, pentru ocrotirea copiilor țării, s’a bucurat de un neașteptat ecou în toate straturile sociale. Ca din pământ au răsărit numeroși oameni de bine, cari, alăturându-și puterile, au început să înzestreze satele și periferiile sărace ale orașelor cu acele așezăminte, de existența cărora depinde în bună măsură buna creștere și desvoltarea normală a copiilor. S’au creat astfel numeroase cantine unde copii sărmani pot găsi un ceas cald dimineața ori un prânz satisfăcător și curat peste zi. Asistența medicală a fost în sfârșit organizată pe alte baze. După mărturisirea unui inspector general școlar, azi aproape nu există școală primară în țară, care să nu dea copiilor gratuit un tură de pește. Sunt lucruri cari arată mai mult decât un Început. Treziți din condamnabila nepăsare de altă dată de un ministru cu suflet, oamenii conștienți ai țării s’au dovedit la Înălțimea intereselor vitale ale acestui neam. Răspunsul lor spontan la chemarea d-lui general medic Marinescu merită toate laudele. La acest început de vacanță se pune însă o nouă problemă în legătură cu creșterea copiilor: aceia a coloniilor școlare. Primăriile au organizat în toți anii asemenea colonii la munte sau la mare. Bineînțeles, primăriile cu posibilități. La țară, însă, unde nu există asemenea primării, copiii sunt nevoiți să rămână tot timpul lunilor de vacanță în aceiaș atmosferă pe care au respirat-o și în timpul anului. Straja Țării va trimite o bună parte în coloniile organizate de ea. Dar o singură inițiativă nu e suficientă. Oamenii cari și-au arătat bunăvoința în cursul anului școlar au, deci, încă o dată cuvântul. Criza Viticolă — Alături de măsuri salutare, o măsură cu efecte dezastroase — Este cunoscută de toată țara starea tristă în care se găsește azi clasa cultivatorilor de vii. Se cunosc și cauzele care au adus criza viticolă actuală: plantații nereglementate cu varietăți neselecționate, iar, la întâmplare, plantații la șesuri, care trebuiau rezervate culturii cerealelor, dar mai ales permisiunea de a se planta hibrizi, care au adus dezastrul vinurilor nobile prin cantitatea lor mare și prin calitatea lor inferioară, etc. Toate acestea se știau de mult, dar politica demagogică ce s’a făcut sub răposatele regimuri nu numai că nu le-a rezolvat la timp, dar le-a încurajat să se continuie cu furie, până s’a ajuns la nenorocirea de azi. Căci e o adevărată nenorocire pentru o clasă de producători, atât de harnici și în curent cu o cultură modernă și intensivă, cum e acea pe care o fac podgorenii calificați. Cu prețurile obținute, ei de mult nu pot acoperi nici pe departe cheltuelile de exploatare, necum să mai rămână cu ceva pentru investițiuni noi de culturi și inventare. Actualul regim, ca în multe alte domenii, dându-și seama de acuitatea și gravitatea problemei viticole, de care atârnă soarta a peste două milioane de oameni vrednici, dar nefericiți, s’a gândit și a și pășit la înfăptuirea unor reforme, menite să aducă o oarecare îndreptare în acest domeniu. Legea pentru stârpirea hibrizilor este una din măsurile ce s’au luat în vederea rezolvării acestei grave probleme. Dar chestiunea aceasta nu este așa de simplă, cum s’ar părea la prima vedere. Ea necesită timp și bani mulți, pentru despăgubiri, care n’ar fi fost necesare, dacă demagogia oprea la timp plantațiile de hibrizi. Deci ani mulți vor mai trebui să treacă și criza va continua să dăinuiască. O altă măsură bună luată de actualul regim a fost și organizarea unui export de câteva mii de vagoane de vin cu prețuri care ar mai ameliora în parte această stare de lucruri, 80 lei pentru decalitru dând posibilitatea cultivatorilor de vii să-și mai poată plăti și ratele datoriilor din conversiune, astăzi ei fiind singurii, cari nici aceasta nu o puteau face. Din nefericire însă exportul este de abia la început, marea majoritate a podgorenilor rămânând cu recoltele nevândute, sau desfăcute la prețuri de mizerie. Nu putem să nu recunoaștem insă și o măsură bună, care nu știm prin ce minune a fost luată de regimurile