Neamul Românesc, octombrie 1939 (Anul 34, nr. 217-240)
1939-10-01 / nr. 217
Anul XXXIV Nr. 217 lâa» postaH p&tftS In imami «mîoStg rcproSăre! Dl*. Q-rale F. T. 1. St. *9901/939, Duminică 1 Octombrie 1931 £ FONDATOR ȘI PROPRIETAR N. IORGA REDACȚIA $1 ADMINISTRAȚIA Strada SFT. IONICĂ No. 4 (etaj) BUCUREȘTI (1) ______________________Telefon 5.70.88 ______ 2 Im Abonamente Pe un an, 600 Lei. Pe șase luni, 300 Lei Pentru autorități și instituțiuni, 1000 Lei In străinătate. Prețul dublu. DIRECTOR N. GEORGESCU Către periferie Bucureștiul cunoaște sub nouile orânduieli și sub primariatul d-lui general Victor Dombrowski, o epocă de înflorire. In scurt timp Capitala României și-a schimbat cu totul aspectul, nu numai acela central ci și cel dela periferii. Pretutindeni au fost pavate străzi, au fost introduse cabluri electrice și telefonice, canalizări. Către această periferie către care așa numiții gospodari de altă dată nu-și aruncau privirile decât in ajunul alegerilor promițând râuri de lapte și de miere, către această periferie pe care actualul primar a adus-o la nivelul de curățenie și de civilizație necesar, către aceste periferii cari nu mai pot fi numite astfel pejorativ și în care o seamă de intelectuali s’au statornicit în ultima vreme, trebuie încă să ne aruncăm mai des privirile. Vremurile excepționale pe care le trăim poate nu îngăduie o continuitate a lucrărilor și nimeni nu ne cere aceasta acum. Dar este absolut necesar ca acolo unde s’au început lucrări, unde lucrările edilitare au fost executate pe jumătate — regimurile trecute au lăsat bizare cazuri ca acelea ale străzilor pe jumătate luminate și jumătate în întuneric, cu instalații de apă efectuate dar fără canalizare — în locurile acestea este necesară reluarea lucrărilor atât pentru a împlini nevoile locatarilor cât și pentru a le da aspectul care li se cuvine, acestor locuri. Cum d. general Dombrowski a arătat și înțelegere și gust în realizarea tuturor lucrărilor cu caracter municipal, nu facem altceva decât să transmitem odată cu nevoile lor, nădejdea cetățeni tranilor cari locuiesc în cartierele mărginașe ale Capitalei, că binefacerile acestei gospodării vor continua să se reverse și asupra acestor cartiere mărginașe. TEATRUL LIGII CULTURALE Teatrul Ligii Culturale de sub conducerea d-lui profesor Nicolae Iorga, iși deschide stagiunea in ziua de Marți 3 Octombrie 1939, orele 8.30 seara, când se va reprezenta „Sacontala“ poem dramatic in 7 tablouri de Calidasa în traducerea liberă a lui Gh. Coșbuc, care a redat-o în minunate versuri românești. Piesa se va reprezenta intr- o mare montare și cu o distribuție cuprinzând elemente tinere de valoare in frunte cu: Dorin Sireteanu, Eugenia Voinescu, Cezar Teodoru, Nella Mircescu, Gh. Soare, I. Focșeneanu, Gh. Mazilu, Dinu Macedonschi, J. Handocea, Jean Tomescu, Vipia Hârjeu Botta, Fevronia Stanescu, Cecilia Bărbulescu-Sincu, etc. Direcția de scenă Nicolae Massim. Muzica Al. Zlatov. Decorurile: Bragalia. Cassa este deschisă în fiecare zi între orele 10—1 dim. și 4—10 seara. Telefon 4.60.60. Peistrîi statuia lui Eminescu Donat Comitetului pentru Cassa, Crângul și Biserica lui Eminescu din comuna Ipătești, județul Botoșani 400.000 „ Suma sub z isa până acum pentru monumentul lui Mihail Eminescu ce se va ridica în Capitală 581.637 „ Publicăm numele no unor subscriitori: D-na Emilia N. Coîaru Loco IOD ., D. Nicolae Cotru, Loco 100 „ Dobnzinetto la 30 iunie 1939, asupra