Opinia, septembrie 1913 (Anul 10, nr. 1975-1998)

1913-09-19 / nr. 1989

f A­f­v Devotamentul pentru şef „...Cred cei de la Opinia că facem o greşală cînd luptăm cu toată ardoarea şi păstrăm tot devotamentul pentru omul pe care lam recunoscut şei? Şi cred cei de la Opinia, că ie un bine pentru ţară, lupta ce se dă în potriva adevăratelor valori politice, cînd este doar dovedit că atari valori sunt atît de puţin numeroase la noi în ţară?“—iată chestia pusă, în mod urban — prin excepţie — de cătră confra­ţii de la Cuvin­tul. Cu plăcere ne declarăm gata a res­­punde la aceste chestiuni, a le cerceta în toată complexitatea lor. Şi facem a­­ceasta cu autoritatea omului care n’a dezertat nici odată de la devotamentul pentru şef, şi care, pururea a combătut sistemul atacurilor contra oamenilor po­litici, care reprezintă valori reale. Mai întăi însă o mică paranteză. Chestiunile puse de Cuvintul au coin­­cidat cu o insinuare mizerabilă, a unui ziar nedemn, cum că d. Badareu ar fi fost cînd­va gata să-l părăsească pe d. Take Ionescu. Ce sfruntată minciună ! Şi cit de mult se urmăreşte a se crea le­gende false în privinţă firei actualului ministru al lucrărilor publice ! Evident. Cei care cunosc omul, ce­i care ştiu cît de întreg este acela care res­­punde la numele de Alexandru Badareu, aceia îşi dau imediat seamă cît de tică­loasă este această insinuare. Dar pentru a se vedea şi mai bine falsitatea lucru­lui, voi povesti un fapt, cunoscut mie personal, şi care este de natură să in­dice imediat şi concepţia politică şi de­licateţa sufletească a ministrului lucrărilor publice. Cazul ie caracteristic — şi el respun­de în parte şi la problema pusă de confraţii noştrii. Intîmplarea a voit ca eu să fiu acela prin care d. Filipescu să puie la cale prima întrevedere dintre d-nii Maiorescu­­ Badareu, în Octombrie 1910, puţin upă ce se produsese cunoscutul discurs de la Huşi al actualului ministru al lu­crărilor publice şi cînd se credea că ar fi posibilă o reîntregire a partidului con­servator. D. Badareu se arăta dificil în a accepta întrevederea: —„De ce eu, cînd îl au pe Take, care-i şeful meu, respundea d-sa mereu“? Cedînd insistenţelor, d. Badareu a ţi­nut însă ca d. Maiorescu să fie lămurit asupra unui lucru: că d. Badareu apar­ţine unui partid, că va vorbi cu d. Ba­dareu ca reprezentant al partidului, sol­datii d-lui Take Ionescu şi nu cu d Badaron ca persoană distinctă de partid. Am închis paranteza. Revin la spusele confraţilor de la Cuvintul. * Recunoaştem fără înconjur că din punc­tul de vedere al educaţiunei caracterelor, şcoala junimistă bine meritase de la ţară pănă acum un an. Fără îndoială că era un reconfortant moral pleiada aceia de valori reale, care, din dragoste şi de­votament cătră şef, deşi conştienţi de marele lui greşeli politice făcute, îl ur­maseră fără cîrtire, resemnîndu se la un rol negativ, la o vieţuire politică stearpă. Pilda aceasta însemna mult — mai cu seamă că nicăirea nu era mai necesară ca în ţara romănească. Şi iarăşi recunoaştem, fără înconjur, că unele lucruri, petrecute de atuncea în­coace, au fost de natură să ebramjeze multe conştiinţe şi să întristeze multe su­flete. Se petrecuse doar un lucru atît de neaşteptat ! Se desfăcuse, într’un mo­ment, prietenii cari păreau cimentate pe viaţă ! Se rupsese legături între oameni care păreau meniţi a râmînea veşnic le­gaţi ! Privit la exterior, cercetat în necunoş­­tinţă de cauză, tabloul acesta al unei a­­tari descompuneri nu se putea să nu mâhnească şi mai cu seamă să nu dea de gîndit asupra influenţei ce ar putea avea pentru formarea caracterelor în vii­tor. Şi desigur, deşi pentru moment ne­suficient comentate şi mai cu seamă deşi nu obiectiv cercetate, cele petrecute în cursul acestui an în lagărul junimist vor fi înregistrate de istoria