Opinia, septembrie 1908 (Anul 5, nr. 524-547)

1908-09-19 / nr. 538

Partidul liberal în descompunere S’ar părea hazardată afirmaţiunea, că partidul liberal e în descompu­nere, pentru că în afară de cîte­va neînsemnate certe de persoane, par­tidul liberal are aspectul unui tot organic, unui organizm viu şi sănă­tos, ale cărui organe mari şi mici, importante şi mai puţin importante concură la o funcţionare normală. Cu toate acestea aparenţa este în­şelătoare, şi ochiul experimentat poate vedea în adîncul organizmului acestui partid multe tulburări organice, multe frămîntări, cari vor trebui mai cu­­rînd sau mai târziu să se manifesteze, şi ale căror urmări vor fi funeste. Şi lucrul nu e greu de priceput. O adîncă şi puternică revoluţiune s’a efectuat în oamenii partidului libe­ral şi în spiritele lor. O întreagă stare de lucruri s’a schimbat pro­­ducînd mari nemulţumiri, cari, dacă astă­zi sunt în stare latentă, mline vor izbucni cu toată vigoarea ce comportă prefacerea unui organism. O mentalitate nouă, deconsiderată, despreţuită altă­dată, a cucerit astăzi partidul liberal dîndu-i o nouă în­drumare în acţiunea sa politică. Toate aceste fenomene noi nu se pot produce fără a cauza mari tul­burări. Şi cum în partidul liberal sunt încă mulţi aceia, cari au trăit şi s’au educat la o şcoală politică cu totul deosebită, e de la sine înţăles, că ei nu vor putea mult timp su­porta regimul revoluţiunii care do­mină partidul. O zdruncinare cu urmări funeste, pentru partidul liberal este inevita­bilă. De alt­fel lupta a şi început. Elementele aşa zise înaintate nu se pot opri în mersul înainte; elemen­tele vechi trebue să încerce o reac­­ţiune mai­ puternică în senzul contrar. Şi cînd lupta va deveni mai acută, cînd va îmbrăca în mod definitiv haina unei lupte de principii, cadrul partidului va deveni prea îngust şi întreaga viaţă politică a ţării noastre se va resimţi de zguduirea partidu­lui liberal. Sociologic eşte fenomenul acesta este explicabil şi justificat. Evoluţi­­unea, principiul care domină întrea­ga viaţă socială, trebue să-şi gă­sească aplicarea şi aci, cu aceiaşi necesitate, ca şi în toate celelalte domenii ale vieţii omeneşti. Nu este însă tot aşa dacă privim fenomenul din punctul de vedere al utilului sau al unui anumit ideal social. Căci nu totdeauna ideile noi şi sociolo­giceşte justificate sunt cele mai utile şi cele mai conforme cu nevoile u­­nui popor. Experienţe de natura aceasta s-au făcut multe şi în alte ţări şi la noi, pentru a nu mai fi ne­­voe să mai insistăm. Şi avem sufi­ciente motive să credem, că libera­­lizmul modern, liberalizmul generos se prezintă cu o pronunţată notă de inferioritate faţă de liberalizmul tra­diţional. Şi idealizmul, şi entuziasmul de odinioară au dispărut cedînd utilita­­rizmulii celui mai josnic. Iar în lo­cul principiului de solidaritate naţi­onală, ce caracteriza liberalizmul tradiţional, apăru principiul luptei dintre clase, ca principiu generator al unei politice de guvern. Transformarea aceasta, care se observă la baza însăşi a partidului liberal, şi care nu va întîrzia a pro­duce efecte dezastroase, constitue germenele de descompunere. Desfă­şurarea evenimentelor în viitor, va arăta cîtă dreptate avem în aceste aprecieri sincere și va indica