Opinia, octombrie 1897 (Anul 1, nr. 126-151)
1897-10-28 / nr. 148
V ANUL I No. 148 EDIŢIA DE SEARA IAŞI —MARŢI 28 OCTOMBRIE, 1897. Numărul 10 Bani Numărul 10 Bani ABONAMENTELE încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni şi se plătesc totdeauna înainte cu Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe şi streinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRAŢIA No 43.— Stra«la Golieî Nr. 42 ANUNCIURÎIIE In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anuneiuri la pag. IV . . . . 20 b. linia ................... HI .... 40 „ „ Inserţiile şi reclamele ... 50 „ „ Un mituăi* vechi şi 30 bani REDACȚIA No. 42— Strada GolteiNo. 42 Pentru a complecta părerea noastră în privința festivităților de săptămîna trecuta, cîteva cuvinte nu sunt de prisos, credem, asupra părței care revine excluziv partidului liberal-naţional. Chestiunea primirei Suveranilor are doue laturi distincte : una, este rolul poporului entusiast, care a manifestat în mod măreţ, cum se ştie, cea-l-alta, este partea privitoarea la oficialitate, parte meschină şi stîngace, care contrasta isbitor cu înălţarea de suflet a celor streini de zgarda. Se inaugura universitatea, instituţiunea culturală cea mai’naltă — şi organizatorii serbărilor aui dovedit că sunt cu desăvîrşire lipsiţi de cultura inimei, au uitat că universitatea e clădită de conservatori.... S’au deschis cu solemnitate porţile abatoriului, ceea ce constitue pasul cel mai greu către o industrie bănoasă —şi nu s’a invitat nici unul din consilierii comunali a căror operă este abatoriul... S’au vizitat şcoalele superioare — dar s’au exclus sistematic din suită oamenii de bine cari au construit aceste temple de cultură în alta. S’a inaugurat baia turcească şi s’au admirat frumuseţile uimitoare ale bisericei Trei Ierarchî — dar iniţiatorii restaurărei acestor monumente n’au fost chemaţi. S’au rostit pretutindeni discursuri de circumstanţă — dar nu s’a zis nici un cuvînt despre cei absenţi, despre părinţii operelor a căror desevîrşire se celebra. In schimb, însă, elocvenţa oficialilor a curs în valuri pentru a glorifica penele cu cari se împăunaseră cioarele. In cîteva cuvinte, rolul oficialităţii se reduce, pentru zilele de serbători, la glorificarea mancelor pentru virtutea de a nu fi putut sugruma nişte copil prea viguros!.... Dar dacă liberalii s’au arătat meschini şi ridicul de egoişti în partea care singură avea caracter ’nalt, în rolul de masalagiî, greţoşi şi ordinari, s’au dovedit neîntrecuţi —cum neîntrecuţi sunt în tot ce se atinge de viaţa primitivă. Pe cînd valurile grase de colb măcinat se ridicau în coloane masive spre cerul pe care ’l întunecau ; pe cînd arcurile groteşti invitau ochiul să se îndrepte în altă parte; şi pe cînd zarzavaturile atîrnate fără gust şi fără sistem ameninţat la tot momentul să strivească pe cel din cortegiul Suveranilor—o muzică barbară, un fel de meterhanea turcească, pălmuia urechia auguştilor oaspeţi cu un belşug de note false pe cari ’şi le vor aminti cu oroare cîinii din a doua capitală. Colţul din strada Unire!, unde se improvizase o piaţă cochetă, fusese, cum ve aduceţi aminte, transformată, pentru ocazie, într’un petec de iad. Sub un cer de praf plumburiu, şi sprijiniţi unul de altul , ca să-şi dea aparenţele unui echilibru mai mult sau mai puţin sta- bil, domesticitatea comunală încinsese un danţ furios, ca să amintească Suveranilor istorica horă a Unirei. Şi în vremea aceasta, pentru ca iluzia să fie întreagă, o escuadă de trîmbiţaşi neisprăviţi făceau încercări uriaşe ca să scoată hora lui Cuza din nişte tromboane hodorogite, cari nici la bucătărie nu s’ar putea