Opinia, septembrie 1912 (Anul 9, nr. 1678-1701)

1912-09-19 / nr. 1691

ii bani Exemplarul 20 lei Wj 6 bani Exemplarul ABONAMlîTTI ANUNTURI Un rând în pag. III, 50 Bani 9» 9P 9» »•! S 40 9} Un an , 8 kai .V '« a 3111 !l¥Af©i=DI10CEâf B«daoţâ£ sil lasi str Gh- lUlirzescu 25 Mb directmnsa vnii Cernitei Amil IX No. 16 I Mercur! 19 Septembrie 1912 Ara avut de mai multe ori ocaziunea să constatăm că noi cei din partea de dincoace deMilcov perdem mereu, pe tind fraţii noştri de dincolo cîştigă mereu. Noi perdem sub toate raporturile. Perdem din punct de vedere politic, am perdut din punct de vedere economic, iar acum în urmă constatăm perderi simţitoare şi sub raportul cultural. Rămăsese din vremuri oraşului nostru şi altor cîteva din Moldova, renumele de centre culturale. Se recunoştea chiar că cei eşiţi de pe băncile şcoalelor din Iaşi, posedau cunoştinţe mai întinse, mai solide chiar decît cei eşiţi de pe băncile şcoalelor din Capitală. In timpurile în cari trăim şi această aureolă e pe cale de a dispărea. Noi cei de pe aici rămînem fraţii cei mici, fraţi pentru cari părinţii nu găsesc cu cale a face atîtea sacrificii, cîte au făcut pentru cei mari. Şi, desigur, e întristător lucru ca noi, care am pus toată inima, tot avîntul ca să fim tot una, să fim absolut egali, să constatăm la pragul veacului în care ne aflăm, că deşi ascultăm de aceleaşi legi, deşi nu se face deosebire între noi cu privire la acestea, totuşi deosebire este. Ne întîlnim adeseori mai mulţi, constatăm această stare de fapt şi ne întrebăm care să fie cauza ? Mare parte dintre noi recunoaştem că vina pentru o aşa stare de lucruri contra căreia ne plîngem este a noastră. Şi noi purtăm o atare învinuire pentru că prea suntem înfeodaţi la ceia ce îndeobşte numim politică. In adevăr la cea mai mică chestiune, care ar trebui să ne strîngă la un loc, mai căutăm imediat laturea politică. Şi cel puţin dacă politica aceasta ar avea în ea ceva înălţător, dacă ar fi condusă de unele vederi mai largi, tot ar merge, dar aşa, să zici politică la ceia ce un altul nu i-ar putea zice decît răutate, se înţelege că lucrul se schimbă. Şi de aşa ceva sufere astăzi mai mult decît oricine, corpul didactic. Acum, cu ocaziunea congresului institutorilor din Bucureşti, se arată o sumă de revendicări de ordin general şi unele de ordin special acelui corp, revendicări pe cari toţi cei ce au prezidat congresul ca şi toţi cei ce au vorbit le au găsit întemeiate. Şi ceia ce s’a cerut acum acolo, nu e ceva nou. Dacă ne întrebăm însă de ce nu s’a putut realiza măcar cele mai însemnate din acele cerinţe pănă astăzi, trebue să recunoaştem că meritul pentru această nereușită este a se atribui în mare parte politicei. In adevăr, de cîte ori s’a încercat a se face o unire a corpului didactic pentru chestiuni cari n’au nici o legătură cu politica, chestiuni cari priveau interesele generale ale corpului, mișcarea a fost acaparată de unii politiciani, cari au exploatat-o în interesul lor. De sigur ne-ar părea bine, cînd mișcarea începută acum am putea rămîne în afară de orice preocupări politice, restrînsă în cercul curat al interesului de corp. Căci, desigur nu poate fi recomandabil ca să avem necontenit pe buze vorbele, că nu facem nimic, nu ne mișcăm decît pentru acele interese generate ale corpului, iar în fapt să procedăm cu totul din contra. Cînd zic acestea, mă gîndesc la starea în care ne aflăm astăzi, cînd vedem practicîndu-se un politicianism strimt, egoist în corpul de care vorbesc. Cunoaştem cu toţii persoane bine situate sub toate raporturile, cari judecau foarte drept şi bine asupra tuturor chestiunilor înainte de a avea posibilitatea a înfăptui ceva, persoane despre cari nimeni nu credeau că în anumite împrejurări, se vor lăsa a fi tîrîţi de acel spirit sectar al politicianului. Şi cu toate acestea am ramas amăgiţi. Căci ce să zici despre cineva, care pune ca primă întrebare celui ce se adresează la el: dar