Opinia, iunie 1907 (Anul 4, nr. 160-182)

1907-06-10 / nr. 167

5 Bani Exemplara! iMI flr,vv L ■ *3« ;-.V^ v<J^ 'vi.i ABONAMENTE Un an . H v Í i 20 lei 6 lui» 10 > * * «a* • -«? * »- ■ • fl», •*•• <a^« <3»m» <«>«► -«SMZIAR CONSERVATOR COTIDIAN \ Redacția și Administrația: Str. Ștefan ce! Kare. 35 5 Bani Exemplara}. -' * ANUNȚURI Un rînd în pag. IIT, 56Bai­ I( » » IV, 30 ._ *,■ a: . t ■ S rtsi)«HOSB Anul IV... No. 167.­­ Duminică 10 Iunie 1907 e Ws& UN ANARHIST E vorba de Spiridon Po­pesc­u, di-' rectorul învaţămînt­ului primar din Ministerul Instrucţiunii publice. Spiridon Popescu (rece drept un psiholog în cercetările sale de psiho­logie populară romînească , şi prin scrierile sale fie prin reviste, fie prin volum se dă de drept cel mai adine cunoscător al sufletului poporului ro­mi­nesc Născut şi crescut la Rogojeni, Co­­vurlui, dînsul a legat toată psiholo­gia ţăranului român în felul de a fi al ţăranilor din Covurlui şi pe tema aceasta, încă de cînd era student s’a dedat la cercetări de cunoaşte­rea şi dezvălirea sufletului popo­rului. Mai în urmă prin situaţia sa cre­ată în minister s’a pus şi a vîrit chiar în programul şcoalelor nor­male— în aşa zisele datorii ale în­văţătorului—o serie de chestiuni, a căror tratare implicit ne-a obligat a o face după felul său de a vedea în cartea sa tipărită ad-hoc în vederea programelor normale. Dacă ar fi să fie d. Spiridon Po­­pescu numai un cercetător obiectiv calea-valea, afirmările lui s’ar lovi de ale altui cercetător etnograf. D sa se prezintă şi ca artist ; împrumută un stil popular; dă creaţiunilor sale forma dramatică a acţiunei direc­te ; ne face să vedem ţăranii vorbin­d, gît­dind, simţind, şi deci punîndu-se în pielea lor ne face şi pe noi să credem aidoma în mentalitatea a­cestor ţărani iscodiţi prin pana ar­tistului. Şi-s’o spunem - reuşeşte d. Spi­ridon Popescu a ne da iluzia reali­tăţii prin dialogul scurt, rupt, ţără­nesc, curat vorba cela : vorbeşte după port şi se poartă după vorbit. De cît o întrebare se pune : ne redă el tipul adevărat al ţăranului ? îi cunoaşte pe deplin sufletul lui ? şi nu cumva oare cultura acestui fiu de sătean, şcoala politică şi literară din care face parte, tendinţele ce le nutreşte această şcoală politică lite­rară, îl fac pe artistul nostru socio­log să vadă un fel de ţăran de car­naval, cu un suflet îndopat de doc­trinele scriitorului, aşa că în loc să prindem pe adevăratul ţăran, vedem pe săteanul aşa cum îl vede scrii­torul, croit după mentalitatea sa, iar nu un ţăran în carne şi oase, cum­ îl vedem şi-i ştim că sunt la ţară. Iată -le ce e vorba : Spiridon Po­pescu a găsit prilejul ca cu vizita­rea Expoziţiei din 1906 de cătră să­teni, să-şi inventeze un tip de să­tean de la Florincea—pe moş Gh­eor­­ghe—care îl duce dracul să vină în Bucureşti şi văzind cu ochii lui ci­­vilizaţiunea îngrămădită în Capitala ţării, să-şi facă reflexiile lui asupra păturii suprapuse. Că moş Gheorghe se mira de tot, aşa e ţăranul,, dar iată cum gîndeşe ţăranul de pae a lui Spiridon Po­pescu . Trecînd pe lingă ministerul de jus­tiţie, moş Gheorghe rezumă apreci­­area sa că pe toţi judecătorii din ţară i-ar chema la Bucureşti