trecute. Este vorba de dreptul ce aveau producătorii de a-și desface cu toate garanțiile de corectitudine absolută, propriile lor produse, având brevete speciale și obligații fiscale moderate. Prin depozitele de desfacere a produselor proprii, consumatorii aveau la îndemână locul unde se puteau aproviziona cu o marfă absolut naturală, căci nici un producător nu ar risca să amestece sau să falsifice propriul său produs, expunăndu-se atât la sancțiuni compromițătoare, cât și la deprecierea de bună voe a muncii sale, iar cu prețurile scăzute , enorm față de acelea ale debitanților de meserie, publicul avea la dispoziție o marfă și eftină și higienică pentru sănătatea lor. In sfârșit, pe calea aceasta se mai decongestionau și produsele celor ce nu puteau deschide asemenea depozite, care și ele reclamă destule cheltueli de anadministrare și de folosire. Erau într’un cuvânt o adevărată binefacere și pentru producători, cari-șii asigurau cel puțin desfacerea produselor lor și pentru consumatori, care puteau găsi și la orașe o marfă eftină și naturală și deci , higienică. Din nenorocire însă, fie protestele cârciumarilor, care nu puteau să le concureze nici cantitativ nici în prețuri, fie nevoia de noi impozite pentru înarmări, i s-a venit de curând cu o lege care impune și astfel de depozite la impozitul de 26% din încasări, fără să se fie seamă nici de cheltuelile de exploatare, nici de taxele de fond comunal, cifră de afacere, transporturi, administrare, etc., așa încât producătorii , ne mai având la dispoziție calea , aceasta de scurgere a produselor lor, se văd nevoiți să le închidă, lăsându-și iarăși la bunul plac al samsarilor, care acum stocul , disponibil fiind mai mare, vor profita și mai mult. Dacă este nevoie de bani și pe calea aceasta pentru înarmări, podgorenii ca buni patrioti ce , sunt și au fost totdeauna, nu se dau înlături de a contribui și ei cu impozite din prețurile modeste , cu care-și vând produsele prin depozite, la venitul de cel mult c 2 lei de litru, care s’ar socoti ca o speculație, față de prețul de 8 lei litru, pe care însuși statul, prin exportul ce l-a organizat recunoaște că li se cuvine. Intr’adevăr, la cel mult atâta să se re- jducă toată speculația, pentru grijjile și neplăcerile ce li întâmpină, după ce se scad cei 8 lei ce ar putea încasa pe loc, precum și chelttuelile cu fondul comunal, sau cu sporirea la 3000 lei a taxei pe ha, cifra de afaceri, transportul lalocul de consumație, cheltuelile je de administrație a depozitelor, etc., etc. ( Dacă așa stau lucrurile și acesta este adevărul, nu rămâne decât ca pentru a nu se lua cu o mână ce se încearcă a se acorda cu alta, atât d. ministru al agriculturii, care a făcut dovada că e un sincer ocrotitor al viticultorilor, cât și d. ministru de finanțe, « să binevoiască a medita serios asupra acestei chestiuni și neîntârziat să binevoiască a lua măsuri de reparare a acestei nedreptăți, care ar fi în loc de ușurare, o nouă lovitură ce s’ar da unei clase de producători atât de simpatici, dar așa de crud încercați, cum sunt podgorenii. C D. Rădulescu-Râmnic Pentru statuia lui Eminescu TOTAL GENERAL 967.564 lei Donat Comitetului pentru Cassa, Crângul și Biserica-l" lui Eminescu din comuna Ipătești, județul Botoșani 11 400.000 „ Suma subvczisă până acum pentru monumentul lui K>’ Mihail Eminescu ce se va ridica în Capitală : 468.568 „ Publicăm numele nduitor'subscriitorii -J.4 _ ■ Contribuția benevolă a ofițerilor și jandarmilor, prin d. g-ra I. Bengliu, inspector general al Jandarmeriei 98.996 Total 567.564 lei La ce servește cultura? Ce rău se înțelege cultura, nu numi și de prostul îngîmfat care e gata să-ți arăte toate certificatele școlare, toate cărțile și articolele sale, dar și de o lume întreagă care se închină înaintea mandarinului căruia Universitatea i-a cusut bumbul de cristal colorat la tichie ! Nu se înțelege că omul care din cultură n'a învățat a fi cinstit, bun și generos, acela nu poartă meritul, ci ponosul, cu atît mai greu, cu cît mai mulți sînt anii de