Opinia, octombrie 1897 (Anul 1, nr. 126-151)

1897-10-28 / nr. 148

V ANUL I No. 148 EDIŢIA DE SEARA IAŞI —MARŢI 28 OCTOMBRIE, 1897. Numărul 10 Bani Numărul 10 Bani ABONAMENTELE încep la 1 şi 15 ale fie­cărei luni şi se plă­tesc tot­dea­una înainte cu Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe şi streinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE IN­APOI­AZ­A ADMINISTRAŢIA No 43.— Stra«la Golieî­ Nr. 42 ANUNCIURÎIIE In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anuneiuri la pag. IV . . . . 20 b. linia ................... HI .... 40 „ „ Inserţiile şi reclamele ... 50 „ „ Un mituăi* vechi şi 30 bani REDACȚIA No. 42— Strada Goltei­­No. 42 Pentru a complecta părerea noas­tră în privința festivităților de săp­­tămîna trecuta, cîte­va cuvinte nu sunt de prisos, credem, asupra păr­­ței care revine excluziv partidului liberal-naţional. Chestiunea primirei Suveranilor are doue laturi distincte : una, este rolul poporului entusiast, care a ma­nifestat în mod măreţ, cum se ştie, cea-l-alta, este partea privitoarea la oficialitate, parte meschină şi stîn­­gace, care contrasta isbitor cu înăl­ţarea de suflet a celor streini de zgarda. Se inaugura universitatea, insti­­tuţiunea culturală cea mai’naltă — şi organizatorii serbărilor aui dove­dit că sunt cu desăvîrşire lipsiţi de cultura inimei, au uitat că univer­sitatea e clădită de conservatori.... S’au deschis cu solemnitate por­ţile abatoriului, ceea ce constitue pasul cel mai greu către o industrie bănoasă —şi nu s’a invitat nici unul din consilierii comunali a căror o­­peră este abatoriul... S’au vizitat şcoalele superioare — dar s’au exclus sistematic din suită oamenii de bine cari au con­struit aceste temple de cultură în alta. S’a inaugurat baia turcească şi s’au admirat frumuseţile uimitoare ale bisericei Trei Ierarchî — dar iniţiatorii restaurărei acestor mo­numente n’au fost chemaţi. S’au rostit pretutindeni discursuri de circumstanţă — dar nu s’a zis nici un cuvînt despre cei absenţi, despre părinţii operelor a căror de­­sevîrşire se celebra. In schimb, însă, elocvenţa oficialilor a curs în valuri pentru a glorifica penele cu cari se împăunaseră cioarele. In cîte­va cuvinte, rolul oficiali­tăţii se reduce, pentru zilele de ser­­bători, la glorificarea mancelor pen­tru virtutea de a nu fi putut sugru­ma nişte copil prea viguros!.... Dar dacă liberalii s’au arătat mes­chini şi ridicul de egoişti în partea care singură avea caracter ’nalt, în rolul de masalagiî, greţoşi şi ordinari, s’au dovedit neîntrecuţi —cum neîntrecuţi sunt în tot ce se atinge de viaţa primitivă. Pe cînd valurile grase de colb măcinat se ridicau în coloane ma­sive spre cerul pe care ’l întune­cau ; pe cînd arcurile groteşti in­­vitau ochiul să se îndrepte în altă parte; şi pe cînd zarzavaturile a­­tîrnate fără gust şi fără sistem a­­meninţat la tot momentul să stri­vească pe cel din cortegiul Suve­ranilor—o muzică barbară, un fel de meterhanea turcească, pălmuia urechia auguştilor oaspeţi cu un belşug de note false pe cari ’şi le vor aminti cu oroare cîinii din a doua capitală. Colţul din strada Unire!, unde se improvizase o piaţă cochetă, fu­sese, cum ve aduceţi aminte, trans­formată, pentru ocazie, într’un pe­tec de iad. Sub un cer de praf plumburiu, şi sprijiniţi unul de altul , ca să-şi dea aparenţele unui echi­libru mai mult sau mai puţin sta-­ bil, domesticitatea comunală încin­sese un danţ furios, ca să amintească Suveranilor istorica horă a Unirei. Şi în vremea aceasta, pentru ca iluzia să fie întreagă, o escuadă de trîm­­biţaşi neisprăviţi făceau încercări uriaşe ca să scoată hora lui Cuza din nişte tromboane hodorogite, cari nici la bucătărie nu s’ar putea