cu cine eşti ? Takist, liberal ori conservator. Şi după nuanţa din care faci parte. Şi se iea în consideraţie cele ce voeşti a spune, înţeleg, de exemplu, ca profesorul să facă parte dintr’un anumit partid politic. El este însă om de idei şi de sigur dacă a îmbrăţişat pe unul sau altul din partidele politice, aceasta este a se atribui în primul loc faptului, că principiile acelui partid se apropie mai mult de ideile lui. Dar a reduce totul mai mult la oameni decît la idei, mi se pare că aceasta e să pare cum, din cercul preocupărilor la cari ar trebui să se dedea profesorul. Mi se pare nepotrivit ca atunci cînd se recunosc meritele unuia, care face parte din corp, căruia nimic nu i se poate reproşa şi sub nici un raport, să răspunzi că persoana aceia nu va fi luată în samă decît dacă face act de supunere la partidul din care face parte, iar dacă nu face aceasta şi rămîne acolo unde se găseşte, atunci consideraţiunea de care se va bucura, va fi numai aceia de care se bucură partidul lui, luat in totalitatea sa, şi nici de cum aceia a personalităţii lui. Ar fi timpul, cred eu, ca aceste două noţiuni să stea separate, dîndu se fiecăruia atenţiunea ce merită. Revenind la congresul Institutorilor, ce se ţine acum în Bucureşti, constatăm că acolo s’au spus lucruri interesante, bune şi frumoase. S’a făcut descrierea stării de astăzi şi s’au exprimat speranţe pentru viitor. Toate însă au culminat în aceia ca institutorii să se unească între dînşii, să formeze o mare asociaţie a tuturor Institutorilor din România, cu scopul de a lupta pentru interesele corporaţiei, interese pe cari dînşii înţeleg a ie confunda cu acele ale ţărei şi ale neamului. Dl. Rădulescu—Motru a concretizat aceste doleanţe şi aspiraţiuni ale corpului în autonomia şcolară. Cînd aceasta se va fi dobîndit, zice d-sa, totul se va traduce în bine şi folositor pentru toţi. Şi mai ales pentru aspiraţiunile noastre naţionale. Şi nu e greu să judecăm cu toţii că aşa va fi, dacă mişcarea începută nu va fi canalizată pentru a servi interesele unei politici mărunte, meschine şi pasionată.Am ales aceste două exemple şi anume situaţiunea inferioară economică, care tinde a deveni tot aşa şi din punct de vedere intelectual a părţii de ţară de dincoace de fortificaţii, cum prea bine zicea d. profesor I. Simionescu precum şi acea a corpului didactic, pentru a arata relele ce poate produce o politică rău înţeleasă, politică de mărunţuşuri, care perde din vedere unitatea economică, morală şi intelectuală a ţării şi deci a neamului. Dar, parcă e numai atît ? V. I. Radu Profeţie îndeplinită Ziarele consarvator-democrate din Capitală au publicat zilele trecute un articol, Intitulat O somatiune, In para sa releva atitudinea de anarchişti, a guvernanţilor noştri faţâ il@ magistratura ţării. După ce se dădea In vileag această atitudine fiii precedent, autorul articolului încheia astfel considsraţiuniie sale: „Şi si nu se încarce In sferele guvernamentale de-a se invoca scuza ticăloasă ei guvernul nu poate să faci nimic cu presa sau gusturiia primarului să«." „Săci atunci n’ar mm fi la guvern numai anarchia, ci neputinţa? grotescă, şi chiar prin aceasta, percunoast.“ Profeţiile de obicei rimin in vint. De data aceasta Inşi, autorul articolului in chestiune a nimerit-o de minune, căci iată, în adevăr, ce scrie Epoca cu cna de ieri: „Negreşit, Intre noi şi guvern nu există nici o solidaritate in această privinţă, şi celr ce au scris despre d. Bagriot şi atitudinea d-sale revoltătoare ne privesc pe noi şi numai pe noi. lată dar scuza ticăloasă", pusă in lucrare cu cea din urma neruşinare. Epoca declarând, că intre ea şi guvern nu exista nici o solidaritate. Parcă am trăi in altă ţară şi parcă n’am şti cine tipăreşte şi cint întreţină fiţuica d-lui Pizanis! Dar vorba autorului Somaţiunei :• scuza ticăloasă- SITUAŢIA „ Epoca încă n’a isprăvit să se mire de ce ziarele opoziţiei anunţă mereu apropiata retragere a