sumelor depuse la Banca de Scont a României 4.120 „ * Tot*» 585.957 și w wwwww* W -% si sprazec A împlinit optzeci și unul de ani. E alb ca zăpada și încovoiat de vrîstă și de suferință. Calcă greu de greutatea trecutului său și a fatalității, mai puternică decit tot ce a voit și a făcut el. E pe teritoriu străin și supt o supraveghere pe care și-o simte adausă la toate poverile ce poartă. Acasă la dînsul acela care a fost domn al soartei întregii Europe, a lumii care privia cu îngrijorare și teamă la dînsul aude că lucruri mari și tragice se petrec. Poporul care l-a răspuns părăsit și uitat a pornit la o cucerire mai vastă decît aceia pe care a visat-o el. In calea legiunilor de oțel cad State și popoare se pleacă în genunchi. Răsăritul și-l împarte cu alți stăpîni ai națiunilor. El măsoară pămîntul îngust al unui adăpost care e o închisoare. Toate trec pe lîngă dînsul și el își duce mai departe viața rămasă fără rost. Sîngele casei sale a curs pe pămîntul crușit al Poloniei. Ce-i poate fi lui și acesta. Vechile blăstămuri au tăcut; valurile vremilor au trecut peste dînsul. Și, în această nesfîrșită miserie umană, el e viu, e treaz și — își aduce aminte... N. IORGA NU TREBUE NICIODATA SA UITAM CA MUNCA, ORICAT DE UMILA AR FI NU ÎNJOSEȘTE PE OM, CI DIN POTRIVA, IL MOBILEAZA. M.S. REGELE CAROL AL ll-LEA Momente de reculegere și de muncă ordonată Țara noastră, în plină desfășurare a unei vaste opere de prefacere și înoire administrativă, socială și economică, are nevoie mai mult decât oricând, de o lungă perioadă de absolută liniște internă. Noul regim, sub care se îndeplinește această delicată operă a impus încă de la instaurarea lui această liniște, nemaiîngăduind partidelor să agite locuitorii. Faptul că această operă de refacere a început cu mult înainte de sguduirile cari sdruncină astăzi statele europene nu este numai un mare noroc, pe deplin meritat de marea mulțime a poporului român, ci trebuie să ne fie încă un îndemn la deplină și devotată ascultare și urmărire a inițiativelor luate de M. S. Regele Carol II. Căci, consolidarea de astăzi a României se datorește geniului politic al Suveranului, care a descifrat în noianul evenimentelor, linia desfășurării lor, și a prevenit țara Sa prin curajoase și fundamentale reforme, luate la timp cu dragoste și cu hotărire. Deplin încredințați de spiritul clar al concepțiilor politice, sociale și economice ale M. S. Regelui și încurajați de puterea Sa de muncă, nouă, simpli cetățeni nu ne rămâne decât datoria sfântă de a ne strădui, fiecare la locul nostru, să ne îndeplinim cu exactitate și cu dragoste rolurile ce ne sunt impuse de împrejurări. Față de evenimentele internaționale, ni se impune mai mult decât oricând să ne păstrăm calmul și să ne organizăm o muncă ordonată pentru ca randamentul eforturilor noastre să aducă spor și prosperitate întregii economii românești. intre cele dintâi comandamente ale ceasurilor de față acesta trebuie să primeze. Muncă ordonată, iubire deplină față de Suveran și credință nestrămutată în destinele noastre pe care le străjuește cu iubire și cu pricepere tânărul și bravul nostru Suveran. PROBLEMA SUEZIANA CONFERINȚA PE BRI A P-LUI N. IORGA Conferințele d-lui profesor Iorga despre „Problema sileziană“ ținută ori în sala Teatrului Ligii Culturale a fost urmărită de un numeros și select auditoriu. . D. profesor Iorga a început prin a arăta că d-sa urmărește cu aceste conferințe o