Opinia, noiembrie 1907 (Anul 4, nr. 282-305)
1907-11-25 / nr. 301
r CRONICA SAPTAMANEI Sufletul judecătorului Un preşedinte de tribunal e învinuit că ar fi săvîrşit— ca om — grave abateri de la lege, cu prilejul morţei unui prieten. Cunosc puţin pe d. Ciulei, din rarele atingeri în care am venit cu d-sa, şi numai din raportul de la avocat la magistrat. Cu toate acestea, am credința că învinuirea ce-i apasă e nedreaptă, că temeiurile acestei învinuiri sunt numai aparente, că taina care înconjoară afacerea se va deslega de la sine—dacă numai sinucisul n’a dus’o cu sine în mormînt, sau dacă bănuitul n’are cuvinte de a o închide în adîncimile sufletului său. Credinţa aceasta,— asupra căreia mă păzesc de a insista—îmi duce însă gîndul mai departe, la lucruri de ordine generală, a căror legătură cu punctul de plecare, poate părea neînţeleasă, dar care mi-au venit aşa de la sine, pentru că nu e întâia oară cînd mă preocupă. Sunt hotărîri de osîndă, care mă fac să mă întreb, ce se petrece în sufletul celor cari le rostesc. Căci între legea aspră şi rece, în numele căreia sunt date, şi între abaterile pe care le reprimă, legătura pare aşa de slabă, depărtarea aşa de mare, încît osînda însăşi răsună rău ca un cuvînt de injurioasă nedreptate. Eu cred că respectul legei are, pentru cel care judecă, o măsură peste care nu se poate trece cu nici un preţ. El nu poate merge decît pînă acolo unde merge şi simţul dreptăţei, care singurul îmbrăţişează realitatea limpede a faptelor. Legea e pururi una şi aceiaşi, —viaţa e variată şi schimbătoare. Legea vede infracţiunea, viaţa nu cunoaşte decît infractori. Ce operă fac deci acei, care se ţin la rigoarea nestrămutată a textului, care măsoară cu sfinţenie gravitatea faptei, uitând că nu fapta e dată în judecata lor, dar omul care a săvîrşit-o ? Nu formulez teorii, nu indic sisteme. Nici nu voesc să zic că în mod absolut justiţia nu s’ar mişca decît în chip mecanic, după regule fixe şi după simple abstracţiuni. Dar nu mă pot opri de a nu observa că viaţa cu manifestările ei complexe, şi individul cu particularităţile lui deosebite, nu sunt totdeauna preocuparea de căpitenie a judecătorului, care adesea dă întăetate faptului în sine, raportat la litera legei imuabile. Aceasta se datoreşte, cred, în parte şi împrejurărei care aşi putea-o numi sufletul profesional. Pipăind aceleaşi răni, înfrânînd aceleaşi porniri rele,—de la o vreme mintea nu mai deosebeşte între un vinovat şi altul, urechea nu mai prinde tînguirea celui care suferă, inima nu se mai înduioşează. Fiindcă cei mulţi sunt răi, cei nenorociţi nu mai sunt crezuţi. In faţa dreptăţei oamenii dispar, faptele rămîn singure, neînţelese şi revoltătoare cită vreme nu sunt privite în legătură cu toată drama suferinţei omeneşti din care s’au născut. Şi totuşi, judecătorii aceştia sunt oameni; ei judecă,pe semenii lor. Şi dacă nu mai ştiu privi pe fiecare de aproape, dacă au perdut încrederea în cuvîntul nevinovăţiei, ei nu trebue să uite că fapta cea mai grozavă nu dovedeşte numaidecît sufletul cel mai negru, şi că de multe ori aparenţele cele mai învinuitoare ascund intenţiile cele mai curate. Dacă preşedintele Ciulei, ca om al legei, a săvîrşit o grosolană omitere de forme, cine ştie cu ce gînd a făcut-o, cine ştie dacă n’a răspuns unei stricte îndatoriri morale, luptînd între obligaţiile sale de om al ordinei şi între respectul unei voinţe supreme, cine ştie ce rol joacă în toată această afacere, vechea şi strînsa prietenie pe care a curmat-o moartea violentă a lui Capşa ! Şi judecătorii sunt oameni. Şi dacă inima li s’a împetrit în faţa imensei răutăţi pămînteşti, raţiunea trebue să le amintească vecinic că nici ei nu sunt din altă lume, că şi ei pot păcătui şi mai cu seamă că şi asupra lor poate cădea vr’odată biciul nemilos al bănuelei. E. Herovanu PARLAMENT ? Guvernul teroristă cumplit pe deputaţii majorităţei. Parlamentul se poate considera ca neexistînd In modul cum este tratat. După ce, la o deliberare a comitetului executiv central, s’a luat deputaţilor dreptul de a se întreţinea în Cameră, guvernul cu întrebuinţarea cuvîntului „ape!