guvernului şi neapărata disolvare a Parlamentului. Ziarele d-lui Pizanis afirmă că guvernul Maiorescu stă, cum nu se poate mai bine, şi că parlamentul nu numai că se va întruni la 15 Noembrie, dar încă avea să se ocupe cu o serie de legi, conţinute în programul financiar anonim publicat întăi de Epoca şi reprodus apoi de întreaga presă guvernamentală. Aşadar, după Epoca nimic anormal în ţară. Guvernul stă bine, parlamentul aşteaptă numai decretul de convocare, pentru a pune din nou în funcţiune maşina de vot. Dar pe cînd Epoca se îndeletniceşte cu asemenea prognosticuri optimiste asupra situaţiei, iată că Seara guvernului anunţă retragerea cabinetului pină la 10 Octombrie. Cum s'ar fi împăcind aceste două păreri, treaba ziarelor guvernamentale. Destul că Epoca își face mereu curaj de curcă, șii dă înainte cu sănătatea guvernului. Mobilizare generata Evenimentele în Balcani se precipită şi ştirile sosite în cursul nopţei, arată că Grecia, Serbia şi Bulgaria au mobilizat. Aceste evenimente erau prevăzute. In sinul delegaţiunei austro-ungare, a circulat încă de acum cîteva zile ştirea despre mobilizarea Bulgariei. Contele Berchtold a respins în mod evaziv, fără a desminti categoric faptul. Ministrul Bulgariei ,din Viena, a marturisit că mobilizarea nu este esclusă. Ordinul dat de guvernul grecesc de a se întoarce imediat în ţară, toate vasele greceşti, aflătoare pe Dunărea, lasă să întrevadă că din un moment în altul avem a ne aştepta la o mobilizare a armatei greceşti. Se credea un moment, că este vorba numai de o ripostă la atacul din Samos, dar pînă seara lumea s’a putut convinge, că lucrurile au luat o turnură serioasă. Grecia, Serbia, şi Bulgaria par a fi hotărîte la un pas decisiv şi mobilizarea anunţată, va fi urmată, cu probabilitate de o declarare de răsboiu. Italia de asemenea pare hotărîtă a părăsi lupta de guerilă în a porni o acţiune energică. Se anunţă chiar apariţia, flotei italiene în faţa Dardanelelor. Ochii lumei sunt însă aţintiţi asupra României. Presa streină, după cum am înregistrat eri, discută eventualitatea intervenţiei Romîniei. După unele ziare străine România, va executa stipulaţiunile din Tripla alianţă şi va interveni în formarea Turciei. După alte ziare, Romînia nu va urma decît modul ce-i vor dicta interesele sale. Ori cum ar fi, momentul este din cele mai grave—şi dintr-o clipă în alta, avem să ne aşteptăm ca Romînia să fie chemată în a-şi îndeplini misiunea, cu oarecari sacrificii. In asemenea momente, ţara are nevoe de un guvern mare şi tare, care să respundă unei atari situațiuni—ceia ce înseamnă, că provizoratul de azi nu mai poate dăinui nici o clipă. .. „PRIMEJDIA“ Legiuitorul din 1909, reorganizînd legea funcţionării Curţii de Casaţie, a stabilit că fiecare din cele trei secţii va avea cîte un preşedinte, iar primul preşedinte va putea, ori cînd va crede necesar, să prezideze veri cari din cele trei secţii. Epoca nu combate litera legei, dar pretinde că nu d. Bagdat are chemare să fie prim-preşedinte cu astfel de atribuţie. Epoca, punem ramasag, l’ar fi preferat pe d. Toneanu de la Iaşi, sau pe vre-un alt „magistrat senin“, care s’a distins în alegeri. De ce a prezidat la s. I-a şi Ia s. III-a cînd s’au judecat procese referitoare la tramvaie ? S’ar putea răspunde scurt : „fiindcă așa a avut gust“. Dar în realitate, primul prezident avuse chemarea să prezideze cu acele ocaziuni, precum, în ambele procese, ministerul public fusese reprezentat prin procurorul general, cînd ar fi putut fi reprezintat prin unul din procurorii de secţie. Dacă au venit primul preşedinte şi procurorul general, este că în ambele ’fusese vorba de lucruri foarte importante , într’unul de rolul justiţie în judecarea constituţionalităţii unei legi, în al doilea proces de demnitatea justiţiei. Ar fi voit Epoca să fi stat acasă, cel mai înalt magistrat al ţării la judecarea unor asemenea acţiuni—deşi aceasta n’ar fi fost de nici un folos stăpînilor