interpretare românească și deci obiectivă a unor probleme actuale în care noi nu avem nici un amestec direct. O lămurire istorică asupra acestor probleme, o lămurire obiectivă. Atacând subiectul, d-sa arată că însuși numele Sileziei dovedește că ea a fost dela început slavă, resturile germane—destul de importante—intervenind nu mai târziu, mult mai târziu. Locuitorii Sileziei erau slavi din ramura luzacienilor. La început, Silezia nu avea importanță minieră. In epoca imediat următoare, caracterul ei politic și național se schimbă. Polonia se încheagă ca un stat foarte puternic, spre deosebire de cehi care s’au format ca un ducat în legătură cu Coroana germană. Sub influența Poloniei, Silezia s’a dezvoltat ca o provincie polonă. Neavând o regiune muntoasă care să sprijine o armată învinsă, statul polon, la început cu caracter unitar, s-a desfăcut mai târziu în voivodate, palatinate. In urma primei împărțiri a Poloniei, împărțire care a venit datorită evenimentelor interne, Silezia a devenit un stat de sine stătător. Pe la 1400, Silezia își păstrează caracterul slav numai intr- o mică măsură, influențată de Franța prin dinastia de Luxemburg. Românul Matiaș Corvinul a fost și el stăpân în Silezia întinzându-și stăpânirea de la Viena unde a și murit. Lui i-a urmat prințul Vladislav Dobre care a lăsat mână liberă Sileziei. Printr-un tratat de reciprocă moștenire, Ferdinand de Habsburg, Rege al Ungariei ajunge stăpân al Sileziei. Acum începe distrugerea materială a Sileziei, în luptele cu husiții. Silezia ajunge acum o zdreanță austriacă. Toată lumea își îndreaptă privirile asupra ei din pricina zăcămintelor miniere. Frederic al II-lea—pe care d. profesor Iorga spune că din motive pe care le arată în altă parte, s’a obișnuit a nu-l numi Cel Mare — își amintește că un înaintaș al său făcuse un acord cu un prinț silezian ca în cazul când familia acestuia s’ar stinge germanii să devină stăpâni pe teritoriile sale iar în cazul când Hohenzollernii ar fi aceia cari n’ar mai dăinui, el sau urmașii lor să le ia locul. Și răvășind documente, Frederic al II-lea reușește să scrie cu pergamentele sale o istorie care să-i acorde drepturi asupra Sileziei. Așa încât Frederic al II-lea a luat mai întâi Silezia de sus și apoi pe cea de jos. Nu se poate contesta că el este întemeetorul vieții economice a Sileziei și că a fost un gospodar, fără să aibă o idee netedă despre rosturile istorice, un gospodar al popoarelor moștenite și al popoarelor cucerite. In cursul atât de interesantei conferințe de profesor N. Iorga a ținut să arate că noi inșine am avut în trei rânduri legături cu Silezia. *» • Prima legătură pornește de acolo că o Domnița — Elisabeta — fiica lui Alexandru Basarab s’a căsătorit cu un palatin al Ungariei dintre prinții Sileziei. Elisabeta, fiica lui Alexandru Basarab a fost înmormântată la Oradea. Apoi, Mihai Viteazul a cucerit Ardealul în luptele pe care le-a purtat împotriva lui Andrei Báthory, vărul lui Sigismund Báthory, care Sigismund Báthory era o mare personalitate a vremii sale. La un moment dat, Sigismund Báthory s-a retras în Silezia unde împăratul Rudolf al II-lea i-a oferit două principate: Opel și Batibor. Acolo a stat Sigismund Báthory multă vreme în condiții deplorabile și în arhivele de la Viena se găseau plângeri prin care acesta solicita ajutorul oficial... pentru a se fac respectat. Iată a doua legăturii între noi și Silezia. In sfârșit, a treia este că