poate și acelora dintre libarali, cari astăzi stau indiferenți, calea ce­­trebue să urmeze pentru a salva partidul, dacă va mai fi cu putință așa ceva. Idem. ANCHETA De etnd­e magistratura ieşană nu s’au petrecut cazuri ca aceste de a­­cum. Pusă subt Învinuire de vena­litate şi de vădita părtinire,, o co­­misiune compusa din cei mai Înalţi magistraţi a venit sa cerceteze. E Înjositor spectacolul ce ni se prezintă. Magistraţi chemaţi să de­pună despre lucruri, cari privesc Însuşi mecanismul justiţiei, lată un proces, in care magistraţii au pro­dus păreri deosebite. I­n procuror a calificat faptul intr’un fel, alt procuror In altfel. In loc de a se lua aceste ca lucruri comune, des Inttl­­nire la cariera judecătorească, iată că azi se face cap de acuzare din diversitatea ‘Interpretărilor II E straniu lucru a se erlge cineva In unicul păstrător al adevărului, socotind pe toţi ceilalţi ca Imbecili, unilaterali şi chiar venali. Această exuberanţă a eului magistratului e dăunătoare Împricinaţilor, e dău­nătoare armoniei ce trebue să dom­nească In magistratură prin diver­sitatea părerilor.­­‘Fotoliul de magistrat e un lung prilej de a experimenta ciocnire de idei «de aprecieri» de fapte. In a­­ceastă zilnică ciocnire magistratul stoarce pentru el şi instiţiabil, acea normă de orientare, care e calitate inerentă magistraturui. Megalomania, exclusivismul, exu­beranţa personală sunt boli ce stri­că magistraturii şi in demnitate şi In funcţionare. Ancheta rlnduită va stabili cu a­­ceasta că Incriminările aduse ma­gistraţilor ieșeni, sunt chestii de perspectivă. Naţionalişti svăpătaţi ca Cuza şi Iorga le place a vedea magistra­tura prin prisma bolnavel lor perso­nalităţi, afirmlnd că s’au cumpărăt magistraţi, cum s’ar cumpăra voturi, Iar procurorul Ilamiangiu invinueşte pe colegul său mai vechia In carie­ră Stoenescu prin­ prisma unei me­lomanii hăituită pe un sărac fond moral. Dacă justiţia ar avea şi alte orga­ne de control de­­cit simple Instan­ţele, ce se controlează intre ele, dar fără urmări reale şi materiale, spec­tacolul de azi nu l’am fi avut! Ins­pectorul judiciar ar putea găsi mai des norma de stabilit In ce parte a fost dreptatea, nnvelind prin autori­­tătea organului său minţite, stabi­lind norme de aprecieri, Ici intru­­nlnd pe unii, colo Inălţlnd pe alţii. Cercetarea justiţiei numai ca mă­sură disciplinară nu e suficientă, şi ancheta de la Iaşi ne Îndreptăţe­şte In aceasta. Anarhia în administraţie în concluziile desvoltate înaintea Curţii de casaţie, d. L. Antoniu a ri­dicat o chestiune, a cărei igravitate nu e mai pre­jos de­cît actualitatea sa necontestată. Amicul nostru spunea— vorbind de dl. Şumuleanu—că ceea ce for­­mează caracteristica procesului in­tentat cîrciumarilor este faptul că a­­cest proces este pornit de un func­ţionar public, şi pertractarea sa im­plică de asemenea concursul a nu­meroşi alţi funcţionari, care sunt che­maţi a face depunerile lor ca mar­tori în cauză. E, aşa­dar, un proces în care un număr de funcţionari publici, joacă rolul principal, ca şi cum însăşi par­tea de suveranitate pe care aceşti funcţionari o poartă în persoana lor, ar fi pusă în discuţiune. D. Şumuleanu se plîngea înaintea Curţei de casaţie, de nesiguranţa pe care o prezintă justiţia din