ziarului guvernamental. ■ La ce folosesc toate înjurăturile şi toate ieremiadele ziarelor guvernamentale—nu înţelegem. ..N’avem justiţie, n’avem magistraţi“ — exclamaţiile acestea răsună zilnic în sălile paşilor pierduţi ale tribunalelor. Căci cînd doi se judecă , unul trebue să piardă. Şi acel unul ţipă ca şi „Epoca“. Acum ţipă de ce d. Bagdat este primul preşedinte al Casaţiei şi afirmă că faptul constitue o mare primejdie. Dar nu ne spune un lucru : ce gind are guvernul contra unei asemenea „primejdii“ ? N’anunţă macar, că, „la redeschiderea corpurilor legiuitoare“, fostul procuror de tribunal, eminentul acum ministru de justiţie, va repara greşala legiuitorului, referitoare la dreptul primului preşedinte de la Casaţie de a putea prezida verificare din cele trei secţii, întocmai ca şi pîrlitul căruia ,i se respinge acţiunea: ţipă „n’avem justiţie“, ţipă şi pleacă. Remediu n’au nici pîrlitul, nici guvernul de astăzi. OAMENI ŞI LUCRURI dI N PAT... Dintre rămăşiţele unei foaste şi încăpătoare clădiri,—dintre mormanele în care se amestecă, în dezordine, cărămizi înnegrite, grinzi arse, tinechele bucătărite, moluz fărîmiţăt, atîtea firme informe ale unui incendiu dezastros, — priveşte, de săptămîni de zile, căpătâiul unui pat de fier... Nu are nici o culoare,—pentru că noroiul încremenit pe tablele negre nu lasă să se întrevadă nimic; nu are nici o formă, pentru că greutatea dărimăturilor l’a strivit şi la defigurat... Dar trecătorul nu se înşală—căci recunoaşte foarte uşor cărui obiect de casă a aparţinut, cu vreme în urmă, bucata informă a unei mobile întregi. Da, a fost un pat de fier,—cu flori colorate pe tablele cafenii, ori negre, — un pat în care dezastrul, fără îndoială, a surprins pe cineva dormind, în acea noapte lugubră, cînd flăcările au izbucnit, cînd pălălaia a încins zidirea, luminînd sinistru spaţiul camerei. Poate că, in acel pat modest, dormea cineva visînd comori de fericire; poate,—dormea o tînără pereche legănată în iluzii de îneîntări şi delicii; poate dormea—o pereche de bătrîni, doritori de odihnă şi de somn, poate, — un bolnav care se reînfiripa în oarele de linişte. Dormea suferinţa, ori norocul... Cine ştie? Acum însă, nimic din toate aceste nu-i ajută la ceva şi trecătorul doar cu gîndul recunoaşte toate aceste posibilităţi de altă dată. E, mai curînd, o impresiune de milă—pe care ţi-o lasă vederea fragmentului imobil din mobila dispărută, —rămăşiţă din pat, îngropată sub mormanul enorm, strînsă între dărâmături, decolorată de fum, de ploi, de noroiu,—dispreţuită şi nebăgată în samă de nimeni, neavînd parte măcar de mila unei amintiri,—în așteptare ca mâna bătătorită a salahorilor să vină să ridice netrebnica bucată de fier... Cine iea în seamă frunza răvășită ce zace în drum ? Pînă atunci plouă mereu deasupra-i, ori s’așterne praful sur și urîcios. E cerul gol, numai cerul—sus; nimic nu împiedecă să străbată stropii ori colbul,—nimic nu înlătură bătaia viatului, nici noroiul. Cîte vre'o bucată de streaşină murdară se leagănă deasupra,—dar fără să poată ocroti, ori adăposti frîntura de pat, batjocorită în rostul ei de odinioară, rostul de a ţinea pe un aşternut moale vre-un muritor fericit, vre-o pereche mulţumită, rostul de a îngădui linişte, înfiripare şi mulţumire. Iar cînd va fi s’o care de aci vre-o droagă a Primăriei, ori cotiugarul din hala vechiturilor, — nici o privire nu se va opri, înduioşată, asupra bucăţii inerte de fier,—fără preţ şi fără sens, — nici o clipă de recunoştinţă nu va însoţi, în amintirea cuiva, amintirea că a aparţinut cîndva unui pat,—dătător de plăceri şi de repaos. Rodion ,---------------------------------------- SItTENKG SYSTEM Anul trecut în coloanele acestui ziar, am avut prilejul să descrim sub titlul : viaţa şi opera poporului Suedez, într’o serie de cinci articole, activitatea desfăşurată de către suedezi în toate direcţiunile vieţii moderne. Cum unele chestiuni, pe care le atinsesem