românul Mateiaș Corvinul care a stăpânit și a murit la Viena ca stăpân, a fost și stăpânul Sileziei. Conferințele pe care d. profesor Iorga le ține despre problemele de istorie actuale au trezit un viu interes în mijlocul unui public care ține să fie obiectiv informat. încă o puimă de is AAvNA /wvwws sub ochit noștri nesimțitori — Conferința d-lui prof. fr. Iorga în radio, (29 Septembrie 1939) — Intr’o conferință trecută, am căutat să arăt, în cercul atât de larg pe care-1 alcătuesc banii mei ascultători, starea în care se găsește, la capătul unei înguste văi românești, ctitoria fraților Buzești, în care se pot vedea chipurile contemporane ale acestor luptători pentru țară și pentru creștinătate și al aceluia care a stat în fruntea lor ca Domn, Mihai Viteazul, înconjurat pe acele ziduri de întreaga sa familie. S’a putut vedea cât de total uitată și de grosolan pângărită a rămas acea biserică de mănăstire, asupra căreia, măcar după această vădire publică, se va fi îndreptat atenția acelora cari au ceia ce lipsește Comisiei Monumentelor Istorice: mijloacele și materialele necesare pentru a ridica din adânca ei părăsire această biserică, înaintea căreia pot să învie scenele cele mai înălțător eroice ale trecutului nostru, întors acum dintr’o călătorie fugară pe acea vale a Bistriței, care înseamnă unul din cele mai strălucite triumfuri de natură și cea mai potrivită înfățișare de viață omenească nobila și curată, sunt adus a spune, chiar silit ca o datorie față de această societate care ar putea face mult mai mult cu mijloacele ei admirabile decât îngădue o rea potrivire a lucrurilor, care a ajuns la noi o adevărată tradiție, un alt caz, care se poate pune alături cu acela pe care vi l-am adus înainte. Inlături de drumul cel mare al Bistriței, care tae calea, o însuflețește și îi dă podoaba ei nemărginită, o cărare printr’un sat în care buna grijă moldovenească din centru scade necontenit până în marginea de o decadență săracă și neglijată fără pereche, așa cum vom căuta să învederez îndată, se deschide un greu urcuș pietros către o mănăstire a cărei întreagă alcătuire arată că nu este vorba de un lăcaș de închinare pe care ctitorul să-l fi apărat prin ziduri înalte împotriva primejdiilor dușmane, ci de o adevărată cetate puternică la care s’a adaus pentru nevoia apărătorilor ce s’ar fi așezat acolo și locul rugăciunilor către Dumnezeu pentru izbândă. Acolo era odată, un sat al lui Pancrațiu sau Pangratie, cum se zice după grecește, care în formă ungurească era Păngrați, Pongracz, iar în cea românească vocalizată Pângărați, fără nici un amestec al unei idei de pângărire, care nu și-ar avea locul în ce privește vechea ctitorie, ci se potrivește numai pentru starea de lucrur de astăzi, care este într’adevăr o pângărire, o neglijență, de pe urma căreia a venit ruina și sălbătăcirea lucrurilor materiale, ca și a unei adânci ignoranțe în domeniul minții. Acolo Alexandru Lăpușneanu, om cu fire îndoită și complicată, în care pornim crude, venind din însăși boala ochilor, la care s’a adaus aceia a creierului, se uniau cu avânturi de credință și cu putința de jertfă pentru religie și pentru artă, nu fără, din când în când, și mărturisiri duioase ale unui suflet care înțelegea iubirea măcar pentru cei cari erau mai aproape de dânsul, ca Doamna Ruxandra, fata lui Petru Rareș, a hotărît să-și veșnicească numele și altfel decât în marea mănăstire Slatina, menită pentru primirea oaselor