“ a oprit pe deputaţi să iee cuvîntul la discuţia Adresei, întocmind o listă de trei deputaţi, cărora li se va îngădui favoarea aceasta. Este indiscutabil că şi cu prilejul desbaterilor proiectelor agrare, măsura va fi repetată. Ce pedeapsă ar atrage după ea o abatere de la prescripţie, se ştie : Cazul Pietraru e foarte recent. Cu acest mijloc, care, în limbajul elegant al unui ziar francez, se numeşte— iartă-mă Doamne—disciplină,cu acest mijloc camera încetează de a fi un corp legifecent, libertatea de a vorbi şi de a gîndi sunt suprimate, iar Parlamentul, cu menţinerea numai a numelui, devine un sever internat de şcoală, în care orice mişcare se face numai după gustul pedagogilor. Procedeul acesta al guvernului constitue, la prima vedere, un act de curaj fără pereche. Dar la o observare mai de aproape a lucrurilor, te întrebi dacă un asemenea sistem poate fi tolerat, dacă e-sta posibil ca să existe un Parlament pus sub consiliul judiciar al guvernului. Și dacă e posibil ca un guvern, în desperare, să recurgă la asemenea terorizare, ce fel da mandatari ai Naţiunei sunt acei cari se lasă a fi trecuţi în asemenea cumplită stare de minorat ? Ce fel de legi vor fi acelea cînd ele vor fi trecute ca un fel de hotărîri de consilii de familie? Ce fel de deputaţi vor fi acei, cari trimeşi în Parlament în vremuri grele, cu angajamente serioase de împlinit, se vor da în spectacol neîndrăsnnd să deschidă gura? O asemenea stare de lucruri n’a existat decît pe vremea celebrelor Senate ruseşti, pe cari cumplite vărsări de sînge şi revoluţiuni le-au desfiinţat. Socoteşte oare guvernul liberal că este nevoe să prefacă Parlamentul unei ţări libere în Senat reacţionar şi sclav guvernului ? Indiferent de ce ar gîndi el, ţara gîndeşte altfel. ----------------------------------------- -------- mimiii—TU------imn mi Al doilea debut al d-lui Iorga D. N. Iorga s-a produs ieri, pentru a doua oară, în Parlamentul ţarei, în care a fost trimis graţie unor timpuri de complectă întăcire. Pentru împrejurarea celui de al doilea debut, tribuna publică a camerei era populată de aceastedepţiune entusiastă, care vide în profesorul universitar ceea ce dînsul nu este şi nu va fi niciodată. Camera, graţie acestui tineret, a gustat un moment din acele aplauze, din acel zgomot, cari au ajuns banale pe piaţa teatrului de la Bucureşti şi în sala Sidoli de la Iaşi. Adlt doar a fost notă nouă în „discursul“ de ieri cd d-lui Iorga, că d-sa și-a i «* 5 bani Exemplarul 5 bani Exemplarii ABONAMENTE Dn an . . . . . ID W 6 iuai. , *. _f |0» , ZffSf' , , , - ■ i . , , J j ; , j ; , ; ( _. _ -.’c^• Redacția şi Administrația: Str Stefan cel Mare, 38. S1 Directorii GhGhibănescu și Lascar Antonia | 40*1 V. No. 301. Duminică 25 Noembre 1907 JIT 50 Bani * • • * W M s* replantat la Cameră auto-aplauzele şi aprobările. . sale. Importanţa vremurilor prin care trecem, importanţii desevărşită ce-o au, de această dată, lucrările Adunărei, nu trebuiau batjocorite, nici un moment macar, prin parada seacă pe care deputatul de Iaşi şi-a organizat-o ieri. Tot discursul d-lui Iorga, pentru respectul aceloraşi vremuri, ar fi trebuit să lipsească, căci este evident că d. Iorga cată să introducă, în discuţiile parlamentare, insultele şi trivialităţile pe care singur parlamentul austriac—şi acela