studiu, al învățăturii cu care, fără a i se cerceta putința de instruire, a fost îndopat. Două casurii recente o învederează. Iată un distins om de știință, care s'a înfățișat colegilor săi la ultima alegere de rector și care era puternic spijinit de aceia cari credeau că-l cunosc în deajuns. Mai-mai să-l avem în fruntea Universității. După cîteva luni, e dat în judecată pentru fals în acte publice. Al doilea. Un magistrat socotit ca de mare învățătură și cu sentințe crud de drepte. Puțină vreme trece, și el apare ca un ucigaș și ca unul care-și întrebuințează influența pentru a se răsbuna contra celor cari-l pîrîseră. A introduce, înainte de toate, un ideal moral în Universității e una din marile datorii ale zilei de astăzi. Nr. IORGA țăranul și pădurea In cuvântarea ținută la adunarea generală a soc. „Progresul Silvic“, d. prof. Cornoțeanu, ministrul agriculturii și domeniilor, a arătat eforturile care se fac în alte părți pentru încurajarea și promovarea silviculturii, încheind prin acest semnificativ atei: „Agronomi și silvicultori, trebue să coborîm astăzi în mijlocul satelor pentru a sgudui această uriașe forță latentă, pe care o reprezintă țărănimea română. Fără trezirea conștiinței țărănești, noi nu vom putea avea agricultură intensivă și nici pădurea nu va fi cruțată“. Bun cunoscător al realităților rurale, d. ministru al agriculturii a schițat în acest apel ca și în restul cuvântării d-sale programul după care inginerii silvici și agronomii trebue să-și orienteze activitatea. Acest program nu urmărește decât un singur scop: acela al sporirii producțiunii agricole și forestiere prin educația și sprijinirea reală a producătorului mic sau mare. Mai ales în ceea ce privește silvicultura, țăranul român are nevoe de o educație, care în trecut a fost cu desăvârșire neglijată. Importanța culturii lemnului este necunoscută astăzi țăranului nostru Avid după pământuri de cultură el curăță terenurile împădurite, fără să-și dea seamă de marea pagubă care și-o face. Iar când, este vorba să reîmpădurească ce-a degradat, refuzul lui cade categoric. Motivele sunt cunoscute: cultura lemnului se face anevoe. Până ca o pădure să poată fi valorificată trebue să treacă 20—30 de ani. Or țăranul nu poate să aștepte atât. El dorește să-și valorifice repede munca și de aceia se mărginește la cultura cerealelor. Iată așadar un prim obiectiv al campaniei pe care organele silvice au datorie să o desfășoare pe teren educativ, să lumineze pe țăran asupra imenselor foloase materiale pe care le-ar putea obține din cultura rațională a lemnului. îndată ce acest prim deziderat va fi atins, micii proprietari de păduri nu-și vor mai lăsa așa ușor bogăția lor pradă securii lacome a exploatatorilor. Iar golurile pe care aceeaș prădalnică secure le-a făcut până azi în masivele noastre păduroase vor dispare pe încetul. Cultul limbii și politica Discursul rostit de M. S. Re care arată unui popor calea a ele Carol al II-lea la Academia română întru slăvirea memoriei regelui Carol I, pune sigiliul coroanei pe piatra eternității ce peartă pe ea scrisul dulcelui raiu al limbii românești. Cine poate să nu se încline cu ubire, admirație și recunoștină, în fața celei de a treia geneație de Regi ai Dinastiei, înțeleiată cu atâta înțelepciune și atriotică hotărîre de Regele Carol I acum trei sferturi de eac ? Manifestul d-lui Armand Cănescu, prin care Primul Sfetnic Tronului cere votul alegători>r pentru dobândirea mandaului de deputat, este o străluită afirmație și adeverire al unei politici ce-și deschide nouă cale, închizând hotărîtor iolul vieții politice a unei lumi , nu mai este. Cine s’ar putea încumeta să i dea votul cu entuziasm, cu niște și credință ? Aceste două manifestații, Cularală și Politică, înseamnă periosul timpului, o clipă istoria în evoluția neamului româesc, ce nu poate să nu zguduie lumile și să nu țintuiască cuetele tuturor bunilor români. Sunt, două vădiri, spirituală i intelectuală, de o covârșitoare îrâurile pentru propășirea viioare a neamului românesc, căiia