întrebuinţa fără a radicala reparaţie. Cu toată buna-voinţă a acestor eroi, însă, orchestra primăriei nu scotea de cît o urgie de sunete triviale cari semănaţi aidoma cu o necuviincioasă onomatopee. De altfel, pentru serbarea mancelor, o muzică de tingiri era chiar indicată. Fără spontaneitatea populaţiunei, care a făcut Suveranilor o primire demnă de El si de noi — serbătorile de septămîna trecuta ar fi rămas pentru multa vreme o ruşine a tîrgului. Inaugurarea, fără conservatori, a instituţiunilor create de consevatori; grotescul şi meschinăria pretutindeni ; şi, ca supremă încoronare, hora neuitatului Cuza pentru a dilecta pe regele Carol—iată partea, inteligentă şi plină de tact, a oficialităţii în festivităţile recente. Nu e mult, într’adevăr, dar e destul. Nu ? G. Rădulescu. Patria, organul partidului naţional din Bucovina, publica următoarele: Foile de dincolo remarchează absenţa profesorilor şi tinerime! noastre la serbările din Iaşi şi comentează acest fapt în diferite chipuri. Deşi nu suntem autorizaţi de nici o parte, ţinem să constatăm în interesul adevărului următoarele: Romînii bucovineni se aşteptau, ca Universitatea din Cernăuţi, care e şi vecină celei din Iaşi şi e şi în parte romînească, să fie invitată la inaugurarea din Iaşi. Către senatul universitar n’a sosit însă nici un fel de invitare. Tinerimea romînă universitară din Cernăuţi a fost invitată, dar numai din partea tinerime! universitare din Iaşi, n’a putut lua parte însă la inaugurare pe lingă alte cauze şi din motivul indispoziţiei produse prin neinvitarea senatului universitar. Nici presa romînă din Bucovina n’a putut lua parte la serbările din Iaşi, tot din cauză că n’a sosit nici o invitare. Din parte ne putem adăugi la cele de mai sus, că dacă invitaţiile nu s’au făcut, aceasta se datoreşte în special, insistenţilor d-luî D. Sturdza, înfocatul naţionalist de altă dată. OAMENI ŞI LUCRURI Un început. A trăit cîteva sei frumoase frumosul nostru teatru. Părea înviat într’o solemnă apoteoză de sunete şi figuri; părea chemat la un nou chip de viaţă, serbătorit şi luminat. Dar fu numai un vis. Teatrul „nostru“ n’a început decît aseară, deşi părea că nimenea n’a prins de veste de una ca aceasta. M’am abătut o clipă în sala teatrului, pe scenă cîteva figuri fardate și măscate.... Dar în sală, doamne! Se primbla vintul și pustiul într’un gol, mai gol de cît lada comunală, de cît țeasta lui Manolachi....Ici-colo cîte o rudă de actor ocupînd un stat, cîteva persoane, inimi generoase, în locurile din faţă, trei loji—ce mărinimoşi cetăţeni!—date cu plată! poate galeria ceva mai populată. Şi atunci mi-am zis: fără îndoială, stagiunea a început. Era cald în sală, era lumină, era linişte, era comoditate; pe scenă Lipicescu, Evghenides şi cîţîva anonimi se perindau, dialogau, cascau— iar eu îmi plimbam privirile în golul din prejur, în golul lojii regale unde lucise acum cîteva zile divinul surîs al Carmen Sylveî. TREIERAROHI Biserica Iul Vasile Lupu, sidită în anul 1639, pentru a primi şi păstră precioasele Religie ale sfintei Paraschiva, patroana Iaşului este, pentru Moldova, echivalentul bisericei episcopale de la Curtea de Argeş pentru Valahia. Acest monument, atît de original, indică stingerea şi aproape cea din urmă manifestaţiune a artei monumentale în ţările noastre Române, înaintea celor doi secoli de decadenţă pe care ţara i-au trecut. Este de notat că materialici vecinii (în parte utilizat la restauraţiune) provine din p lociditate din Basarabia numită Ordineşti. Aceste pietre ne amintesc aceea ce nu vom putea uita, solul pe care împrejurările politice l’au răpit patriei române. După