şi le-ar tăia gîtul la toţi, să-i învăţ eu să facă dreptate în ţară .. Cumane, cheamă pe toţi judecătorii la Bucureşti şi le fae gîtul. Una la mînă. Trece pe la finanţe. Moş Gheor­ghe a lui Spiridon Popescu, inchee reflexiile sale că de­oare­ce birurile sătenilor se duc pe lefuri, şi Vodă neputînd face nimic de răul slujba­şilor, nu el e vinovatul că se ia bi­rul în ţară, ci căpcînii de slujbaşi. De aşi fi Vodă, ce i-aşi chema la Bu­cureşti şi le-aşi tăia gîtul fără pic de păcat ! Două la mină. Trecînd la palatul Regal, Moş Gheorghe îşi leagă amintirile de Cuza Vodă şi după ce face reflexiuni ne­cuviincioase la adresa Regelui, in­­chee că Vodă Cuza taie capul la boieri, şi-i învăţa minte, că el ţinea cu norodul, pe cînd Vodă de azi to­tul face înadins numai pentru bieri !? Trei la mînă! In felul acesta ne face să vedem Spiridon Popescu că e ţăranul român. Noi protestăm contra chipului ten­denţios al artistului de a ne repre­zenta pe ţaranii noştri ca anarhişti! Anarhia in gîndul lui moş Gheorghe e ceva factice şi intr’adins vârâtă de artist prin mentalitatea lui. Toată civilizaţiunea noastră e pen­tru ţăranii lui Spiridon Popescu bună de pus la spînzurătoare, iar orăşenii şi boerii de pus în ţeapă, şi de tăiat capul. Şi cînd ne gîndim că un aseme­nea tip de anarhist intelectual ocupă un loc aşa de sus in învăţămînt, ne întrebăm care poate fi valoarea edu­cativă a celui chemat a dirigui in­­văţămîntul, dacă slujbaşul artist cre­de că civilizaţia e dem­nă ale sphi­­zurătoare, iar pătura suprapusă bună de tăiat gîtul ca la pui ! Şi ce contrast mare intre doctri­narul anarhist, care iu toate vede lupta de clasă şi cuvintele frumoase ale Regelui din mesaj care vorbind de chemarea noului parlament zice: „aveţi o frumoasă chemare, acria de a stabili un echilibru satisfăcător in­tre­ păturile sociale, care formează baza­ existenţei statului“. Gh. Ghibănescu APRECIERI JUSTE „Noul partid“ şi „noii şefi“ de la Iaşi —partidul naţionalist şi d-nii Iorga—Cuza sunt, apreciaţi, la justa lor valoare, de d. G. Panu. Directorul Săptămînei nu poate lua în serios pe nici unul din cei doi slabi Lue­­geri rom­îni, iar „partidul“ lor d. Panu în taxează de gogoriţă electorală. Prii a a­bla din Neamul Romînesc, că revista d-lui Panu a primit cuvenita subvenţie de, la Aleki Fischer, ne facem o plăcere—nouă şi cititorilor—a reproduce aprecierile deputatului de Iaşi . Prin urmare îmi pare foarte rău că nu pot lua în serios pe d-nii Iorga şi Cuza, ca întemeetorii unui nou partid , consider lucrul ca un simplu expedient electoral. De asemenea nu se înfiinţează par­tid nou nici cu studenţii, care mîine eşind din Universitate se duc ca să îngroaşe rîndurile partidelor politice, nici cu o gazetă sau două, care fiind reduse forţaminte a repeta aceleaşi şi aceleaşi lucruri, sfîrşesc prin a nu mai interesa opinia publică. Sunt nevoit deci a consideră pe d-nii Iorga şi Cuza ca simple indi­vidualităţi, în afară de cadrele orga­nizaţiei noastre politice. Au mai fost în ţara aceasta indi­vidualităţi mult mai marcante, mult mai talentate, ele n’au făcut, nimic real pentru cultura şi viaţa politică a acestei ţări. Faţă de d. lorga, în