în­trebuinţa fără a radicala reparaţie. Cu toată buna-voinţă a acestor eroi, însă, orchestra primăriei nu scotea de cît o urgie de sunete triviale cari semănaţi aidoma cu o necuviincioasă onomatopee. De altfel, pentru serbarea man­celor, o muzică de tingiri era chiar indicată. Fără spontaneitatea populaţiu­­nei, care a făcut Suveranilor o primire demnă de El si de noi — serbătorile de septămîna trecuta ar fi rămas pentru multa vreme o ru­şine a tîrgului. Inaugurarea, fără conservatori, a instituţiunilor create de consevatori; grotescul şi meschinăria pretutin­deni ; şi, ca supremă încoronare, hora neuitatului Cuza pentru a di­­lecta pe regele Carol—iată partea, inteligentă şi plină de tact, a ofi­cialităţii în festivităţile recente. Nu e mult, într’adevăr, dar e destul. Nu ? G. Rădulescu. Patria, organul par­tidului naţional din Buco­vina, publica următoarele: Foile de dincolo remarch­ează absenţa profesorilor şi tinerime! noastre la serbă­rile din Iaşi şi comentează acest fapt în diferite chipuri. De­şi nu suntem autori­zaţi de nici o parte, ţinem să constatăm în interesul adevărului următoarele: Ro­­mînii bucovineni se aşteptau, ca Univer­sitatea din Cernăuţi, care e şi vecină ce­lei din Iaşi şi e şi în parte romînească, să fie invitată la inaugurarea din Iaşi. Că­tre senatul universitar n’a sosit însă nici un fel de invitare. Tinerimea romînă u­­niversitară din Cernăuţi a fost invitată, dar numai din partea tinerime! universi­tare din Iaşi, n’a putut lua parte însă la inaugurare pe lingă alte cauze şi din mo­tivul indispoziţiei produse prin neinvita­­rea senatului universitar. Nici presa ro­mînă din Bucovina n’a putut lua parte la serbările din Iaşi, tot din cauză că n’a so­sit nici o invitare. Din parte­ ne putem adăugi la cele de mai sus, că dacă invitaţiile nu s’au făcut, aceasta se datoreşte în special, insisten­ţilor d-luî D. Sturdza, înfocatul naţionalist de altă dată. OAMENI ŞI LUCRURI Un început. A trăit cîte­va sei frumoase frumosul nostru teatru. Părea înviat într’o solemnă apoteoză de su­nete şi figuri; părea chemat la un nou chip de viaţă, serbătorit şi luminat. Dar fu numai un vis. Teatrul „nostru“ n’a început decît aseară, deşi părea că nimenea n’a prins de veste de una ca aceasta. M’am abătut o clipă în sala teatrului, pe scenă cîte­va figuri fardate și măscate.... Dar în sală, doamne! Se primbla vintul și pustiul într’un gol, mai gol de cît lada comunală, de cît țeasta lui Manolachi....Ici-colo cîte o rudă de actor ocupînd un stat, cîte­va persoane, inimi gene­roase, în locurile din faţă, trei loji—ce mărini­moşi cetăţeni!—date cu plată! poate galeria ce­va mai populată. Şi atunci mi-am zis: fără îndoială, stagiunea a început. Era cald în sală, era lumină, era linişte, era comoditate; pe scenă Lipicescu, Evghenides şi cîţî­va anonimi se perindau, dialogau, cascau— iar eu îmi plimbam privirile în golul din pre­­jur, în golul lojii regale unde lucise acum cîte­­va zile divinul surîs al Carmen Sylveî. TREI­ERAROHI Biserica Iul Vasile Lupu, sidită în anul 1639, pentru a primi şi păstră precioasele Religie ale sfintei Parasch­i­­va, patroana Iaşului este, pentru Mol­dova, echivalentul bisericei episcopale de la Curtea de Argeş pentru Valahia. Acest monument, atît de original, in­dică stingerea şi aproape cea din urmă manifestaţiune a artei monumentale în ţările noastre Române, înaintea celor doi secoli de decadenţă pe care ţara i-au trecut. Este de notat că materialici vecinii (în parte utilizat la restauraţiune) provine din p lociditate din Basarabia numită Ordineşti. Aceste pietre ne amintesc a­­ceea ce nu vom putea uita, solul pe ca­re împrejurările politice l’au răpit pa­triei române. După