oareşcare tradiţiuni, vechiul templu era aurit în întregul interior. Ruinat în două rînduri prin incendii care au distrus partea oraşului unde se află clădit acest monument, sdruncinat prin cutremure de pămînt, strebătut de sus pînă jos, şi în toate părţile de crăpături, ros de timp pînă întru atîta încît pietrele se sfărâmau în mină, biserica Trel-Erarchi avea absolută necesitate de o reedificaţiune aproape complectă, care înse a respectat în modul cel mai minuţios şi în cele mai mici detailuri, atît planul general cît şi ornamentaţiunea. La exterior, nu există o singură piatră care să nu fie artistic sculptata. Două bande de marmură neagră care reesă pe cotorul de piatră cu edificiului izolînd tradiţionala frînghie împletită. Oarecare ornamente, precum sunt de exemplu acele galerii de vase dispuse în arcături, sunt aurite. Este de remarcat că, reeşind pe această ornamentaţiune de origină orientală, cele două prieme de marmură neagră sunt decorate cu emulmente pur italiene, şi terminate cu capete. Elementul gotic, îşi are şi el locul seu pe la ferestre şi ogliurile uşilor. Acest amestec, sau poate mai bine zis combinaţiune a trei stiluri diferite, caracterizam edificiul, şi face una din curiozităţile sede. Intrarea în lăuntri a edificiului se face numai prin două uşi lederede în bronz admirabil umede, care se deschid una la nord şi ellta la sud, avînd în ancadramentul de deasupra lor icoana lui Christ şi a Fecioarei, admirabil lucrate în mozaic veneţian. Două turnuri cu acopereminte conice se înalţă deasupra bisericei. Pridvorul este decorat de portretele a şase mitropoliţi care îmbrăcaţi în veştminte de serviciu, înconjoară pe sfinţii Constantin şi Elena care sunt aşezaţi deasupra uşei care duce în biserică, şi al cărui ancadrament de deasupra este ornat de imaginile celor trei Erarchi, lucraţi în mozaic. Acest pridvor atît de singularizat prin admirabilele împletituri de aur pe un cîmp măsliniu, epresurat de cruci ornamentale cu îmfiorituri de arabescuri. Cele trei uși sunt de bronz, aceea a bisericei este decorată de cei doisprezece apostoli în formă de medalioane în relief. Interiorul bisericei, prezintă forma flimul splendid vas de aur în lăuntrul căruia culoarea este foarte atenuată prin frescuri, care reprezintă grupuri de sfinţi, de îngeri, de martiri, scene de leturghii, toate sub benedicţiunea lui Christ care planează deasupra fiecărei halte. Sfinţii războinici fac garda în jurul altarului, cu săbiile sau cu lăncile în mină. In scurt, o vastă grupare a imaginilor sfinte şi explicative a misterelor religiunei. In întrul bisericei, la dreapta, se află, rezervat, un loc preţios ornat cu panouri de mozaic care indică partea unde pentru secole vor repauza rămăşiţele sfintei Paraschiva. Deasupra catapitezmei, care nu este încă aşazată, va stei o imensă imagine a Fecioarei Maria ţinînd pe braţe pe Christ, care dă binecuvîntarea. Să nu trecem cu vederea extraordinarul ecou cd bisericel, de o sonoritate nemai auzită. Se pare că vibrează fiecare peatră, că lăcaşul este un labirint care se perde în imensitatea văzduhului părîndu-se că repetă toate rugăciunele preoţilor şi ale credincioşilor, cari s’au înălţat timp de 250 de ani, în interiorul acestui august templu. Uşile de metal cînd se închid, determină vuetul unui uragan îngrozitor; puterea citturilor va fi extraordinară. La apelul făcit de Regele Carol I, artiştii francezi de primul rang s’au expatriat pentru a reda viaţă şi splendoare bisericei lul Vasile Lupu.