special d. Panu îl face pe proorocul: ’i prooroceşte că nu se va mai întîlni cu maniat de deputat din partea alegătorilor ieşeni. Pe aceaşt­ia d. Panu ’i cunoaşte d­intr’o lungă practică şi ştie că accidente la fel cu alegerea d-lui Iorga nu se repetă, nici n'ar fi avut loc dacă d. Stere, care cal că cam prost, nu s’ar fi dedat la bezele cu Mîntuitorul „Nea­mului Romînesc“. Şi d. Panu prooroceşte Mintuitorului . Fac o proorocie. Pentru prima dată în condiţiile în care s’a pre­zentat d. Iorga, s’a întrunit cu un mandat de deputat; la alte alegeri d-sa va cădea, căci farmecul va fi trecut, noutatea va fi demodată, ale­­gătorul ieşan este un alegător care se blazează repede şi asupra oame­nilor şi asupra lucrurilor. Să ţie minte d. Iorga cuvintele mele. LEGILE AGRARE La întrunirea de joi seara a majorităţi­lor parlamentare, guvernul a declarat că reservă sesiunea din toamnă a Camerelor pentru votarea diferitelor legi agrare. Guvernul—mai drept M. S- Regele—do­reşte ca acele legi să nu fie opera unui partid, pe care celalalt partid să le poată răsturna la vreme, ci doreşte ca legile menite să împace reaua situaţie d­intre proprietar şi muncitorul pămîntului, să garanteze că, in viitor, nu se vor mai re­peta acele groaznice răscoale din Martie. Soluţiunile agrare ar trebui să fie, in adevăr, produsul unei colaborări a ambe­lor partide, căci numai astfel trăinicia legilor ar fi garantate. Sistemul, că­reu este tot ce face ad­versarul, ar trebui să dispară cu prilejul traducerei in fapt a proiectelor agrare și nu vedem cum­­ ar putea proceda alt­fel in asemmea împrejurare, de­cît cînd fruntașii tuturor partidelor ar lucra cu puteri unite. Nu fiindcă guvernul conservator trecut luase acest angajament. Dat fiind­că seri­­ositatea chestiei, marea ei importanţă şi marea ei gravitate, cer să i se dee în­chei­re cît mai serioasă şi ea nu va pu­tea fi, dacă partidele amîndouă n’ar fi u­­nite in această privinţă. împrejurările grave cari reclamă rezol­­virea chestiei ţărăneşti, lămuresc prea bine, că aci nu ie vorba de legi liberale, nici de legi conservatoare, ci de legi să­nătoase şi patriotice. Patriotice in înţelesul inait al cuvîntului. Căci patriotic ie să aduci pace intre cla­sele sociale, intre avuţie şi muncă şi pa­triotic ie să asiguri, prin legi bune, liniş­tea in înăuntrul ţărei şi bunul ei renume in afară. Şi de va fi bună credinţă şi bună voie —şi sperăm că va fi —se va face operă mare şi ea nu va fi a liberalilor sau a conservatorilor, ci o operă comună a am­belor partide politice, care va trăi pentru că va representa dreptatea şi pacea intre fraţi. CATE­VA NOTE Urmare şi sfirşit la „Bile roşii“. La Universitate s’a placardat ieri următoriul Avis: „se aduce la cu­noştinţa domnilor studenţi, cari n’au dat încă examene, că acestea au fost suspendate. In locul tuturor examenelor, indi­ferent la ce fel de facultate, s’au în­fiinţat secţiuni de filiere. Note rele la aceste examene nu se dau ; pro­fesorul este ţinut să acorde o bilă roşie studentului“.* In nobleţă ce-a făptuit-o acordînd studenţilor bile roşii fără a-i exa­mina, d. Stere a comis şi unele erori. Ele merită a fi relevate: a acordat bile roşii la doi studenţi morţi, la unul bolnav în spital şi la 2, cari au plătit taxele, dar nu s’au presin­­tat la examene.