îi stau deschise drumuri trei și luminoase în istoria omenirei. Coroana se ridică mândră pe lanul spiritual și cultural, iar uvernul îi înfățișează puterea otărît neclintită, de a înfrângerice încercare de atingere a realurilor Ei. In limba unui popor stau ajunse puterile, ce dorm în rândul sufletului său și gata de se trezi la prima chemare. Știința spirituală este aceea devărului și tot ea și numai ea, este în stare a-i da puterea și bărbăția de a opune forța în serviciul dreptului, împotriva forței lipsită de rațiune. Astăzi, când în centrul lumii se înalță o putere conjugată, care din cultul științei face o armă de politică militantă în scop de dominațiune, este de datoria tuturor celor care păstrează încă cultul adevărului și al dreptății, să se unească pentru a impune respectul vieții și al credinței lor. Iar dacă în adevăr, cum susțin ei, înțelesul de rasă în viață este pârghia ce saltă știința în slujba colectivității naționale, atunci cine ar putea mai mult ca noi în această parte a lumii să o revendice ? Din acest colț al pământului, pe care Tracii, Geții și Dacii au zămislit și statornicit pe străbunii noștri, au pornit în lume invaziile rasei indo-europeană, făcând și din noi una din obârșiile omenirei. Un filosof a spus cândva : „Spune-mi ce gândești de trecutul tău și îți voi spune cine „ești." învățământul fecund al istoriei, reiese din însăși rațiunea ei, iar nu din înțelesul pe care vrem noi să il dăm când urmărim scopuri egoiste. Este oare cu putință să ne închipuim că singurele triumfuri ale științei, sunt acelea pe care le dobândești numai în serviciul unui ideal politic, parțial interesat ? de General Scrkina Iată unde se deosibește tendința ideologică a unora, de aceea a altora și cum România stă de partea celor ce nu cer decât să se respecte sfintele sale drepturi, ce i se dă din străbuni pământul pe care stă de mii și mii de ani neclintit poporul ei, noi vedem în cele două manifestații mai sus pomenite, ale M. S. Regelui și Primului nostru Ministru : o afirmare fără replică și o chezășie sigură a viitorului. Când astăzi stau față în față, gata să se încaiere două tendințe : deoparte râvna de teritorii și dominație, iar de cealaltă imboldul moral pe care îl dă credința adevărului și a dreptății, îți alegi calea ce ți-o arată: conștiința și mândria trecutului tău, pe care le găsești în limba și scrisul strămoșilor tăi... Lozinca de astăzi, care pentru unii este o credință, aceea a „spațiului vital", n’are margini și se contopește cu „infinitul", te face să pui întrebarea : „oare războiul credințelor și al conștiințelor nu este mai de nesuferit decât acela al armelor ?“ Reflectând asupra celor întâmplate de la 1918 până azi, ajungem la concluzia că : „politica de forțe este o condiție a politicii de cultură". De aceea, în legătura ce o facem între discursul Suveranului dela Academia Română și manifestul politic al d-lui Armand Călinescu, găsim în spiritul și litera lor exprimat în mod lapidar : „imperativul timpului". CUVINTE ÎNȚELEPTE Face să știe țara că nici o uneltire nu va slăbi în inima mea acei © simțămente de iubire și acea nestrămutată hotărîre în împlinirea misiunei ce mi-am impus. CAROL I 8 Aprilie 1872. I POEZIA AUTENTIC POPULARA . Cu acest titlu a apărut supt auspiciile Seminarului de literatură modernă și folclor de la Universitatea din Cernăuți, o broșură în care autorul — d. Petru Irone — utilizând ultimele cercetări în domeniul sociologiei, încearcă să traseze caracterele creației populare, în opoziție cu acelea ale poeziei culte. Definind poezia populară ca produsul unui individ deplin „socializat", d. Irone pătrunde cu multă pricepere în adâncurile uniforme ale conștiință colective, unde se formează și se lămurește tot ceea ce constitue tradiția spirituală a obștei —, tradiție, în puritatea căreia stă esențiala condițiune a artei populare. Produsul popular care nu reușește să redea fidel viața, în culorile ei locale, cu tot cortegiul ei de idei și sentimente pe care o experiență îndelungată le-a