noastră politică. Dar discuţia serioasă nu sa poate face numai prin cercetare subiectivă şi mai cu seamă superficială. Nu condus de un sen­timentalism uşor şi de comandă te poţi transforma în criticul unor atari întîm­­plări, cari trebuie să fi avut la baza lor profunde preocupări da interesele supe­rioare ale neamului. Nu procedează ni­menea la fapte ca cele întîmplate, cînd prin mintea sa superioară, îşi dă seamă ce rezultate funeste educative se pot pro­duce, iar prin rafinamentul senzibilităţei îşi dă seamă de proporţiile tragismului sufletesc, inerent unei atari dispărţiri. Atîta vreme cît prin concepţia sa în privinţa interesului nostru etnic d. Carp corespundea credinţelor fidelilor săi to­varăşi de luptă, aceşti devotaţi tovarăşi puteau să­­ nesocotească greşelele în pro­­cedeuri şi modalitatea de a fi. Atîta vreme rit originalitatea firei sale de şef hami­­dian nu dăuna decit partizanilor, tova­răşii săi nu l’au părăsit şi nici n’au ve­nit în conflict cu d-sa. S’a schimbat însă situaţia, cînd în mo­­mente extrem de grele, d. Carp voia lu­cruri care nu erau dăunătoare numai pen­tru partid, dar după concepţia factorilor hotărîtori şi a conducătorilor partidului, erau dăunătoare şi tărei. In astfel de împrejurări ori cît de mare ar fi tragismul situaţiei, un om n’ar me­rita numele de om politic cu adevărat, dacă ar sta la îndoială în privinţa cărei ce ar avea de urmat. Iată respunsul nostru la prima chesti­une. Rămîne acum a doua, dacă încu­viințăm luptă acerbă în contra valorilor reale politice — atit de puțin numeroase la noi. Dar despre aceasta pe altă dată. 1­5 BAN! Redacţia şi Admin. ’ Iaşi» 'str. Gh. Mîrsescu 15 ABONAMENTE Un an ... 20 lei 6 luni ... 10 lei ANUNŢURI Un rând pag. III» "0 în. a » „ IV,4€„ Sub direcţiunea unui C­omitet Anul X No. 1989-Joî 19 Septem. 1913 NOTA ZILEI Filologie. De cîte­va zile ne întîmpină, rînd pe rînd, în toate gazetele din ţară, o notiţă stereotipă: „D. Oreste P. din Iaşi, ofiţer în rezer­vă a fost rechemat în activitate, în bata­lionul al 9-lea, tot în gradul de ofiţeri. Notiţa ne-ar fi părut indiferentă’, dacă nu am vedea în ea probabilitatea unei... sfidări la adresa acelor naivi care aş­teaptă—la Sfîntul-Aşteaptă !—bătăii în ar­mată. Ştiţi care e răspunsul pentru toţi a­­ceşti naivi ? Rechemarea d lui Oreste­a... E adevărat că acest concetăţean al nostru bate de obiceiu, civilii. Dar cine o să-l facă să-şi lase obiceiul tocmai cu soldaţii şi să-l facă a nu confunda ver­bul a bate cu substantivul batalion !?... POLITICE Voluntară, involuntară ? Io „Notele din campanie“ ale co­­laboratorului nostru anonim a fost vorba ieri despre voluntarul V. G. Morţun şi de epizodul de avansa­re a fostului ministru liberal la gradul de sergent. D V. G. Morţun continuă a fi la ordinea zilei, graţie demisiunii din comisia de anchetă în cunoscutele împrejurări. D. Morţun spune că, nefăcînd parte din armată, nu vede ce rol ar putea avea în cercetarea nere­gulilor sau neglijenţelor de cari s’au făcut vinovate deosebite or­gane subalterne ale administraţiei militare. — D-sa chinueşte textul jurnalului consiliului de miniștri pentru instituirea comisiunii. Nu se pomenește nicăeri, în acest jur­nal, de organe subalterne, ci se spune lămurit că această comisi­­une va avea puterea de a cons­tata neajunsurile survenite, ca­uzele ce le-au provocat și de a stabili toate responsabilităţile. Un­de a văzut d. Morţun că e vorba de organele subalterne ? D. Morţun mai declină însărci­narea pe motivul că ea ar fi dată „tocmai de unele organe cari au, în primul rînd, răspunderea în îndeplinirea acestor lipsuri“. Ce şi pe cine vizează fostul ministru li­beral? însărcinarea n’a fost dată de intendenţa militară care avea răspunderea’ serviciului, nici chiar de ministerul de războiu, ci de consiliul de