oareş­care tradiţiuni, vechiul templu era aurit în întregul interior. Ruinat în două rînduri prin incen­dii care au­ distrus partea oraşului un­de se află clădit acest monument, sdrun­­cinat prin cutremure de pămînt, stre­­bătut de sus pînă jos, şi în toate păr­ţile de crăpături, ros de timp pînă în­tru atîta în­cît pietrele se sfărâmau în mină, biserica Trel-Erarchi avea abso­lută necesitate de o reedificaţiune aproa­pe complectă, care înse a respectat în modul cel mai minuţios şi în cele mai mici detailuri, atît planul general cît şi ornamentaţiunea. La exterior, nu există o­ singură pia­tră care să nu fie artistic sculptata. Două bande de marmură neagră care reesă pe cotorul de piatră cu edificiului izolînd tradiţionala frînghie împletită. Oare­care ornamente, precum sunt de exemplu acele galerii de vase dispuse în arcături, sunt aurite. Este de remarcat că, reeşind pe această ornamentaţiune de origină orientală, cele două prieme de marmură neagră sunt decorate cu emul­­mente pur italiene, şi terminate cu ca­pete. Elementul gotic, îşi are şi el locul seu pe la ferestre şi ogliurile uşilor. Acest amestec, sau poate mai bine zis combinaţiune a trei stiluri diferite, carac­terizam edificiul, şi face una din curio­zităţile sede. Intrarea în lăuntri a edificiului se face numai prin două uşi lederede în bronz admirabil um­ede, care se deschid una la nord şi ellta la sud, avînd în anca­dramentul de deasupra lor icoana lui Christ şi a Fecioarei, admirabil lucrate în mozaic veneţian. Două turnuri cu a­­copereminte conice se înalţă de­asupra bisericei. Pridvorul este decorat de portretele a şase mitropoliţi care îmbrăcaţi în veşt­minte de serviciu, înconjoară pe sfinţii Constantin şi Elena care sunt aşezaţi de­asupra uşei care duce în biserică, şi al cărui ancadrament de de­asupra este ornat de imaginile celor trei Erarchi, lu­craţi în mozaic. Acest pridvor atît de singularizat prin admirabilele împleti­turi de aur pe un cîmp măsliniu, epre­­surat de cruci ornamentale cu îmfiori­­turi de arabescuri. Cele trei uși sunt de bronz, aceea a bisericei este decorată de cei doi­sprezece apostoli în formă de me­dalioane în relief. Interiorul bisericei, prezintă forma fl­imul splendid vas de aur în lăuntrul căruia culoarea este foarte atenuată prin frescuri, care reprezintă grupuri de sfinţi, de îngeri, de martiri, scene de leturghii, toate sub benedicţiunea lui Christ care planează deasupra fie­cărei halte. Sfinţii războinici fac garda în jurul altarului, cu săbiile sau cu lăn­cile în mină. In scurt, o vastă grupare a imaginilor sfinte şi explicative a mis­terelor religiunei. In întrul bisericei, la dreapta, se a­­flă, rezervat, un loc preţios ornat cu pa­nouri de mozaic care indică partea un­de pentru secole vor repauza rămăşiţele sfintei Paraschiva. Deasupra catapitezmei, care nu este încă aşazată, va stei o imensă imagine a Fecioarei Maria ţinînd pe braţe pe Christ, care dă bine­cuvîntarea. Să nu trecem cu vederea extraordi­­narul ecou cd bisericel, de o sonoritate ne­mai auzită. Se pare că vibrează fie­care peatră, că lăcaşul este un labirint care se perde în imensitatea văzduhu­lui părîndu-se că repetă toate rugăciu­­nele preoţilor şi ale credincioşilor, cari s’au înălţat timp de 250 de ani, în in­teriorul acestui august templu. Uşile de metal cînd se închid, determină vuetul unui uragan îngrozitor; puterea cittu­rilor va fi extra­ordinară. La apelul făcit de Regele Carol I, ar­tiştii francezi de primul rang s’au ex­patriat pentru a reda viaţă şi splen­doare bisericei lul Vasile Lupu.