— D. Lecomte de Nouil a format o falangă de artişti cari, sub direcţiunea acestui mare arhitect, au executat lucrări de artă admirabile. D. Jean de Nouy, fratele eminentului architect, a cărui reputaţiune a fost încoronată la Paris prin numeroase succese şi care aparţine elitei maiştrilor francezi, va complecta marea pagină rămasă goală în interiorul bisericei, pagină rezervată pioşilor fondatori şi familiei Regale. POLITICA FEMEILOR Dar crezî dumneata că soţul meu a ştiut cine este Jeszenszky ? D-na Zoe Sturdza. In vîrtejul evenimentelor prin cari trecurăm în zilele din urmă, n’am avut vreme să ne ocupăm cu atenţiunea cuvenită de un fenomen bizar pe orizontul politicei noastre de partid. Şeful colectivităţii nu maî are încredere nici în presa oficioasă, nici în amicii politici. Şi, fiindcă ştie că cuvîntul său personal nu e crezut pe nicăirî, a însărcinat—cine are crede-o ! —pe d-na Sturdza ca să’l obţie de la opinia publică circumstanţe uşurătoare in procesul cu Jeszenszky. Manopera ministrului preşedinte e abilă. A pune o femee în faţa inamicului, este a te pune la adăpostul primejdiei, —căci, după graţioasa expresiune a Arabuluî, „pe femee nu trebue s’o loveşti nici cu un trandafir" ; dar resboinicul care se slujeşte de asemenea arme, nu nădăjdueşte nici o dată, cel puţin în societatea noastră, să ’şi vază fruntea împodobită de simbolul vitejiei. In numele soţului său, ministru preşedinte, d-na Zoe Sturdza a făcut deunăzi să fie intervievată de către un ziarist din capitală, în chestia arzătoare a decorărei fostului procuror de la Clujşi, ajutată de fineţa spiritului cu care farmecă societatea, a pledat cauza pierdută a omului despre care ne simţim foarte jenaţi de a nu putea să vorbim bine fără să călcăm adevărul istoric. — Crezi dumneata, a zis această doamnă de mare distincţiune, că soţul meu a ştiut cine este Jeszensky ?" Şi ziaristul, comdamnat la o politeţă riguroasă, s’a prefăcut convins—rezervîndu-se, in petto, să pue cu altă ocazie dilema : ştia, şi a comis o crimă cînd l-a decorat, sau nu ştia, şi în cazul acesta a comis crima atunci cînd a înşelat poporul făcîndu-l să crează că cunoaşte toate cutele politicei din Transilvania. — Eu ştiu un lucru, a adăugat d-na Sturdza, că ceea ce se petrece la noi, înveseleşte foarte mult pe Unguri." La auzul acestei mărturisiri, ziaristul trebue să fi rămas interzis. Această declaraţie, care rezumă odiseea Romînilor din Transilvania, o spune d-na Sturdza în numele d-luî Sturdza, ministrul preşedinte al ţareî romîneştî ! Şi bietul confrate, în situaţia lui delicată, a trebuit, desigur, să’şî facă violenţă ca să nu insinuieze, cu civilitatea de rigoare: — Dar, doamnă, Romîniî au adus pe d. Sturdza acolo unde e, ca să întristeze iar nu ca să înveselească pe Unguri!" — Chestia naţională e mare, e frumoasă, o îmbrăţişăm cu toţii, dar nu trebue să plece de la decorarea lui Jeszensky l a sfîrşit d-na Sturdza într’o cascadă de elocvenţă. — E mare, da, e frumoasă dar nu o îmbrăţişăm de cît cînd ştim că ne ţine de cald, doamnă—ar fi urmat să replice ziaristul, dacă nu s’ar fi temut că ar atinge, printr’o aluzie sîngeroasă, susceptibilităţile legitime ale femee! care’l onorase cu atenţiunea sa. Dacă o datorie elementară de respetc pentru sexul căruia aparţin mamele noastre nu m’ar sili la rezerve, aşi aminti, pentru uzul celor cari încredinţează femeilor sarcini bărbăteştî, o anecdotă autentică. D-na de Staël a întrebat odată pe Napoleon ce impresie îl fac femeile cari se ocupă de politică. Și Napoleon a răspuns, cu francheța lui brutală : — Aceeași impresie pe cari ’mî ar face-o un artilerist împletind la ciorapi, doamnă! Ywann ETIOLOGIA BEȚIEI IV Pe lîngă cauzele arătate în cele trei articole anterioare, adică nevoia materială, năcazurile sufleteşti, lipsurile, mai