conturat și adâncit în sufletul totdeauna nou al poporului, acest produs e condamnat la perie. Dacă totuși au pătruns izolat în unele creațiuni populare elemente străine de acest suflet, circulația orală se îndepărtează sau le înlocuește, trecând astfel — după expresia autorului — compoziția contaminată în forma ei inițială „prin focul de purificare al spiritualității sătești". Se citează în acest sens, cazul unei strigături în formă populară, improvizată de poetul George Coșbuc. I Iată improvizația lui Coșbuc : Tot mă mustră măiculița Că-mi prăd cu cei dragi gurița, Las mamă că mă mărit Și-mi sărut tot am urât. Această strigătură a circulat pe cale orală și după patru ani de la improvizarea ei apare în Familia ca producție populară sub forma aceasta: Dojenește-mă măicuță Că-mi dau la drăguți gurița Las mamă că mă mărit Și-oi pupa tot am urât. După alți trei ani apare culeasă în Foaia Poporului din Sibiu. Dojenește-mă maică Că-mi dau la drăguți gura Mamă las că mă mărit Și-oi pupa tot om urât. ......— Cum se vede, în circulația ei această strigătură a fost modificată după sensibilitatea și limbajul specific al fiecărei regiuni în care a pătruns. D. Irone stărne asupra caracterelor creațiunii populare, scoțându-le în evidență prin analizarea unor producțiuni în formă populară dar aparținând unor poeți în sensibilitatea cărora au pătruns unele elemente străine — fie de natură cărturărească, fie împrumutate în trecerea lor printr-un mediu străin. Din exemplele citate de autor, poate fi ușor urmărit prin contrast, procesul de adaptare a producțiunii „autentic populare" la acea spiritualitate rurală, care, singură, poate să o învestească cu atributele artei adevărate. Orice urmă de personalism rămâne o realitate nepoetizată sortită, fără îndoială, dispariției. D. Irone pomenește în broșura d-sale de „poezia lăutăreasă", de poezia de mahala, poezia militărească, etc., fără să stărue în mod deosebit asupra vreuneia din aceste diviziuni. Poate ar fi depășit cadrul studiului său. Din acestea, mai ales poezia lăutărească merită un studiu serios, un studiu care să precizeze pe cât este cu putință din materialul mai nou, caracterele principale, pentru a ușura apoi identificarea elementelor lăutărești în poezia populară. E inutil să stăruim asupra marelui rol pe care în trecut, ca și azi, lăutarii l-au jucat în circulația poeziei și muzicei populare. Cum este de la sine înțeles, acești colportori ai ritmului popular au mai adăugat ceva și de la ei. Care este, însă, acel ceva ? Până la apariția unui studiu de amănunt asupra acestei chestiuni, părerile vor fi controversate. Un lucru este însă necesar: Să se termine odată cu această batjocorire care se aduce creațiunii populare prin confundarea ei cu produsele vulgare ale unei suburbii poetico-muzicale de recentă apariție. George Constant POEME CU VIN $1 HAIDUCI, PE I. D. PIETRARI. Editura „Cugetarea" D. I. D. — Pietrari, — poet din generația nouă ne oferă un mănunchi de poezii, — vibrând pe tema titlului evocări, imagini și metafore. Inspirat, pe gama poeziei noui, în înțelesul bun al cuvintelor, d. Pietrari, se înrudește pe alocuri cu cadența grea, de pământ a lui Cotruș, — și lirica lui Blaga nu-i pare a fi străină, — fără filozofarea și gravitatea lui meditativă. Subiect pentru un studiu mai larg, pe care ni-l putem îngădui azi, — subliniem sugerări fericit găsite, limbă curată și însușiri poetice cari rețin atenția și recomandă. GAZETA CĂRȚILOR A apărut „Gazeta Cărților“ a. VIII, No. 15—18, cu colaborarea d-lor N. Iorga, A. G. Stino, I. C. Delabaia și Nuș{ Tuliu (versuri), D. Munteanu-Râmnic (Pe drumul Brașovului), I. A. Bassarabescu și Eug. Boureanu (nuvele), Prof. Dr. N. Dimancea (Poezia de la „Gândirea“), Prof. T. Palade (Ctitorii Măn. Curtea de Arge), D. N. Mincev (Regele Carol I și Teatrul Bulgar), Barbu Teodorescu (Două reviste școlare), rof. V. Teodosiu și I. Dumitrache-Godeni (recenzii) —precum și cu note biografice, cataloage de cărți vechi, pagini alese, antologie la zi, carnet