Iaşi, pen­tru judecarea plîngerei sale. Implicit, d-sa recunoaşte că acţiunea sa a pri­cinuit în public­­acea senzaţie, care pune în evidenţă resentimente gene­ralizate. Implicit, d-sa a afirmat exis­tenţa unui curent de dezaprobare, care confirmă ceea ce noi am spus-o de demult şi anume, că prin acţiu­nea sa d. Şumuleanu face un act po­­litic, şi încă un act de politică detes­tabilă. In aceste condiţii, este evident că funcţionarul acesta, care cîteodată pune un zel excesiv în îndeplinirea slujbei sale, înţelege a se servi de această slujbă ca de un instrument în serviciul pasiunei sale politice. Şi atunci, concursul pe care-l cere celorlalţi funcţionari pe care-i chia­ mă pentru a puteai sprijini cu ei, a­­firmările sale, fac din aceşti funcţi­onari nişte adevăraţi auxiliari ai a­­celuia în acţiunea sa politică. Dacă e aşa, nu e nici o exagerare cînd se spune că politica a cucerit viaţa administrativă, făcînd să bată acolo unde atmosfera nu trebue să fie de­cit liniştită, vîntul acela dis­trugător al anarhiei. Căci e o ade­vărată anarhie, starea de spirite, care a dat loc acestui proces, şi re­zultatelor pe care le va da, rezul­tate care pentru moment se mani­festă în agitaţia ce se observă pre­tutindeni. CATE­VA NOTE D. Nicu Filipescu luase hotărîrea, ca să se facă o grandioasă primire lui Ce. Petrachi cînd va sosi în Ca­pitală. Şepte­zeci de partizani, mem­brii clubului carpist din Capitală, precum şi alţi trei­zeci—ca să­­îm­­linească suta—delegaţi din ţară, tre­­uiau să scoată din piepturile lor de aramă un era formidabil—una sută— în momentul cînd monoclul şefului va zîmbi ironic prin fereasta vago­nului în gara de nord. Dar... d. Filipescu este și vrea să fie original. Fiind-că Tachiştii i-au luat înainte cu sosirea şefului lor, d. Filipescu a părăsit falnica-i idee... Cîtă persecuţie doamne !.. Vezi de aia d. Filipescu n’a vrut să stea mult pe la putere. Te trezeai cu un ăla, care-i contesta originali­tatea şi îndrăznea să susţie, că nu-i nimic de dînsul, care nu ştie, de cit să imite pe d. Tache Ionescu. * Se ştie că înscrierea firmei este o condiţie esenţială pentru un comer­­ciant. Alt­fel, în caz de faliment, con­secinţele nu sunt tocmai plăcute. De aceia Viitorul şi Violenţa se în­grijesc atîta de firma partidului libe­ral şi susţin în contra Ordiniei că firma liberală este bine înscrisă, în­trevăd, se vede, apropiatul faliment al reformelor și al regimului. * Se crease legenda, încă de la în­ceputul verii, că un ziar local va fi complect reformat pe ziua de 1 Sep­tembrie. Reforma mult așteaptă n’a mai venit; în schimb însă ziarul a ajuns o adevărată reformătură. S’a găsit că diminutivul este mai drăgălaș. ÎNSCRIERILE Nu e vorba de­cît de înscrieri politice la partide. Cînd d. C. Stere a fost ales şef al par­tidului liberal din Iaşi, d-sa a crezut să preceadă discursul său de mulţumire cu cetirea a 13 cereri de înscrieri în clubul liberal. Tot cercul „ Vieţii Româneşti“ s-a grăbit să se manifeste prin directorul revistei pentru partidul liberal. Chiar oameni ca dl. Alex. Philippide s’au grăbit să se înscrie în partidul liberal, după ce fusese junimist de marcă nemaiorescan. Actul d-lui Sterea a fost un avertis­ment dat clubului, care a căutat să dis­cute prea mult șefia sa, ba