sale, a doua zi după ceasul unei curățiri sufletești de agonie, și acelea ale unei familii pe care, cu toată iubirea ce i-a purtat, va fi înspăimântat-o mai mult decât odată prin accesele mâniei sale vărsătoare de sânge. Bisericuța dublă, cu două rânduri, din care cel de jos era numai un modest paraclis, pe când rostul de căpetenie al slujbei se făcea în partea superioară, n’are nimic din podoabele obișnuite și în vremea lui Ștefan cel Mare și în aceia a urmașilor săi (Continuare în pag. 2-a) ****•+* Sprijiniți industria și comerțul românesc UN MARE SCULPTOR: DIMITRIE PACIUREA A fost par că un făcut ca un sculptor al nostru cu însușiri excepționale pentru creația statuară, înclinat prin temperament artistic pentru „grandios“ și monumental, cum a fost Paciurea, — să nu poată stăpâni odată prilejul unei lucrări de mare compoziție. Nu știm, și nu vom discuta aici cine poartă mai mult vina : mediul cu năravurile lui și suficiența oamenilor sau firea artistului cu sfioșia aceia zbârlită și neadaptabilă. Faptul care rămâne și pe care istoria artei noastre statuare îl consemna între regretele și imputările ei, este că printre atâtea istane de piatră și momiâi de bronz cari răsar popânzac și se oțărăsc la trecători prin piețe și răspântii, în Capitală și prin provincie, — nu s’a găsit loc și pentru o „comandă“ acestui autentic artist. Deși tânăr de tot când i s’a încredințat la 1906 pentru Expoziția din parcul Carol lucrarea ce e și azi dinaintea peșterei cu apă, uriașul păzind pe frumoasa de marmură. — Dimitrie Parciunea imprimă totuși măsura unui puternic talent pe care maturitatea avea să-l împrăștie într’atâtea opere trainice. ** Caracteristica predominantă, acela de care se resimte toată opera lui, până la epoca de melancolie a himerelor, este cam din unitatea de armonie a formelor, din tratarea aparent largă a perspectivelor și dintr’o misterioasă desăvârșire, rezumă o neforțată, naturală și impresionantă majestate statuară. Să privim Beethoven, Nottara, Ibsen, Dante : — im prestigiu fluid de artă aureolează figura și o măreție înmărmurită static o definește și-i dă identitate. Concentrarea lăuntrică, elanul reținut și ceva de eroic cu vaste evocări, au stabilit și indicat permanent geniul marei creații statuare pe care țara îl avea în Paciurea. Aceleași singulare calități impregnează, dozate după subiect, celelalte lucrări: zimbrul de la muzeul Simu, zeul războiului, seria de sfineși sau șirul de „studii“, — cum intitula artistul acele capete de grație îndurerată sau de stranie viziune. Psihologia lumei de marmoră și bronz a lui Dimitrie Paciurea, nu este acela normală, directă. El trece dincolo de expresia copie, tip, — și chiar dincolo de interpretarea comodă obișnuită. Și totuși, trebue să remarcăm aici că el nu lucrează cu „accent“ de caracterizare. Tehnica lui exclude o îngroșare de linie, un relief de caracter sau o diformare de plan, ca unii din marii lui înaintași. El armonizează spontan, dar cu siguranța unei senzibilități de modelare, de o finețe, de o moliciune aproape fără egal. Să privim bustul lui Luchian. Este minunat cum amănuntul lasă libere planurile largi, integrându-se topite în armonia expresiei generale. Măestria tactică a senzibilității lui realiza cu o sinceritate desăvârșită. Stăpân pe mecanismul de transpunere a viziunei artistice, adevărurile lui nu mai sunt cele valabile curent. El nu poate copia. Adevărul din operile lui, este un adevăr