— D. Lecomte de Nouil a format o falangă de artişti cari, sub direcţiunea acestui mare arhitect, au executat lucrări de artă admirabile. D. Jean de Nouy, fratele eminentului architect, a cărui reputaţiune a fost în­coronată la Paris prin numeroase suc­cese şi care aparţine elitei maiştrilor francezi, va complecta marea pagină rămasă goală în interiorul bisericei, pa­gină rezervată pioşilor fondatori şi fa­miliei Regale. POLITICA FEMEILOR Dar crezî dumneata că soţul meu­ a ştiu­t cine este Jeszenszky ? D-na Zoe Sturdza. In vîrtejul evenimentelor prin cari trecurăm în zilele din urmă, n’am avut vreme să ne ocupăm cu atenţiunea cu­venită de un fenomen bizar pe orizon­tul politicei noastre de partid. Şeful colectivităţii nu maî are încre­dere nici în presa oficioasă, nici în a­­micii politici. Şi, fiind­că ştie că cuvîn­­tul său personal nu e crezut pe nicăirî, a însărcinat—cine are crede-o ! —pe d-na Sturdza ca să’l obţie de la opinia pub­lică circumstanţe uşurătoare in proce­sul cu Jeszenszky. Manopera ministrului preşedinte e abilă. A pune o femee în faţa inamicului, este a te pune la adăpostul primejdiei, —căci, după graţioasa expresiune a A­­rabuluî, „pe femee nu trebue s’o loveşti nici cu un trandafir" ; dar resboinicul care se slujeşte de asemenea arme, nu nădăjdueşte nici o dată, cel puţin în so­cietatea noastră, să ’şi vază fruntea îm­podobită de simbolul vitejiei. In numele soţului său, ministru pre­şedinte, d-na Zoe Sturdza a făcut deu­­nă­zi să fie intervievată de către un ziarist din capitală, în chestia arzătoare a decorărei fostului procuror de la Cluj­­şi, ajutată de fineţa spiritului cu care farmecă societatea, a pledat cauza pier­dută a omului despre care ne simţim foarte jenaţi de a nu putea să vorbim bine fără să călcăm adevărul istoric. — Crezi dumneata, a zis această doamnă de mare distincţiune, că soţul meu­ a ştiut cine este Jeszensky ?" Şi ziaristul, comdamnat la o politeţă riguroasă, s’a prefăcut convins—rezer­­vîndu-se, in petto, să pue cu altă ocazie dilema : ştia, şi a comis o crimă cînd l-a decorat, sau nu ştia, şi în cazul a­­cesta a comis crima atunci cînd a înşe­lat poporul făcîndu-l să crează că cu­noaşte toate cutele politicei din Transil­vania. — Eu ştiu un lucru, a adăugat d-na Sturdza, că ceea ce se petrece la noi, înveseleşte foarte mult pe Unguri." La auzul acestei mărturisiri, ziaristul trebue să fi rămas interzis. Această declaraţie, care rezumă odiseea Romînilor din Transilvania, o spune d-na Sturdza în numele d-luî Sturdza, mi­nistrul preşedinte al ţareî romîneştî ! Şi bietul confrate, în situaţia lui delicată, a trebuit, desigur, să’şî facă violenţă ca să nu insinuieze, cu civilitatea de rigoare: — Dar, doamnă, Romîniî au adus pe d. Sturdza acolo unde e, ca să întristeze iar nu ca să înveselească pe Unguri!" — Chestia naţională e mare, e fru­moasă, o îmbrăţişăm cu toţii, dar nu trebue să plece de la decorarea lui Jes­zensky l a sfîrşit d-na Sturdza într’o cascadă de elocvenţă. — E mare, da, e frumoasă dar nu o îmbrăţişăm de cît cînd ştim că ne ţine de cald, doamnă—ar fi urmat să replice ziaristul, dacă nu s’ar fi temut că ar a­­tinge, printr’o aluzie sîngeroasă, suscep­tibilităţile legitime ale femee! care’l ono­rase cu atenţiunea sa. Dacă o datorie elementară de respetc pentru sexul căruia aparţin mamele noastre nu m’ar sili la rezerve, aşi a­­minti, pentru uzul celor cari încredin­ţează femeilor sarcini bărbăteştî, o anec­dotă autentică. D-na de Staël a întrebat odată pe Napoleon ce impresie îl fac femeile cari se ocupă de politică. Și Napoleon a răspuns, cu francheța lui brutală : — Aceeași impresie pe cari ’mî ar face-o un artilerist împletind la ciorapi, doamnă! Ywann ETIOLOGIA BEȚIEI IV Pe lîngă cauzele arătate în cele trei articole anterioare, adică nevoia materi­ală, năcazurile sufleteşti, lipsurile, mai