* Exclamaţia unui student, naiv în ale politicei: „acum înţeleg şi eu ce ie aceea Suveică, cînd to trece pro­fesorul fără să te examineze. * Din regulamentul monăstirelor : „nu vor fi primiţi iasă, (ca mosafiri) văduvi şi tineri în monăstirile de maici şi nici văduve sau tinere prin mănăstiri de călugări, afară­ de cei cari trec, în vrîstă, de­­50 ani“. Articolul acesta este cam nebulos şi va da loc la interpretări. Ce în­seamnă văduv ? Om căruia i a mu­rit femeea, becher sau om care, ne­voind să vie cu struguri la vie, vine singur la mînăstire ? Şi ce înseamnă tînăr care a trecut de 50 ani ? Şi de unde va şti maica dacă cine­va ie văduv sau dacă a trecut de 50 ani ? Articolul ie nebulos, dar are părţi foarte bune !* D. Dimitrie Jugănaru-Popescu, du­iosul poiet asupra versurilor căruia am insistat­într’im număr trecut, ne roagă să revenim şi să ne dăm pă­rerea asupra poiesiei din volumul său intitulată „Două păserele“ . Mă confunzi în reveria unor ochi frumoşi căprii îmi arăţi vedenii care le-am iubit sublim o dată l episoade dulci, trecute, amintire tu îmi depui... D. Jugănaru Popescu este, proba­bil, un bărbat practic şi ca atare tre­­bue să se fi asigurat contra acci­­den­elor, în momentul în care s’a cufundat în reveria ochilor căprii. In ce priveşte faptul că poletul iubeşte sublim, noi găsim că epi­soadele trecute de care vorbeşte sunt şi mai sublime încă. Sublime cele trecute, căci cele pre­sente îş hide tare ! OAMENI ŞI LUCRURI „Un an da luptă“ Printre operele cele mai puţin cunos­cute ale d­lui Al. Vlăhuţă este cartea care poartă acest titlu şi apărută acum vre­o doi­spre­zece ani—în urma luptei teribile ce se încinsese în ţeară la noi între partizanii „artei pentru artă“ şi a­­cei ai „artei cu tendinţi“. Aceştia din urmă se grupase cu deosebire în jurul „Evenimentului literar“ din Iaşi, de unde şi pornise campania, iar conducerea lor o avea actualul director al „Vieţei Româ­neşti“, d. C. Stere. In Capitală grupul era mai mic, mai puţin entuziast şi aprins în luptă şi se strânsese în jurul regreta­tului şi spiritualului Toni Bicalbaşa re­dactor al „Adevărului literar“ Organul „celorlalţi“ era „Vieaţa“ d­­or A. Vlăhuţă şi dr. Ureche. De oparte şi de alta dis­cuţia ajunsese în scurtă vreme pătimaşă, părtinitoare, aproape lipsită de urbani­tate şi numai după încetarea ei şi mai cu seamă după dispariţia celor trei ziare literare, autorii acelor discuţiuni putură constata că n’au lăsat pe cîmpul de ros­­boiu decit cartuşe oarbe, argumente în mare parte puerile, rezultatul.... practic, adică artistic, fiind cu desăvîrşire neîn­semnat. Volumele „Un an de luptă“ al d-lui Vlăhuţă şi „Ghiveciu“ al d-nului Ureche, cum şi colecţiile de pe vremuri ale ziarelor amintite sunt singurele cari au păstrat amintirile şi dovezile acelei lupte de exterminare reciprocă, pe care toată lumea o urmăria pe atunci cu cel mai mare interes. Un singur om—vorbim fireşte de literaţi—privia­rizînd la duelul în chestiune şi-l numia o batrachomio­­mahie,—era Caragiale care, in loc să ne strige