miniştri. Atunci gu­vernului vrea să-i facă proces d. Morţun ? Asta da, o înţelegem : d-sa e de data aceasta în nota partidului. Trebue creată o agitaţie pe tema pregătirii campaniei din Bulgaria — şi, pentru aceasta, fostul minis­tru liberal, care e foarte modest, declinîndu şi ori­ce competenţă cînd e vorba să figureze în comi­­siunea mixtă, — îşi recunoaşte de odată toată priceperea şi destoi­nicia pentru o anchetă parlamen­tară. Liberalii nu vor constatarea lip­surilor şi stabilirea responsabili­tăţilor directe, ci urmăresc un scop­­politic, o campanie de poli­tică de partid. In această lumină, scrisoarea ,‘d-lui Morţun, foarte greoaie, plină de răstălmăciri şi de contraziceri, capătă întregul ei înţeles. Demisia fostului şi viitorului mi­nistru liberal fost-a ea voluntară ori involuntară, adecă impusă de consideraţii politice ? MICI POLEMICI „Dreptatea“ vesteşte: „La Continental a avut loc un dejun la care au luat parte N. Fleva, I. Protopopescu-Poke şi Jean Tehas Florescu...“ Nici măcar la acest dejun n’a fost invitat Bogdan-Văcăreşti! * Ultima listă de decoraţi „ Pentru me­ritul comercial“ începe ca un domn ge­neral. ...Nu de intendentă, fiţi siguri ! * Un prieten al nostru s’a înecat la Ve­neţia, în Canal-Grande. Am telegrafiat imediat familiei sale : Gondoleanțele mele. A fi nationalist brevetat şi a declara de pe fotoliul academic, că sunt evrei în tară cari merită drepturile, se pare celor interesaţi un gest frumos, pe care îl poate face numai an om... înalt. * „Profesorul Râşcanu era adeseori as­pru ca noi“ a zis oratorul Dăscălescu, delegatul studentimei. ...Dacă s’ar scula din mormint, ar fi și mai aspru,— după plagiatul d-lui de­legat... ECOURI Tuberculoză şi suggestie.—Intr’un spital, şeful de serviciu intră în pavilio­nul tuberculoşilor. „Ascultaţi, le strigă el, aştept de la prietenul meu, doctorul Schin­dler din Berlin, un ser miraculos contra tuberculozei. Intr’un moment veţi fi toţi vindecaţi. Aveţi numai răbdare, peste cîteva zile îl capăt şi veţi vedea !‘ In fine după cîteva zile sosesc fiolele cu ser şi injecţiunile încep. Maestrul avea dreptate. Serul doctorului Schindler era extraordinar. Bolnavii au fost cîntăriţi, dejecţiunile analizate, pofta de mîncare controlată, puterile măsurate totul dove­­dia că muribunzii din ajun mergeau spre o frumoasă ameliorare. Dîndu-şi seamă că experienţa a durat în deajuns, şeful de serviciu chiamă pe elevii săi într’o sală închisă şi le mărtu­riseşte că serul miraculos nu e de­cît un bun ser isotonic, preparat la Paris. —To­tul se datoria suggestiei și nu medica­mentului. OAMENI ŞI LUCRURI Iaşi—Varşovia Am subliniat ori unele fapte şi cons­tatări dintr’o lucrare medicală iaşană, privitoare la tuberculoză. Intre altele gă­sim acolo proporţia următoare, pentru periodul de 10 ani, 1895—1904, la 10,000 decese Romînii dau 37,59, străinii—35,75, mozaicii 22,54. Această diferenţă, care pare să indice la unii o predispoziţie şi rezistenţă faţă de tuberculoză cores­punde constatărilor din alte ţări şi cen­tre. Pînă şi în acea mizerabilă atmosferă a Varşoviei... Ca dovadă rezumăm acejun mic studiu din ultimul număr al pub­­licaţiunii „Tuberculosa“. Incontestabil, rasa are o influenţă oare­care asupra sensibilităţii şi a predispozi­ţiei la tuberculoză. După F. B. M. Carthy unele rase au căpătat o rezistenţă la tu­berculoză, fără îndoială din cauza unui contact frecvent cu această boală. In Statele­ Unite, Indienii sunt acei care pre­zintă mai puţină rezistenţă, apoi vin Ne­grii şi în fine Chinezii. Cei dintâi dau cel mai mare procent în mortalitatea tuber­culoză. Printre rasele albe, Irlandezii prezintă o mortalitate aproape tot aşa de mare ca şi negrii, pe cind celelalte rase albe sunt mai rezistente. In genere, mortali­tatea este cu atît mai ridicată cu cît