în treacăt,nu puteau fi redate în extensiunea trebuincioasă, fie din cauza spaţiului, fie din cauza lungimii studiului, promisesem că vom reveni pe larg asupra lor. Mă ţin de făgăduială, şi fiindcă unul din punctele pe care le atinsesem în treacăt atunci, fusese vorba de alteasm, despre asanarea moravurilor în această privinţă în numită ţară, imi iau libertatea să desfăşor chipul de a vedea al clasei conducătoare din Suedia asupra modului de fabricaţiune, de vindere şi de consum a alcoolului. Mi s a părut că această chestiune, care e pendinte încă şi la noi în ţară, văzută pe toate relele în altă parte, din al cărui studiu ar putea decurge cele mai vădite rezultate, poate fi o pildă destul de bună şi pentru noi, fiindcă expierenţa făcută de suedezi în decursul cîtorva veacuri, expierenţă costisitoare prin muncă şi dureroasă prin lupte, poate fi de vre-un folos oare care. S’a zis dese ori, nu fără oare care dreptate, că proporţiile alcoolismului în Suedia era oarecum o necesitate. Judecind după producţiunea limitată a cerealelor şi în special a celor ce produc berea , calculînd după lipsa totală a creşterei viţei de vie şi prin urmare a lipsei vinului, închipuindu-ne, apoi, frigul întins ce domneşte în timpul ernei, se pare că alcooul îşi găsise un mediu prielnic de desfacere, şi oarecum populaţiunea nevoită să recurgă la întrebuinţarea acestui soiu de băutură. Avîntul pe care l-a luat chimia de mai bine de o jumătate de veac, este nu numai un lucru surprinzător, dar aproape necunoscut la vreo altă ştiinţă. Nu e an în care chimiştii să nu descopere cu miile corpi noi. Ei prin analizele lor, au reprodus nu numai o bună parte din cei ce se găsesc în natură, dar au alcătuit cu uniile alţii noi, care nu se aflau pe suprafaţa pămîntului. Printre aceşti numeroşi corpi găsiţi de chimie sunit, mulţi care, priviţi din punctul de vedere medical, au acţiune particulară asupra organismului nostru, fapt ce se observă şi cu mulţi corpi ce se află în mod natural. Adesea ori medicii se plîng că odată cu progresele chimiei se îmulţesc şi corpii dăunători sănătăţei. Cu toate acestea, chimiştii ar putea obiecta medicilor, că tocmai un medic, A. de Villeneuve, medic şi decan al facultăţii de medicină din Montpellier, a descoperit corpul cel mai ucigător omenirii : alcoolul. Se pare că medicii de atunci se entuziasmau iute de virtuţile terapeutice ale productelor chimice descoperite, fiindcă observăm că alcoolul fu imediat considerat ca un fel de panaceu universal, dîndu-i-se numele de: „eau de vie“ dar care de fapt scurta multe vieţi. A trebuit să treacă multe veacuri, ca tot ştiinţa, să documenteze că aceia, eau de vie nu era de fapt, din punct de vedere higienic, decît un fel de apă de foc. Entuziasmul pentru întrebuinţarea alcooului creştea pe fiecare an, de la descoperirea lui, astfel că în secolul al 15 şi al 16 ajunsese la apogeu. Pretutindeni mai ales în statele unde se consuma mai mult, se zicea: „alcooul împrăştie melancolia, înveseleşte inima şi luminează spiritul. Ajută digestiuni, împrăştie slăbiciunile inimei, împiedică tremurăturile mînilor, ruptura arterelor mari, vaselor şi ramolirea măduvei etc“. Adică cu alte cuvinte, are atîtea însuşiri, încît persoane atinse de vre o afecţiune puteau fi întremate, pe cînd influenţa sa e tocmai contrară , că persoanele sănătoase, în cazuri de abuz, pot căpăta afecţiuni organice, ca cele enumerate mai sus. De la acea epocă şi pînă azi, părerile oamenilor de ştiinţă ’s’au schimbat radical în această direcţiune, căci o acţiune puternică şi bine făcătoare se resimte pretutindeni, spre a contribui la cumpătarea obiceiurilor de prin toate părțile unde se consumă alcool. Dr. Legrain d in cartea sa : Dégénérescence sociale et alcoolisme, spune : „La bitte, même dans les pays de gouvernaments monarchique, a aquis une intensité graduellement croissante: aujourd’ hui en Engletere, en Amerique, en Suisse, en Suéde, pres* !