pe nume, se mulţumea să ne apos­trofeze pe fiecare după categoria căreia aparţinea : — Buna ziua, domnule „artă pentru artă“, ori — Ce mai face nenea „artă cu ten­dinţi“ ? O singură dată ţin minte că a făcut haz. Noi, cei de la Iaşi, cam plictisiţi de „ar­gumentele“ celor de la „Vieaţa“ hotărî­­sem, după propunerea d-lui Stere, să transformăm în „poemă“ ultimul articol al poetului Vlăhuţă, punîndu i astfel în evidenţă lipsa de logică. Versurile le fă­cuse subsemnatul şi la prima întîlnire, Caragiale îmi spuse mulţumit : — Aşa înţeleg şi eu. Discuţie — nu merge... Perodiaţi ! Fireşte, maestrul, nu ştiu din ce moti­ve, înclina mai mult în partea „tenden­­ţioniştilor“ — deşi îşi bătea joc şi de noi. Mi-am reamintit acum de toate aceste, în faţa vîlvei ce-a stăruit ultima poezie a d-lui Vlahuţă—de­sigur cea mai tenden­­ţionistă ce s’a scris cîndva la noi. Aposto­lul de odinioară al artei pure, fără ţintă practică, a dat acum semnalul artei lup­tătoare, chiar dacă poezia nu se ridic­ă la înălţimea „iubirei“ — poezia pur ar­tistică pe care a publicat-o într’o re­vistă tendenţionistă a d-lui Gherea. Iar noua producţiune apare astăzi în revista criaconului adversar de altă dată E drept — şi aceasta e una din cele mai frumoa­se amintiri,—că împăcarea s’a făcut după acel nemilos război şi pacea fu cu ose­bire consfinţită aici în Iaşi în seara cînd d. Stere şi-a susţinut iezi pentru licenţa în drept. Pe o seară splendidă de vară un mic grup între care se afl­ă şi poetul Vlăhuţă făcu o admirabilă delicioasă în afară de oraş şi în strălucirea lu­mei pline îşi înfiripară cu toţii visele şi inimele, colo în mijlocul naturei frumoase şi eter­ne. Dîndu-şi seamă cît sunt de miel­urile cît sunt de zadarnice scopurile noastre faţă de imensitatea ei, rîseră cu sinceritate de tot ce a fost altă dată şi dădură ui­­tărei urmele, pe atunci neşters­e încă, ale unei duşmănii neîntemeiate; daruiia ani­lor celor mulţi rănile vechi ale unui sin­gur an de luptă... Rodion Dumnezeesc şi pământesc de Leon N. Tolstoi Nici una din vederile noastre n’au­ o temeinicie eternă ca şi fiinţa noastră însă şi pe acest pământ. Tot ce gândim şi cre­dem aşa cum gândim e supus întîmplă­­rilor şi timpului şi ideile noastre pot să să schimbe de la un minut la altul. Şi dacă e aşa, cum avem noi dreptate să propăvăduim ideile noastre . Ele sunt pământeşti muritoare ; azi frumoase şi nobile, mâine vor fi schiloade şi de râs. Avem noi dreptul să cerem schimbarea lucrurilor şi a ordinei lor pe acest pă­mânt în numele vederilor noastre, cînd ele n’au nimic puternic, neschimbător, Dumnezeesc în ele ? Putem noi vărsa sângele semenilor noş­tri, ucide, fura, în numele unui ideal făurit de mintea noastră ? Iată, ce Tolstoi se întreabă: Ah! dacă idealul nostru are ceva divin, Dumnezeesc, dacă el purcede dintr’un isvor etern, atunci credinţele noastre singure au o altă înfăţişare ele sunt fără sfârşit. Ideile blândului Chris­tos au rămas aceleaşi după atâtea veacuri, neschimbate în adevărul lor, pe când în câteva decenii idealul socialist sau anar­hist a luat întrupări diferite. Pentru că cele din urmă au un isvor pământesc, sunt schimbătoare şi