nou, creiat de el din analogii și adiacențe gestate subconștient. Este acel „verosimil“ care însumează tot, și care e însăși opera de artă. Iată „himerile“ din ultima epocă a vieții lui, epocă tristă care a îngrămădit iluzii destrămate și convoi de nădejdi fără împlinire. Sânt refugiul visurilor lui.”Spune undeva profesorul coleg întru mare artă Han, despre Paciurea: „Rămas 20 de ani în izolare, sculptorul Paciurea simte lărgit golul din juru-i. Din acest sentiment se nasc „himerele“, lucrările din ultimul deceniu al activității sale. Au fost socotite aberații, pe când ele erau transpunerea justă a unui sentiment născut și trăit în mediul nostru. Pentru artist „himera“ a fost un joc al sufletului care nu se mai putea rezema pe nimic din jurul său“. Lumea de altfel e de mult aceiași; ea cruță toate, afară de geniu. I. B. VIAȚA PE ȘANTIERE Am vorbit despre viața chinuită a salahorilor. Preocuparea trebue să fie însă egală și pentru celelalte șantiere de lucru. Ele trebue să fie prevăzute cu adăposturi nu de confort, care nu cadrează cu felul de a trăi al muncitorilor noștri, ci de higienă și morală socială, care este nevoi să fie ferită de contagiuni ce răvășesc sufletele copiilor pe care trebue să-i creștem în spirit demn de asuprația unei generații responsabile de viitorul țării și al națiunii. Nu trebue să fie tolerat acest aspect de inferioritate în care apărem mai ales față de streinii ce ne judecă după el, țara întreagă. Muncitorii fac parte din națiune și nu pot fi lăsați în desconsiderație. Solidaritatea socială își frânge aoi aripele progresului său, orii câtă muncă s’ar pune pentru ridicarea nivelului moral și material al acestui popor cu însușiri atât de frumoase. Căci școala a dat un cuantum de idei pe care elementele de viață trebue să le desvolte și să le complecteze. Altfel ruina unei clase, formează goluri ce contribue pe nesimțite la prăbușirile totale. Asemenea spărturi trebuesc evitate prin grija unei organizații prevenitoare a muncii, la toate categoriile de muncitori, elemente utile în angrenajul general al statului însuși. Im» I . ii. (+t .rvi— Jurămănt Când ai pășit, Hristoase, cu asinul, Pe pragul veșnic al Cetății Sfinte, Acei de care Ți-ai legat destinul Covoare moi îți așterneau 'nainte. Dar dac'o fi să vii și pe la noi, Să mângâi răm ce sângeră de veci, De-asupra mării de covoare moi, Eu mi-aș așterne sufletul să treci... Robert Cahr. .%nu CUGET CLAR A apărut nr. 11. An. IV din revista Cuget Clar (Netul Sămănător) de sub conducerea d-lui N. Iorga cu următorul cuprins : G. Tutoveanu : Pe toate... (versuri). N. IORGA : O mărturisire intimă a lui Alexandru Odobescu. D. Al. Nanu : Povestiri despre oamenii răi. Econ. D. Furtună: Notițe de la Deleni. Din scrisorile lui Alexandru Odobescu către soția sa. Paul I. Papadopol : O piesă despre Decebal. VERSURI de N. IORGA, Adelina I. Cândei, Virgil Șotropa și Mihail I. Pricopie. CRONICA de I. C. D. ■i am» l-f —ry-iu ni-Ui TEATRUL MUNCA ȘI VOE BUNA Comedie detectivă în 4 acte „Sherlok Holmes“ de Ferdinand Bonn, se reprezintă cu mare succes, în fiecare seară, la ora 8,30. Interpreții, răsplătiți cu nenumărate aplauze la scenă deschisă, sunt:în ordinea intrării în scenă I. Gherghiu, Florica Sterescu, Aurel Rogalski, Cezar Rovințescu, I. Manta, Maria Mohor, Mircea Axente, Marcel Enescu, Ilie Cernea, Valentin Gustav, Vivi Vlasin, Virgil Vasilescu, Nuți Dumitrescu, Florica Teodoru, Iliada Munteanu, Vasile