bibliografic, vitrine, cărți primite, reviste și ziare. Directori: Prof. D. Munteanu-Râmnic. Red. și adm . Ploiești, Str. Zagoriț No. 1. Abonamentul anual 200 lei /WVII Mestrovici Ion Mestrovici, fără îndoială, s-a născut sub semnul minunii. Ciobănașul din Dalmația și-a petrecut copilăria lângă turme, în plin graiu al unei naturi care i-a dictat permanențele firii. Copilul își varia lungile și monotonele ceasuri crestând cu vârful cuțitului: cârje, furci și felurite figurine au fost operele debutului marelui european care este Ivan Mestrovici. Prin satul său natal din Dalmația poate că mai sunt și azi, păstrate cu sfințenie, clociturile ciobanului genial, care învățase singur să citească, întrun chip original, după o carte de poeme a lui Vuk. Urmărit de duhul legendar al eroilor naționali, visul său a fost de a-i face să retrăiască în sculptură, și cântecele din copilărie poate că se pot mândri de a fi decis o carieră de viguroasă creație. Copilul minune ciopli în lemn câțiva eroi naționali, încercând apoi celebra viziune a lui Crist pe cruce dar lemnul se sfărâmă și i-a luat locul, piatra. Renumele său trecând dincolo de satul cu turmele sale, Mestrovici izbuti să fie trimis la Zagreb pentru a urma o școală de meserii, însă viitorul mare artist fu respins din cauza unor meschinării de cancelarie. La Split intră ucenic la un cioplitor în piatră, iar când stăpânul lipsi, plecat în Italia, învățăcelul execută singur un Crist de piatră; din acea zi i sa permis să lucreze independent. Ajuns apoi la Viena, fără resurse, intră în Academia de Arte frumoase și nu prea târziu devine cunoscut în capitala Habsburgilor, un rafinat centru artistic. Drumul gloriei se deschise larg, iar continentul întreg i-a servit lui Mestrovici drept o vastă scenă. La 18 ani reuși la concursul de intrare în Academie, peste un an se impunea cu vigoare și tenacitate. Arta lui Mestrovici căuta cu intensitate să dea forme celor mai chinuitoare probleme filozofice, sau să sugereze esența sentimentelor profunde care conduc vieața omenească. Sinceritatea expresiunii și apoteoza credinței se îmbină armonios atunci când artistul reda vreo compoziție religioasă, după cum vigoarea și grandiosul îi caracterizează întreaga-i operă, chiar atunci când esența lucrării o compune duioșia, delicateța sau exteriorizarea durerii. Rodin nu sa sfiit a considera pe Ivan Mestrovici drept cea mai puternică revelație printre sculptorii moderni ai continentului. Rareori dalta s’a înfrățit mai de aproape cu sentimentul, linia cu expresiunea și vigoarea cu sinceritatea. Artist național, Mestrovici a știut să imortalizeze sufletul țării sale în tot ce are mai mișcător specificul și istoria, precum în „Văduvele“ de unde se întâlnește melancolia și durerea unei rase. Istoria națională l-a inspirat cu accentele unei majestăți făcând parte din însuși drepturile de vieață ale unei națiuni, de unde mărețul ciclu al Kosovei. La temelia Iugoslaviei de azi, Mestrovici și-a dăruit cu generozitate suflet și prețioase cărămizi, iar astăzi este strălucit sol de artă a unei țări care pătimise atâtea secole până să-și vadă unitatea. Fenomenul Mestrovici merită cu prisosință intrarea în domeniul legendelor. Un ciobănaș pentru care „lumea exterioară exista“ după clasica expresiune a lui Théophile Gautier, deslegă singur tainele bucilor dintr'o carte cu legende, iar cuțitul de la brâu i-a servit la înfăptuirea primelor aspirațiuni spre frumos. Un destin protector nu l-a lăsat să-și irosească vieața , între turmele satului, scânteile geniului s’au prefăcut apoi într’un foc veșnic, de unde s’a desprins adevărata impozantă creație a ilustrului cioplitor iugoslav, acela de a fi impus cu putere conștiința națională în plămădirea operei de artă. Nu mai puțin, Ivan Mestrovici incarnează grandoarea, trecând printr'o linie populată de umbrele lui Corneille. Racine până la Victor Hugo, este un poet epic de înaltă atitudine care a turnat în piatră nu oameni ci epoci supraoameni, sfinte și sfinți, profeți și inspirați. / Aurel C. Stino ; /N/W\