pentru motive oarecum temeinice—le respectă de ani de zile. Fireşte, cine cunoaşte pe d. Iorga şi cine ştie ce slabă pregătire politică are, va recunoaşte că d. Iorga, în ziua în care nu va mai putea insulta, va deveni un deputat oarecare. Clipe de neînţeleasă anarhie, rătăciseră pe ieşeni de la calea cea bună şi îi făcură să încredinţeze d-lui Iorga un mandat de deputat. Un cadou cu care d. Iorga nu ştie ce să facă. Şi, în neştiinţa aceasta, face lucruri rele. Căci reu foarte reu este, ca oricînd, şi acum mai vîrtos, analele Parlamentului să înregistreze silinţi ca acela de ieri. Deputaţii, în discursurile lor, trebue să rîdice Parlamentul la nivelul înaltei sale chemări, pe cînd d. Iorga cată să coboare discuţia la nivelul articolelor din Neamul romînesc. Discuţiuni la fel nu trebuie Să mai aibă loc. In vremuri, cînd fiecare moment este preţios şi este important pentru un neam aşa de necăjit încă de ultimele evenimente —d. Iorga, dacă este cu adevărat patriot, ar trebui să tacă. Să sperăm ! CÂTEVA." NOTE Întrerupt în „discursul“ seu de ieri, d. Iorga a cerut preşidentului Camerei să suspende şedinţa pentru 10 minute deoarece şi-a perdut şirul“. Era un simplu pretext. D. Iorga nu şi-a putut pierde şirul—fiindcă nu l-a avut niciodată. * Voinţă Boliviei înregistrează, la rubrica „Curiosităţi“— ştirea că arendaşul Guttman, după ce a comis sustrageri de sub sechestru — a dispărut. Ii se pare foarte curios lui Nădejde ca un om să dee bir cu fugiţii de teama consecinţelor unei sustrageri. Cînd Nădejde a sustras mia de mărci n’a fugit. Cazul Manolache Culoglu Drept răspuns la o acuzare precisă, făcută de un ziar din capitală, d. Culoglu, deputat, a crezut de cuviinţă să ceară Camerei, constituirea unui juriu de onoare. Procedeul e surprinzător. Pie care are drept să se întrebe : de ce d-sa a recurs la această cale extraordinară şi a refuzat să utilizeze mijloacele de drept comun, ce-i sunt puse la dispoziţie de lege, pentru a dovedi calomnia şi a pedepsi pe calomniatori, dacă într’adevăr a fost calomniat? De ce recursul la anchete parlamentare, la juriu de onoare, ciad ştia foarte bine că asemenea lucruri nu sunt în uzul nostru parlamentar şi că dacă s’ar admite odată, am avea în fiecare zi cîte un juriu de onoare sau anchetă parlamentară? Dar mai este încă un fapt și nu fără însemnătate. D. Em. Culeglu, în cuvinte ditirambice și poza unui cavaler medieval, cerea cu energie ca onoarea să fia salvată, ca să se facă cît mai curînd dovada calomniilor „Adevărului“. Nimic mai natural, decit ca acel care era în măsură să ştie dacă da sau ba d. Culoglu a fost calomniat, să intervie în discuţie şi să spuie cuvîntul hotărîtor. In locul d-lui Ferechyde, care nu avea nici autoritatea de a spaîa onoarea mîajită a cuiva, nici nu avea deunde să ştie dacă d. Culoglu avea sau nu dreptate, ar fi trebuit să intervie d. Costinescu, care cunoaştea perfect de bine adevărul, şi cu autoritatea sa de ministru de finanţe, de rezortul căruia depindea afacerea imputată d-lui Culeglu, să apere pretinsa atingere adusă cinstei deputatului Capitalei. 1 .-----........................................... Dar d. Costinescu nu s’a mişcat, a tăcut—lucru cu atât mai grav eu cit unele ziare susţin că însuşi d. Costinescu a dat reporterului dela „Adevărul“ amănuntele afacerei în care Manolache Curoglu a avut rolul de samsar al antreprenorilor de tripouri. Dar focul de artificiu s’a produs, parlamentul a ascultat cum ziarul a fost insultat—n’a auzit, însă, nici o vorbă care învederează nevinovăţia d-lui Culoglu. OAMENI ŞI LUCRURI CINSTE... In toată campania, bogat documentată şi ilustrată, ce se duce de o vreme încoace, la noi ca şi aiurea, în potriva alcoolismului, apare