Bulandra, Ion Dragomirescu. Mâine, Joi, la ora 3 d. a., matineu pentru copii cu „Scufița Roșie“ de Radu Gyr și N. Milcu. bért« Ml« ^■ aa ■ * — ^ _ . . . . _ Elevii nomazi AAA Expresia e minunată — deși trebue s’o mărturisesc — nu sunt eu creatorul ei. Ea, privește pe toți acei elevi, cari — prin legături și subterfugii — reușesc să dispară de sub atențiunea unui anumit profesor, să se fofileze, să dea corigente cu altul decât cu acel care i-a învățat, a vrut să-l învețe și, fiindcă l-a găsit incapabil l-a lăsat — ca și pe ceilalți cari umblă din școală în școală, din târg în târg, după dascăli mai puțin pretențioși, după cunoscuți ori sprijinitori, după persoane influente, cu un cuvânt, după pomană. In cei mai bine de 20 de ani de când am legături cu școala, am întâlnit, firește, foarte multe exemplare de această natură. Li se adaogă elementele eliminate, pentru purtare, pentru apucături urîte de la o școală pe care le primîte de la o școală, pe care le primesc încântate, cu brațele deschise, altele. E netăgăduit o contatizare, care, aici, cel puțin ar putea să înceteze: e vorba doar de garanția hotarelor sfinte, care nu poate fi încredințată unor netrebnici. Iată de ce cred că odată înfirat elevul nu mai are dreprtul — sub nici o formă — să pășească pragul școalei. E o opreliște legitimă. Ceva mai mult, anul trecut se luase dispoziția ca să nu se mai îngădue în acelaș oraș trecem de la o școală la alta de aceeași categorie. E o dispozițiune minunată care, cred, că s’a respectat. Nu poate fi invocată mutarea în alt cartier, dacă ne gândim că toate municipiile (și numai acestea au mai multe școale de aceeași speță) au legături sistematice de transport. Cu atât mai greu ne vine să admitem (ceea ce s’ar petrece încă) înscrierea elevilor nomazi la școale de stat. Cunosc un asemenea exemplar, pe care, l-am găsit în clasa IV a unei școale etatizate. Venise deja un liceu central public. In anul următor, ca repetent, și-a găsit refugiul la altă școală statizată, pentru ca (anul acesta) să se fi înscris la unul din cele mai vechi licee din București. Și gândiți-vă: mai are până la clasa VIII. Ei bine, astfel de elemente strică tot ce avem buni printre copii. Individul de mai sus, poltron, chiulangiu, leneș, păcătoșit, nesupus familiei, nici profesorilor, ce va duce în noul adăpost academic? Impertinența, frecventarea neregulată, purtare ireverențioasă, fumatul, ținuta sfidătoare? Mai grav e cazul elevilor cari se transferă cu corigența. E cazul unui astfel de nomad care, trecând din liceu , în liceu, mi-a căzut in clasa VI-a a lie. „Mihai Viteazul“. Era o nulitate patentă. Nu știa nici un fel de literatură. Nu era în stare să lege două vorbe, să scrie o frază, făcea la dictare (2 pagini de caiet) 140 de greșeli de punctuație și ortografie. Cum era firesc, l-am lăsat corigent, în speranța că s’o îndrepta în vară. Slabă speranță. Elevul, care cutreierase, până atunci vreo 5—6 licee ,a cerut să dea corigența la Oradea Mare. I s’a aprobat. Fără îndoială că va fi trecut, urmând să se înscrie, pentru cl. VIII la altă școală și să ajungă la bacalaureat, fără acel minimum de cunoștințe trebuincioase unui astfel de examen. Iată de ce nu pot încheia decât rugând respectuos autoritatea școlară să ia măsuri drastice, spre a desființa, dacă se poate, plaga elevilor nomazi, cari, nu numai că nu învață ei, dar constituesc elementul cel mai primejdios pentru învățământ. Pan! I. Papadopol