unii s’au re­tras sgomotos din club şi din partid. La cei ce se duceau, dl. Sterea răspundea prin cei ce veneau. Era o compensaţie! Şi ori­cit ar fi reclamat bătrînii liberali precăderea, cei 18 noi veniţi au împlut golul celor 13 duşi. Tot aşa se ştie ce sgomot a făcut Epoca pentru înscrierea a cîtor­va tineri ori în­cercaţi liberali în rîndurile partizanilor d-lui Carp. Şi de­şi ilustrul şef al par­tidului conservator fuzionat, dar neomo­genizat, a arătat totdeauna dispreţ pentru alegătorul român, ziarele d-sale au ridicat în slava cerului pe un domn Petraru, pe un tînăr ca Protopopescu Pake, pe un transfug liberal de la Caracal, pe alţi 2—3 de la Vîlcea, etc. etc. Lirismul E­­pocei atingea culmea, trămbiţînd succe­sele şi taraba. Ne-a părut bine că s’au găsit cîţi­va energumeni care să dea precădere parti­dului d-lui Cărp­­­an n’are şi d-lui dreptul la recunoştinţa ţării! Un fruntaş ca d-sa, pur sang conservator, cu un activ politic aşa de strălucit, să nu poată atrage iei unul, celea doi, dincolo trei, asta ar fi culmea! Şi a atras! Cînd erau singuri junimiştii n’aveau în 11 judeţe nici o organizare; acum de cînd sunt fuzionaţi n’au în 13 judeţe organi­zări politice serioase, ca să poată face faţă cerinţelor politice de partid. Dar meargă. Lor li se cuvine puterea, şi ei sunt cei ce cred că e de ajuns să ai pu­terea ca să vină şi partid şi alegători. Alegători poate , partid însă nu. Alegătorul se duce cu puterea, de in­teres; partidul însă se face pe alte baze. Puterea uzează partidele şi le desagre­­ghează, nu le contopeşte. Unitatea mo­rală şi de concepte politic e chiagul par­tidelor, şi la junimişti nu e acest lucru, iar pe cînd cele 2 partide se svîrcu­­lesc de anemia partizanilor, singurul par­tid care a stărnit entuziasm în ţară, şi a scos la viaţa politică pătura nouă de cetăţeni, e partidul conservator-democrat. Strălucirea şefului, direcţiunea luminată a partidului, încrederea şi dragostea de şei, iată atîtea pîrghii care fac pe cetă­ţeni să se manifeste. La Vaslui, la Tîr­­goviştea, la Calaraşi, la Ploeşti, la Bu­­zeu, pentru a nu cita de cît centrele un­de s’a mişcat şeful, adesiunile s’au în­mulţit în mod Înspăimîntător. k.Capitala e într’o fierbere, şi adesiunile vin cu gramada. Alaltăeri 200, ori 100, azi 60 de noi adesiuni au venit să spo­rească cadrele luptătorilor direcţi şi fă­ţişi,” falangă sdravănă de dus lupta cu succes. Iar în judeţele, unde prietenii noştri lucrează în numele şefului încă succesele nu sunt mai slabe. Numai la Fălciu, peste 50 de cetăţeni din toate colegiile au dat adesiunea la partidul conservator democrat de supt şefia d-lui Take Ionescu. înscrierile... continuă cu succes.*­­ * OAMENI ŞI LUCRURI AREA 8 Septembrie. Te încunjură din toate părţile ; iţi a­­pare ori cînd, ori unde, trăeşti aci nu­mai cu dînsa prin ea şi pentru ea ; te mîngăie şi te însoţeşte pretutindenea.