Olteanul, 1910 (Anul 2, nr. 1-52)

1910-10-28 / nr. 44

ANUL II. Făgăraş, Joi 28 Octomvrie (10 Nov.) 1910. Nr. 44. Manuscripte nu se înapoiază. ABONAMENT: pentru Austro-Ungaria: Pe an cor. 5.— Pe '/, an c. 2.50 pentru Romania şi streinatate Pe an cor. 10 Un nr. 10 fiii FOAIE SĂPTĂMÂNALĂ, SOCIALĂ, CULTURALĂ ŞI ECONOMICĂ. REDACŢIUNEA: Făgăraş. Var-tér Nr. 47. (casele I. Peia). — Vis-ă-vis de Magistrat. —I Apare în fie­care joi seara, sub direcţia unui comitet de redacţie. % ADMINISTRAŢIUNEA: $ făgăraş. Vár-tér Nr. 47. (casele I. Peia ) Vis-ă-vis de Magistrat. — A­VIZ! Rugăm pe abonenţii noştrii, pe cari nu şi-au achitat abonamentul, a şi’l achita, căci la din contră vom fi siliţi a nu l achita cu chitanţe poş­tale Adm. „Olteanul". Puterea obiceiului... Asupra desvoltărei ori­cărui om are mare influinţă de bunăseama me­diul în care trăeşte, oamenii în a că­ror societate să învârte dar îndeosebi însuşirile mai eclatante ale acestora influinţează decizator asupra lui. Omu­lui îi place a trăi în societatea altora, îi face bine, când vede, că tovarăşii săi sunt de aceleaşi idei ca şi el, au aceleaşi obiceiuri şi datine ca şi el. Dacă într’o societate vine un om nou, cu obiceiuri şi datine noauă, la înce­put cei din societate îl privesc cu ochi răi şi vice-versa, el priveşte cu ochi răi pre cei din societate, fiindcă nu să potrivesc, cu el, la care lucru foarte bine să potriveşte proverbul latin: „similis simili gaude”, adecă pe româ­neşte zis ar­eşi, că fiecare să bucură de cel asemenea lui. Însuşi traiul alor doi soţi de căsătorie în primul rând atârnă de la identitatea ideilor adecă cum zice ţăranul român: „se potrivesc, căci amândoi gândesc la fiel“, acest gân­dit la fiel, este tare frumos esprimat (spus) în poeziile poporale ale româ­nului spre ex. flăcăul român îndeamnă la iubit pre iubita lui prin cuvinte ca acestea: Hai mândră nă ne iubim Că-amândoi ne potrivim, Şi la och­i şi la sprâncene Ca doi poiunaşi la pene, Şi la ochi şi la uitat Ca doi porumbi la sburat. Dar noi vedem, că sunt unii, pe cari la prima vedere, abia îi putem vedea, cam­ însă prin obiceiurile lor plăcute, încep să influenţeze din ce în ce mai mult asupra noastră, înce­pem a-i aprecia tot mai mult, a-i iubi chiar, căci încetul cu încetul, începem a cugeta şi lucra şi noi ca ei, adecă lucrând tot mai mult ca ei, acest lu­cru pentru noi devine o a doua na­tură, latinul zice: «consvetudo est altera lex. Dacă însă obiceiurile celor, în a căror societate suntem sunt rele, şi dacă am fost noi cât de buni, şi deşi ne-am­ lupta cât de mult cu obiceiu­rile acestora, în sfârşit şi acestora tre­­bue să ne aclimatizăm (să ne dedăm) şi apoi acestea obiceiuri şi datine devin dezastruoase şi pentru noi. La omul mare puterea de a re­zista în contra ispitelor — căci aşa am putea numi obiceiurile cele rele — e mai mare, cu atât mai covârşitoare, mai uşor lunecătoare este însă firea tânără, băeţii şi fetiţele cele mici, cari prind mai iute orice cuvânt auzit şi îi zic şi ei, căci nu le este desvoltată judecata ca să ştie cumpăni cuvintele şi faptele celor ce-i încunjură. Dar nu numai asupra unui copil ci şi asupra unui om mare are mare înrâurinţă obiceiul. Pentru ca să fiu pre deplin înţeles, voi lămuri chesti­unea cu câteva pilde : Un om oarecare pănă ce nu a ajuns vârsta de 24 de ani, nu a fost decât în societatea oamenilor buni, harnici şi îngrijitori. Printr’o întâmplare oare­care la vârsta aceasta ajunge în socie­tatea unor oameni beţivi. Ce să în­tâmplă cu omul acesta acum? La în­ceput de sine să înţelege, că să re­trage dela beţii, dar încetul să dedă, căci prietenii azi îl chiamă unul, mâne altul, să meargă puţin să-şi petreacă. La început prietenii au avut mult de a-i vorbi pănă ce l’au înduplecat să meargă, m­ai târziu însă merge bucu­ros, ba îl chiamă chiar el pe prieteni să-şi mai petreacă niţel. De la o vreme omul nostru cel harnic şi bun gospo­dar, unde ajunge? Ajunge acolo, că tremură şi numai când vede păhărele şi sticlele goale, îşi pierde tot mai mult puterea de a rezista şi îşi bea întreg avutul, căci pentru el obiceiul neplăcut de altă dată, acum într’atâta îl stăpâneşte, că nu mai ştie unde îl duce beţia, nice nu poate uşor să se reîntoarcă, căci deja prin primul pă­­har ce l’a beut s’a făcut prietin unui obcei rău, care îi aduce perirea. Dar nu numai beutura prin de­dare devine patimă, care apoi stăpâ­neşte în mod absolut asupra omului, ci ori şi care obicei rău, ca spre ex. cărţile, fumatul etc., tot lucruri, cari au risipit atâtea şi atâtea averi, a ni­micit atâtea şi atâtea vieţi, cari prin dedare ajung să stăpânească pe ori­cine. Când scriu acestea şire îmi aduc aminte de o baladă a lui V. Alexandri de Grui-Sânger, în care poetul foarte frumos arată cum prin dedare dintr’un băiat, care la început strică flori şi omoară fluturi şi paseri după ce nu e nimenea cine să’l îndrepteze merge tot mai departe, pănă ce ajunge de omoară oameni, fără nici o remuşcare de conştiinţă, ba ajunge de-şi omoară chiar şi pre tatăl său, după ce s’a fă­cut hoţ de codru. Dar câţi nu sunt de aceştia în ziua de azi, câţi nu fac asemenea lucruri, fiindcă atunci când au început a face, nu i-au oprit nime nu a fost nime, care să-i înveţe, că un început rău prin dedare unde duce pre om. Pentru ca pornirile cele rele să fie sugrumate, ca sufletul să fie nobili­­tat, pentru aceasta în primul rând sunt chemate mamele şi învăţătorii. Orice dedare urâtă ce o vede o mamă la fiul său, trebue să se uizuiască să o stârpească, trebue cu vorbe bune mai întâi să-i arete răul ce urmează din fapta lui şi cu fapta apoi să-i pre­meargă arătându-i exemple bune, tre­bue băiatul ţinut totdeauna înaintea ochilor, nu trebue lăsaţi să ajungă în societatea băieţilor răi, ca obiceiurile cele rele ale acestora să prindă ră­dăcini în sufletul tânăr al băiatului. Învăţătorul, acest apostol al ome­­nirei, este în al doilea rând răspun­zător pentru stârpirea, declarei celor de sub mâna sa cu obiceiuri rele. Cât de mare e răspunderea învăţăto­rului în privinţa aceasta mă voiumăr­

Next