este şi mediul social, societatea. Beţivul nu se naşte, ci devine. Alcoolicul va lăsa moştenire fiilor săi un sistem nervos zdruncinat, un crier atăcat, căci din alcoolici se nasc epilepticii. In regulă generală însă omul ajunge a fi beţiv, datorită mediului în care trăeşte. Într’un oraş mare mediul ţi-l poţi alipi cum vrei tu; nu-i tot aşa şi în sat. Acolo comunitatea de trai e aşa de restrînsă, căci zilnic oamenii seîntâlnesc în sat şi mai ales la crîşmă. Cît e vara de mare, ţăranii fiind ocupaţi cu lucrul cîmpului, unde trebue să se ducă cu noaptea în cap şi să vină sara tîrziu, n’au cînd să cerceteze crîşma. Vara crîşmele la ţară nu fac daraveri de cît serbătorile. Iarna se schimbă lucrul. Toată iarna ţaranul n’are ocupaţie, sau cel puţin de găseşte de cărat lemne cu carul la oraş. Cea mai mare parte de timp stă acasă. Ocupaţie industrială n’are, căci nici n’are cu ce, nici nu l’a învaţat cineva. Sunt fericite satele în care ţaranii au un meşteşug, ţesutul rogojinelor de pildă. Toată iarna au de lucru şi în loc de a mînca ceia ce a agonisit vara, el câştigă şi iarna, ba mai mult decît vara. De lene şi trîndăvie i se urăşte ţăranului în casă, unde îî scîncesc plodurile şi zi şi noapte. El apucă calea crîşmei, căci la primărie nu prea are ce căuta. In adevăr iarna, cînd e omătul mare încît pe nicăeri nu e hîrtie, ci numai drumul la crîşmă e bătătorit, şi pînă la primărie , cît de drumul spre biserică, popa, dascălul sau babele dacă mai înoată în omăt pînă în brîu. In crîşmă acolo îşi face viaţa ţaranul toată ziua şi pînă noaptea tîrziu. Şi deoarece în sat nu e lumină, sînt cînt, iar cumătrul lup nu se ruşinează a da întîlniş cu românul, nu e ţaran, care să steie cu casa ceva mai depărtişor, şi să nu vină cu cîte un hadarag cît stînjenul. Din vorbă în vorbă, vine la cinste. Curg gărăfile pe datorie una după alta. Ba asta o dă nînaşul, ba asta o dă cumătrul, ba moş părintele. Vorba se încurcă, mintea se întunecă, sîngele se ridică în faţă. Tot ce-i glumă şi trivial se vorbeşte cu iisul tuturora. ’ De-i crîşmarul jidan, vai şi aman de dînsul. Şi noroc că e jidan,de înghite, căci altfel vorba s’ar îngroşa. Nu arare ori ciomegele se întîlnesc şi din bună linişte şi pace se iscă sfezi şi bătăi, de se pune în mişcare tot satul. In acele crîşme infecte, cu lut pe jos, aer închis şi stricat se înfundă majoritatea ţăranilor, dintre care nu lipsesc adesa şi femeile şi încetul cu încetul lumea se îndeamnă şi minime : dacă unul-doi luptă contra îndemnărei la băutură. Azi oleacă, mîine pleacă gustul de a bea se naşte şi iată una din cauzele cele mai însemnate, care lăţeşte practica alcoolismului în ţară. Vinul e scump şi îmbată cu greu, mai ales că pe la ţară vinul e slab în alcool. Rachiul a înlocuit vinul. Cu puţine parale lumea s’a făcut curcă. E greu de schimbat acest mediu. Pînă cînd nu se va îndatina lumea noastră de la ţară cu meşteşugul manual, va fi greu de schimbat aplicările ei. Cît de dăunător e mediul, în ceia ce priveşte lăţirea alcoolismului, se poate constata cu cele ce se petrec la oraş. Societatea care o cultivă te va predispune la acele practici bune sau rele, ce le cultivă. Nu sunt rari cazurile de tineri sobri şi destul de culţi, care s’au dedat la beţie tocmai graţie mediului ales. Cazul decedatului doctor Focşa e o vie dovadă. Din tînăr bun şi sîrguitor ce era prin şcoală, a ajuns graţie mediului corupt ce l-a cultivat să moară nebun de beţie. Mulţi zic că totul joacă aici predispunerea. O fi poate, dar mult mai mult face contactul. D. I. P. era funcţionar model în oraşul H. Oraşul fiind mic şi toată viaţa publică petrecîndu-se pe la cafenea și