nelipsit şi veşnic argumentul suprem că alcoolul distruge sentimentul omeniei, izgoneşte mila, instalînd în locul lor cruzimea, violenţa şi de multe ori crima. Statisticile sunt de faţă cu argumentele lor supreme : cifrele. Cele mai multe crime sunt săvîrşite de oameni inconştienţi, în stare de beţie, de victime ale alcoolului şi in nenumăratele procese pentru asasinat, avocatul recurge neaparat, întru apărarea clientului, la scuza infailibilă : alcoolizarea. Din acest punct de vedere s’ar putea zice că dacă n’ar exista, alcoolismul ar trebui inventat, atîta e de binevenit adeseori cînd e vorba de a se scuza o nelegiuire, un omor. Aceasta însă nu e o convingere generală. O observare atentă şi mai puţin superficială a oamenilor, şi a lucruri-lor nu ne duce la siguranţa pe care vora să ne-o suggereze statisticianii şi mo- ralizatorii. Beţia — căria Romanul i-a dat aşa de frumosul nume „cinstea“ — are şi avantagiul de a imblînzi în multe împrejurări, de a muia inimile, de a împăca sufletele, de a înduioşa simţirile, de a apropia gîndirile, de a schimba temperamentele şi are această putere prin acel straniu farmec ce constituie momentul ameţitoarei stări sufleteşti pe care o numim beţie. Din punctul acesta de vedere o statistică ne-ar arata de sigur altăceva şi anume că oamenii cheltuiesc, din potrivă, doza cea mai mare de răutate, de infamie, de lipsă de milă, în starea de trezie, iar nu sub puterea băuturii şi tot din acest punct de vedere satele— cu toată ponegrirea ce li se aruncă mereu—sunt superioare oraşelor, unde neîndoios, se şi bea cu mult mai mult, se chefueşte, se benchetueşte ori se... toastează mult mai des. Cetitorii îşi amintesc desigur delicioasa „Cronică“ a lui Caragiale de acum cîtva timp, extrem de suggestivă în această direcţie... De altfel cu literatura propriu zisă şi cunoscătoare de oameni a şi stăruit asupra stărilor sufleteşti extreme găsind de multe ori preferabile clipei de idealism din starea de beţie faţă cu realitatea brutală. Ce frumos cerea Baudelaire omenirii să se îmbete dacă nu cu alcool, cu tot ce poate îmbăta, cu vise, cu cîntece, cu peisagii, cu culori, cu parfumuri, cu aparenţe amăgitoare, numai să scape de trezie... Acelaşi poet, nu-i vorba, a cîntat şi vraja sublimă a vinului într’un imn entuziast. In literatura noastră poeţii sunt departe de a fi partizanii... monopolului. Fără a vorbi de cei vechi, chiar cei mai tineri, făuriţi în lupte şi în dragoste de popor, recunosc farmecul şi insămnătatea crîşmei pentru viaţa mulţimei. Eroii lui Sadoveanu nu pot trece dinaintea „crîşmei lui Moş Precu“ numai cu o bună dimineaţă, mai ales că „se dusese vestea bătrînilor şi a crîşmei peste nouă sate“. Iar poetul Goga idealizează pur şi simplu crîşma lui Niculae împreună cu meşterul lăutar, Lae chiorul. Ba încă o recomandă şi popei din sat... Văzut-aţi „Scrisoarea Pierdută ?“ In mijlocul conrupţiilor şi a caracudelor un singur om de treabă : Cetăţeanul turmentat. El n’are nume, dar are caracter şi nu trafică scrisoarea găsită, ci o predă cui de drept „adresantul cu domiciliu cunoscut...“. Pentru că „cinstea“ de la crîşma nu izgoneşte cinstea gindului, după credinţa Romînului. Rodion Revoluţie sau revolte referitor la „Viitorul Romîniei“ de d. doctor Zosin Ce a fost mişcarea din primăvara anului acesta: o revoltă trecătoare a ţărănimei sau o adevărată revoluţie? Iată o întrebare pe care şi-o pun foarte mulţi şi cărora foarte puţini le răspund, din acei ce s’au ocupat de aceste revolte în broşurile şi cărţile publicate din Mart şi pînă în present. Unii vorbesc în lucrările lor de revoluţie, alţii de revolte, alţii variază numirile, aci numind răsvrătirea, revoltă, aci revoluţie. E poate neînsemnat