măsurile profilactice sunt mai rău înţe­lese. Un fapt surprinzător este că popu­laţia evreiască prezintă numărul cel mai mic de cazuri de tuberculoză. Observaţiunile lui Carthy au fost fă­cute în regiunea canalului Panama şi în spitalul tuberculoşilor din Boston. In această privinţă A. V. Sokolowski a făcut cercetări interesante şi iată cum explică rezultatele la care a ajuns. „Po­pulaţia semită de la noi (Varşovia) şi din împrejurimi este mai puţin afectată de tuberculoză pulmonară de­cît populaţia creştină (Poloni, Ruşi, Lituani). După So­­kolowski, la 100 morţi sunt 11—13 ca­zuri de tuberculoză la creştini şi numai 8—10 la evrei. Aceasta este pe deplin confirmat şi de statisticele din apusul E­­uropei (Londra-Berlin, Budapesta). Pentru celelalte afecţiuni ale căilor respiratorii, rasa evreiască nu prezintă nici o parti­cularitate. La popoarele puţin sau de foc culte, doi factori măresc predispoziţia la tuber­culoză relaţiunile cu Europenii şi sifi­lisul. Astfel experienţele făcute de Metschni­­koff, Burnet şi Tarassewitsch în stepele locuite numai de Calmuci, Intre marea Caspică, Volga şi Donul, au dovedit că tuberculoza este mult mai frecventă la periferie de­cît la centru. Vecinătatea cu populaţiunea stabilă răspîndeşte tuber­culoza printre Calmuci. Adulţii cari pă­răsesc stepele şi locuesc în oraşele mari sunt foarte des atinşi de tuberculoză. In Kamerun, după Kurz, tuberculoza nu este aşa de răspîndită ca în Europa. Autorul e de părere că relaţiunile cu al­bii transmit rasei nerge tuberculoza. Ia Colonia Capului numărul cazurilor de boală şi cifra mortalităţii au crescut mai cu seamă în vecinătatea staţiunilor unde se tratează Europenii tuberculoşi’. Dintr’o lucrare foarte interesantă şi vastă a lui Ruge, rezultă în ce priveşte Egiptul, că Fellahii, Beduinii şi Nubieni sunt aproape feriţi de tuberculoză la sa­te. Dar condiţiunile se schimbă îndată ce indigenii vin în oraşe. Arabii, Copţii şi Berberii, cari tră efec prin oraşe, în Egip­tul de­ jos, ca servitori şi portari la hote­luri sunt atinşi de tuberculoză într’un mod îngrozitor şi copiii Nubienilor mai mult încă. Aceleaşi constatări se pot face şi în Tunis, Algeria şi Maroc. Constatările de mai sus privitoare la rezistenţa semiţilor faţă de tuberculoză trebuie puse, poate, în legătură cu rezis­tenţa raselor orientale în­ genere, a că­ror descendenţă e abundent reprezentată în Iaşi şi în Varşovia? Rodion CAMPANIA DIN 1913 . Sub cort, în Bulgaria — NOTELE UNUI VOLUNTAR - 15 Iulie.—In revărsat de zori ne tre­zim cuprinşi de apă, cu oasele îndure­rate, muşchii ţepeni şi aşa pornim Di­nainte. Pe drum soldaţii noştri zdrobesc în dinţi pesmeţi, bând limpede apă de is­­vor. E adevărat că popota ofiţerilor e cu noi, dar cine ar îndrăzni să se atingă de preţiosul ei conţinut. Drept ţigară, urmez a fuma una începută de Locote­nentul nostru Postelnicescu, iar asupra chiostecului aruncat jos se reped cama­razii mei ca un roi de albine. La un popas, auzim strigăte dispe­rate pe un vârf de deal, de la o că­suţă ce părea pustie şi uităndu-ne în­­tr’acolo cu binoclul vedem nişte femei cerând ajutor, iar vre­o cinci soldaţi de vânători şi un artilerist ţişnind­ peste garduri în afară, o iau razna pe câmp. Din ordinul ofiţerilor, doi sunt prinşi, dar declară că au voit să cumpere ceva de mâncare şi că femeile s’au speriat degeaba. Fără îndoială o tentativă de tâlhărie şi poate chiar şi de viol. Pe drum înainte, ploaia reîncepe, fără a ne fi uscat încă de baia din ajun. Aş­teptând furgonul din coada convoiului, punem de mămăligă şi pe când înghi­­ţeam în noduri malaiul alb şi nesărat, cu ceapă, apare un trimis al d-lui ge­neral Comandant al Diviziei a 7-a, cu ordinul să ajungem cât mai curând la cantonul din capătul defileului, pentru a face loc de trecere în sens invers