— Marea. Şi eşti liber s’o guşti, s’o vezi, s’o simţi sub orice formă, în orice măsură, căci,—aşa cum e aci: măreaţă, blindă şi ispititoare—pare făcută numai pentru plăcerea şi mulţumirea omului, pentru înseninarea şi îmblînzirea pornirilor lui, pentru potolirea frămîntărilor lui sufle­teşti. Am gustat-o ori, întăia oară, într’o .. cadă. O simplă cadă albă, de zinc, în care am Introdus după voe, cînd mai caldă, cînd mai rece, apa de mare sub­ţire şi azurie. Era par’că un joc copilăros, dar cîtă plăcere e să te vezi întru atît de mult stăpîn, îneît să poţi în orice moment, după dorinţa inimei, să deschizi cînd o ţeavă, cînd cealaltă, să laşi să curgă ca­lea în faţa ta, toată apa Adriaticei,—ur­cată la deal în rezervorii mari—s’o o­­preşti şi s’o porneşti din nou, s’o gra­dezi, s’o simţi cum te împresoară şi te alină şi te alintă, de par’că n’ar fi ea a­­ceeaşi apă a nemărginitelor întinderi, a­­ceiaşi care scaldă pănă în mari depăr­tări coastele Italiei şi ale Istriei şi ale Eladei mergînd să-şi unească într’o uni­versală solidaritate apele ei cu ale Me­­diteranei şi cu ale oceanurilor fără ho­tar. Tu însă nu ştii nimic din toate aceste şi om slab sau capricios, îţi faci o plă­cere s’o domoleşti în putere şi în mărime şi iată-te stăpînind-o în această mică şi albă cadă smălţuită unde îi dai voie să-ţi înmoaie muşchii trudiţi şi fără vlagă ori o laşi să te ploaie sub formă de duşuri subţiri, mai reci, mai călduţe, după or­donanţa specialistului după trebuinţa nervilor. O poţi gusta încă într’o formă şi mai ideală. De la fereastra hotelului tău unde stai adumbrit de frunzişul palmierilor şi al pinilor, sorbind mirosul trandafirilor şi farmecul liniştei ideale, s-o simţi cum vine înspre tine, întreagă, proaspătă, pu­ţin sărată la gust, dar dulce prin frăge­zimea şi curăţenia vaporilor ei; s-o simţi venind pe adierea vîntuleţului domol şi s-o respiri astfel odată cu aerul uşor, în care joacă părcă şi tremură, îmblînzit de frun­­tecul bogat al împrejurimei, mii şi mii de vibrări insinuante căci se cuprind în ele şi mişcările largi ale valurilor şi tă­cerile lungi ale grădinilor, îmbrăţişate într’o tainică şi eternă prietenie, într’un sărut de mistică apoteoză. ...Cine însă o iubeşte cu adevărat — Marea cea bună şi curată, Marea cea dă­tătoare de puteri şi de senzaţii—acela vine în sinul ei, mijlocul ei, pluteşte în valurile ei cuceritoare, ca să-i poată cu­noaşte toată vraja şi toată forţa toată bunătatea şi toată mînia.... Rodion 5 bani Exemplarul ANUNŢURI Un rînd In pag. 50 Bani » » in jo­tVfIO * 5 bani Exemplarul a­bonamente Un an . 6. luni « ZIAR CONSERVATOR DEMOCRAT Redacţia lţi Administraţia: Str. Ştefan cel Mare, 38. Anul V.—Ho. 538.—IAŞI, Vineri 19 Septembrie 190­8 a pagina de istorie literară Vechiul Paris.—Leagănul comediei fran­ceze.—Turnul lui loan fără frică.— Otelul Bourgogne.—Primii actori din Paris.—Eri şi azi. Nu toţi acei cari au visitat Parisul, fie cu ocazia vre­ uneia din expo­­siţiile ce au loc din cînd în cînd, fie mai stabil, cu ocazia studiilor ce fac sau mai bine zis au intenţia să facă, nu tuturor, zic, le-a fost dat, să fie mînaţi de curio­­sitatea, legitimă de alt­fel, de a cerceta cu amănuntul monumentele istorice, care împodobind marea metropolă, vorbesc generaţiunilor actuale—par’că—graiul tim­­­purilor trecute, arată celor moderni splen­dorile timpurilor vechi, îndemnînd pe ur­maşii acelor gentilomi-artişti, să iasă din amorţeala în care i-a aruncat rezultatul funest al unui răsboi nenorocit, sau al u­­nor evenimente fatale. Parisul de astăzi, ar avea mai puţină atracţie, ba pentru unii chiar de loc, dacă n’ar fi leagănul monumentalului