de a şti numirea adevărată ce trebue dată acestor mişcări dar pe de altă parte, după modul cum sunt denumite, depinde şi măsurile cari trebuesc luate spre a nu se mai repeta. D. dr. Zosin în cartea sa Viitorul Romîniei, a înţeles însemnătatea acestei numiri şi e primul care insistă asupra ei. „Mişcările de răsvrătire populară ce-au avut loc în zilele lui Mart 1907, scrie d. Zosin, nu mai întră în cadrul unor simple răscoale, cum se obicinueşte a fi numite. Ele oită din cadrul aşa ziselor răscoale pentru a caracteriza o adevărată revoluţie. Prin modul lor de izbucnire, prin întinderea lor în cuprinsul întregei ţări, prin caracterul lor de gravitate împinsă pînă la cea mai neînchipuită cruzime, răscoalele din urmă constituesc o adevărată revoluţie, de care generaţiunile îşi vor aduce aminte, pe care istoria va înregistra-o şi ale cărei urmări vor trebui să se evidenţieze fie în bine, fie în rău.“ La prima ochire s’ar părea că aceste mişcări n’au avut caracterul unei revoluţii căci ele n’au avut un caracter prea general, prea intens, şi ar putea să fie socotite de simple răsvrătiri — pe de altă parte o revoluţie cere de asemeni o sumă de factori comuni, cum o revoluţie cere o anumită evoluţie antemergătoare răsvrătirea. Revoluţia după Elisee Redus, e următoare evoluţiei; una şi alta sunt două stadii succesive ale unui singur fenomen, evoluţia precedînd revoluţia iar aceasta creînd o nouă evoluţie, mama revoluţiilor viitoare. Ori la noi se pare că n’a existat nici o evoluţie la mentalitatea şi în închegarea vieţei ţărăneşti, ca ţaranii, după cum spune singur d. Zosin mai departe: „După o jumătate de veac da viaţă politică constituţională sunt ca şi la început cînd s’au desrobit. Dînşii nu iau absolut nici o parte la viaţa publică a Statului, despre care n’au nici cea mai vagă noţiune. Intr’atîta sunt de feriţi de o conştiinţă de stat, că, după atîtea decenii de la desrobire răsculîndu-se înverşunat împotriva oraşelor, dînşii n’au de cît că-s peritori de foame şi nedreptăţiţi; dar anume ce vor, ce doresc n’au putut precisa. Mai ales sub raportul politic n’au cerut nimic, pentru că ei nu-şi dau întru nimic seamă de organizarea politică a ţărei, de modul cum se practică guvernămîntul constituţional, de drepturile şi îndatoririle diferitelor categorii de cetăţeni.“ Totuşi o evoluţie a fost dacă ea a adus pe ţarani la priceperea stărei lor şi s’au ridicat în masă în potriva asupritorilor lor. O evoluţe primitivă, slabă, dar în orice caz o evoluţie care a dat naştere revoluţiei din această primăvară. Mulţi vor obiecta de asemeni că pentru o revoluţie se cere un ideal şi că nu e suficient ca acest ideal să fie numai dorinţa de a avea pâinea suficientă.După alţii şi în special după Elisei Redus pare chiar că numai această păine e şi ţinta şi idealul fie-cărei mişcări revoluţionare. „Condiţiile însăşi ale vieţei, spune el, ne dictează ţinta capitală. Strigătele, tînguirele cari se ridică din bordeele de la ţară, din văgăunele şi mansardele oraşelor, repetă acelaşi refren: „Ne trebueşte pâine! Orice alta consideraţie e primată de această colectivă expresie a trebuinţei primordiale a tuturor fiinţelor timvide.“ Din cele ce reese se vede că revoltele din primăvară au fost o adevărată revoluţie şi dacă n’au avut nici o organizare serioasă, nici o evoluţie antemergătoare care s’o fi adus’o la priceperea rostului ei, nici un alt ideal călăuzitor—de cât mai multă pane. Revoltele din primavara aceasta au fost o revoluţie şi ea va fi rodnică în o evoluţie şi e posibil într’o viitoare adevărată revoluţie. Evoluţia aceasta trebue s’o ajutăm noi—dacă nu vom voi s’asistăm la desfăşurarea unei prea pripite revoluţii care va nimici cu desăvârşire for