pe drumuşorul îngust. Cu chiu cu vai a­­jungem la canton unde găsim vre­o opt automobile cu motoarele în mişcare, conţinând întreg personalul Diviziei, gata a se întoarce în Mitropol de unde abia sosise. Noi mergeam la Zlatiţa ; acolo era bi­­vuacat regimentul nostru, dar vestin­­du-se că bântuie epidemia de holeră, Divizia ne-a lasat să mergem înnainte, iar ea probabil a socotit prudent să plece pe unde venise. De la canton şoseaua începe să fie bună şi pe dânsa trebuie să urcăm pe muntele Zlatiţei; cum însă grelele noas­tre furgoane mergeau prea încet la deal şi voind să ajungem mai repede spre a ne usca îmbrăcămintea, o luăm pe jos înainte, în frunte cu plutonierul Lucan şi alături cu camarazii Oprea, profesor de desemn în Bucureşti, cu Gutman a­­rendaş din Tg.­Frumos, cu alţi doi sol­daţi şi un gradat. Suim într’una admirând minunatele poziţii, când de­odată o ceaţă deasă ne învăluie în întuneric: suntem cuprinşi de un nour în furie, care începe a-şi descărca apa în plin asupra noastră, în timp ce fulgerele şi trăsnetele se înde­sau tot mai tare. Iuţim pasul şi de la un cort de Pioneri, aflăm că creştetul muntelui e la vre­o câteva sute de me­tri şi că scoborând în urmă puţin dăm de o stână unde ne vom putea adă­posti. Cu toată ezitarea unora dintre noi, îi conving să mergem înainte şi după ce trecem de vârful muntelui, la vre­o mie şase sute metri altitudine, nu departe în stânga drumului pe o culme zării, luminile stânei atât de mult dorită. Vroim să intrăm dar suntem opriţi de santi­nele cari ne spun că de­oare-ce nişte soldaţi au încercat să jefuiască Stâna, ei au fost puşi de pază ca să nu per­mită Intrarea nimănui. Imposibil deci de pătruns, de­şi poate tocmai în acel mo­ment aşa zisele santinele păzeau tova­răşi de ai lor, adăpostiţi înăuntru, ama­tori de brânză bună. Suntem deci­ siliţi să o luăm la picior înainte tremurând de frig. Noroc că ploaia încetase, dar hainele ne erau ude şi ghetele pline de apă. Scoborâm vre­o două oare în întuneric şoseaua albă ce merge într’un zig-zag, având colţurile complect inundate, formate din fioroase cascade, cari probabil văzute ziua, pe timp frumos, sunt feerice minuni de ale naturei; ne ţinem de mână, unul după altul, mergând încet pentru ca să nu dăm alături de şosea în prăpastie sau lângă poduri în torente. Astfel noi, cîţiva oameni, prăpădiţi de oboseală, armaţi numai cu revolvere am străbătut unul din cele mai înalte vârfuri ale Balcani­lor Bulgăreşti, noaptea pe furtună, în­tr’o ţară cu care eşti în răsboiu. Şi totuşi pe drum am discutat, am glumit şi am făcut mult haz de spiritul natural al Plutonierului Lucan, care in­­tr’unul din cele mai grele momente fiind întrebat cum poate fi vesel în asemenea împrejurări a răspuns : — „Râd, ca să nu plâng". Mergând pe drumul din vale, câteva șuerături sinistre venite nu știu de unde ne-au pus revolverele în mână, dar to­tul reintrase în tăcere, când de­odată auzim un ropot de cai oprit brusc, un zăngănit de arme şi vorbele: — „Cine sunteţi? Răspundeţi?“ — „Soldaţi Romîni, răspundem noi“. — „Bine ! Şi noi tot soldaţi romîni", adăugă cel care ne a întrebat şi patrula de cavalerie îşi urmează drumul. Nu mult după aceia, când începusem a nu mai simţi picioarele de frig şi o­­boseală, zărim cu bucurie luminile bi­vuacurilor din Zlatiţa, care ne dau cu­rajul necesar spre a ne urma drumul. Ştiam că Preotul Mârza, bunul nostru prieten, care plecase odată cu bateriile în ambulanţă, trebuie să ne aştepte cu cortul gata instalat, cu pături uscate de învelit şi cu ceva de mâncare. La intrarea în orăşel,"splendid tablou al bivuacurilor de infanterie, în cari sol­daţii îşi pregătesc mâncarea la focuri aşezate simetric. Pălpâiela flăcărilor dă­dea feţelor lor, precum şi dărilor din vecinătate un aspect atât de bizar şi

Next