muritoare, ideile fi­ului lui Dumnezeu sunt însă vecinice, Dumnezeeşti, că însă şi puterea fără de limite a Dumnezeului tată. Pe o aşa temă Tolstoi a scris nuvela sa în aceste vremuri când se omoară a­­tât în ţeara Rusească în numele atâtor idei şi principii diferite. Un tânăr student Svetlogub a fost a­­restat pentru că în odaia lui s’a găsit dinamită. Revoluţionar numai el a deve­nit un terorist sub propaganda unui om de caracter Megerewski pe care l’a cu­noscut la Kiev. Condamnat la moarte pentru faptul de a fi ţinut în odaia lui, dinamită, Svetlo­gub, aşteaptă esecutarea sa, sau amnes­­tia, căci a făcut recurs la Imparat. Şi la vremea asta în închisoare în dureroasa aşteptare a evenimentelor, el citeşte e­­vanghelia. Din lectura pe care o face în­tâia oară în viaţa lui, el pricepe multe din greşelele activităţei sale revoluţionare. “Dacă oamenii urmând perceptele lui Christ n’ar urî pe vrăjmaşii lor n’ar fi nevoie da revoluţie, lumea ar fi fericită . „Atunci, spuse Isus, ucenicilor sei: Dacă vr’unul din voi, voeşte a mă urma să ieo crucea şi să mă urmeze. Acela însă care voieşte a-şi păstră viaţa sa, acela o perde ; iar acel ca o perde pentru mine, acela o va regăsi. Ce folos pentru om dacă el îşi conservă pacea şi suflatul său, e pă­cătos ? Da, da, aşa este, striga Svetlogul plin de lacrimi. Asta e adevărat, asta­ şi eu am voit să fac. Asta am găsit şi eu bun în lume : a îmi da viaţa, viaţa toată de a nu păstră nimic. Asta e toată bu­curia vieţei mele. Mult din ceea ce eu am făcut, am făcut-o pentru vanitatea pământească, pentru glorie şi renumele acelor pe cari i-am iubit. Acum, el, pri­cepea doar, reformele adevărate şi adinei! „A trăi pentru toată lumea, nu pentru tine însuţi, iată ce trebue ! Dacă oame­nii ar trăi aşa, n’ar fi nici sărăcie, nici lipsă, nici dureri. „Şi Svetlogub dori li­bertatea spre a putea să sacrifice şi să moară pentru toţi, aşa cum religia lui îi o spunea“. El nu credea, aşa da mică era vina lui, că va fi condamnat la moarte. „Ori­cum, liber sau închisoare, eu voi urma viaţa aşa cum o pricep acum“. Dar Svetlogub fu condamnat la moarte. In preziua morţei el scrise astfel mamei sale : „Scumpa mea, iartă-mă, iartă tot rău­­ ce ţi l’am pricinuit. Drept sau nedrep­t eu n’am putut fi alt­fel. Un lucru însă te rog : iartă-mă. Nu te întrista pentru mine. Puţin mai tîrziu, puţin mai de­vre­me, nu e oare acelaşi lucru ? Eu nu mă tem, eu nu mă căesc de conduita mea. Eu n’aşi fi putut lucra alt­fel. Numai, tu, iartă-mă nu te mînia nici în potriva mea, nici în potriva acelor cu cari am lucrat, nici în potriva acelora care mă vor omorî. Altfel nici nu s'ar putea, „Iartă-îi ei nu ştiu ce fac“ cuvintele a­­­cestea mă fac să suport chinurile toate. Eu plîng, dar nu de durere şi suferinţa, dar de căinţă în faţa celui mai maestos moment al vieţei mele şi de asemeni pentru că vă iubesc. Nu acuza pe tova­răşii mei, iubeşte-i, în special pe Proho­rov, nu îl urî de şi lui îi datoresc moar­tea. A iubi pe vrăşmaş e aşa de plăcut." In aceste rînduri se vede sufletul nou al lui Svetlogub. Revoltatul de om­ care sămănă ura da clase şi oameni, a deve­­nit umilul şi ertătorul creştin, dar ade­

Next