Paris­­vechi, a acelui Paris, în care fie­care gest era reflexul unui suflet vorbitor, în care fiecare fapt era rezultatul unei porniri nobile. Parisul actual, de n’ar vorbi, într’un limbaj pe Înţelesul tuturor celor ce simt şi înţeleg despre măreţia trecutului, de n’ar fi presărat la fie­care pas de amin­tiri istorice, de n’ar presinta la fie­ce colţ momente artistice, n’ar avea farmecul ce exercită asupra inteligenţei din toate un­ghiurile lumei, n’ar avea influenţa ce e­­xercită asupra tot ce-i artist, tot ce-i sensibil, căci treversînd stradele largi, pline de reminiscenţe, ale metropolei lu­mei n’ai culege impresia că traversezi... pagini de istorie. * Trecătorule grăbit, cu privirile rătă­­cinde, în trecerea ta prin Paris, de ai a­­runca una din priviri de pe înălţimea imperialei omnibusului de pildă ai vedea lucruri extraordinare, pe care ţi le voi tălmăci aci de eşti dispus să mă asculţi. Priveşte măreţul doujon feodor ce se înalţă înainte-ţi şi întreabă-te ce glă­­sueşte el ? E strada Ştefan Marcel, doujonul e tur­nul lui „Ioan fără frică“ construit prin secolul al XV-lea, atunci cînd îndrăsne­­ţul rege al Franţei, purta răsboi ducilor de Orleans. E ultimul vestigiu al faimosului otel „d’Artois“ devenit mai tîrziu reşedinţa ducilor de Burgundia. O placă de marmoră, aşezată pe una din clădirile învecinate, îţi arată că aci e locul exact unde se găsea teatrul otel­­ului „Bourgogne“ care a jucat un rol atît de însemnat în istoria literaturii franceze, nu atît prin privilegiile de cari s’a bucurat, cît mai ales că: aci a fost leagănul comediei franceze, al acelei ins­tituţii de artă, care străluceşte şi azi ,prin înălţimea situaţiei şi prin razele de umină artistică, ce răspîndeşte în în­treaga Franţă şi mult departe, chiar în în afară. # Cei dintăi locatari ai „oţelului“ au fost „Geloşi“, nişte comediani italieni, che­maţi de Enric al III prin secolul al 16-lea. Puţin timp după instalarea primei trupe, se relevă cel dintăi mare artist, un oare­care Agnat Sarat, care e menţionat în toate cronicele — nu dramatice — de prin acele timpuri. Această trupă juca în ita­lieneşte. Prima trupă franceză despre care se menţionează, şi despre care şi Moliére vorbeşte în notele sale, a fost aşa numita „Confrerie de la Passion“, în care fraţii „de pasiune“, cutrierînd întăi capitala şi apoi ţara întreagă, ca nomazii de azi, a­­j­unseră să se remarce şi deveniră cu timpul comediant ai regelui, stabilindu-se şi ei în „oţel“. Spectacolele ce au dat ei, nu sunt cu precisie cunoscute. Se crede că: «Ies do­yens, maître et gouverneurs de la con­frerie de la passion» cum se intitulau pe atunci, după rangul fie­căruia în trupă debutată cu aşa numitele mistere, care sunt începuturile teatrului în Franţa. Par­lamentul interveni, oprind representaţiile, dar temperamentul lor nu-i sfătui parese să dea ascultare şi atunci... fură alungaţi. Cronicele arată, că un... amator, le dărui „70 de picioare“ de loc, unde îşi construiră un oţel al lor, de unde nu putură fi alungaţi. D In tot timpul în care fu ocupat de ar­tiștii francezi,—căci erau și italieni—tea­trul otelului de Burgundia jucă operele lui Racine, Corneille, Rotrou Scudery etc. Aceasta e teatrul, în care se petrece cunoscuta scenă din «Cyrano» în care

Next