este şi mediul social, societatea. Beţivul nu se naşte, ci devine. Alcoo­licul va lăsa moştenire fiilor săi un sis­tem nervos zdruncinat, un crier atăcat, căci din alcoolici se nasc epilepticii. In regulă generală însă omul ajunge a fi beţiv, datorită mediului în care tră­­eşte. Într’un oraş mare mediul ţi-l poţi a­­lipi cum vrei tu; nu-i tot aşa şi în­ sat. Acolo comunitatea de trai e aşa de res­­trînsă, căci zilnic oamenii se­­întâlnesc în sat şi mai ales la crîşmă. Cît e vara de mare, ţăranii fiind o­­cupaţi cu lucrul cîmpului, unde trebue să se ducă cu noaptea în cap şi să vină sara tîrziu, n’au cînd să cerceteze crîşma. Vara crîşmele la ţară nu fac daraveri de cît serbătorile. Iarna se schimbă lucrul. Toată iarna ţaranul n’are ocupaţie, sau cel puţin de găseşte de cărat lemne cu carul la oraş. Cea mai mare parte de timp stă acasă. Ocupaţie industrială n’are, căci nici n’are cu ce, nici nu l’a învaţat cine­va. Sunt fericite satele în care ţaranii au un meşteşug, ţesutul rogojinelor de pildă. Toată iarna au de lucru şi în loc de a mînca ceia ce a agonisit vara, el câştigă şi iarna, ba mai mult de­cît vara.­­ De lene şi trîndăvie i se urăşte ţăra­nului în casă, unde îî scîncesc plodurile şi zi şi noapte. El apucă calea crîşmei, căci la pri­mărie nu prea are ce­ căuta. In adevăr iarna, cînd e omătul mare încît pe nicăeri nu e hîrtie, ci numai dru­mul la crîşmă e bătătorit, şi pînă la pri­mărie , cît de drumul spre biserică, popa, dascălul sau babele dacă mai înoată în omăt pînă în brîu. In crîşmă acolo îşi face viaţa ţaranul toată ziua şi pînă noaptea tîrziu. Şi de­oare­ce în sat nu e lumină, sînt cînt, iar cumătrul lup nu se ruşi­nează a da întîlniş cu românul, nu e ţaran, care să steie cu casa ceva mai depărtişor, şi să nu vină cu cîte un ha­­darag cît stînjenul. Din vorbă în vorbă, vine la cinste. Curg gărăfile pe datorie una după alta. Ba asta o dă nînaşul, ba asta o dă cu­mătrul, ba moş părintele. Vorba se în­curcă, mintea se întunecă, sîngele se ri­dică în faţă. Tot ce-i glumă şi trivial se vorbeşte cu iisul tuturora. ’ De-i crîş­­marul jidan, vai şi aman de dînsul. Şi noroc că e jidan,­de înghite, căci altfel vorba s’ar îngroşa. Nu arare ori ciomegele se întîlnesc şi din bună linişte şi pace se iscă sfezi şi bătăi, de se pune în mişcare tot satul. In acele crîşme infecte, cu lut pe jos, aer închis şi stricat se înfundă majori­tatea ţăranilor, dintre care nu lipsesc a­­desa şi femeile şi încetul cu încetul lu­mea se îndeamnă şi minime : dacă u­­nul-doi luptă contra îndemnărei la bău­tură. Azi o­leacă, mîine p­leacă gustul de a bea se naşte şi iată una din cauzele cele mai însemnate, care lăţeşte practica alcoolismului în ţară. Vinul e scump­ şi îmbată cu greu, mai ales că pe la ţară vinul e slab în alcool. Rachiul a înlocuit vinul. Cu puţine parale lumea s’a făcut curcă. E greu de schimbat acest mediu. Pînă cînd nu se va îndatina lumea noastră de la ţară cu meşteşugul manual, va fi greu de schimbat aplicările ei. Cît de dăunător e mediul, în ceia ce priveşte lăţirea alcoolismului, se poate constata cu cele ce se petrec la oraş. Societatea care o cultivă te va pre­dispune la acele practici bune sau rele, ce le cultivă. Nu sunt rari cazurile de tineri sobri şi destul de culţi, care s’au dedat la beţie tocmai graţie mediului ales. Cazul decedatului doctor Focşa e o vie dovadă. Din tînăr bun şi sîrguitor ce era prin şcoală, a ajuns graţie me­diului corupt ce l-a cultivat să moară ne­bun de beţie. Mulţi zic că totul joacă aici predispu­­nerea. O fi poate, dar mult mai mult face contactul. D. I. P. era funcţionar model în ora­şul H. Oraşul fiind mic şi toată viaţa publică petrecîndu-se pe la cafenea și

Next