Opinia, aprilie 1924 (Anul 20, nr. 5051-5074)

1924-04-27 / nr. 5074

ANUL”4 XX-i« A*. 5174 REDACTIA Sl ADMIN’c^ Biblioteca Universitat ^ — i • 'W&1& HS2.Si: Cie oţele vor vesti Învie­­rea şi’n anul acesta, ca şi’n ceilalţi ani câni eram copii, adolescenţi sau maturi, ca şi în anii viitori când vom fi bă­trâni—când numai trecutul va exişti pentru ttom, văzut ca priveliştele dela munte aşe­zate în amfiteatru din ce In ce mai înalte, din ce în ce mai fumurii, până'n graniţa unde toate se amestecă o olaltă... Pentru unii clopotele aduc din lumea Scripturii, oameni, Sfinţi, împrejurări care, după părerea lor, au existat în­­tr'ad­evăr, fixa­te în­­timp şi în spaţiu şi reprezentate în culo­ri pe catapitesmele bisericilor. Aceştia, în lzn­ele­ de acum, iau parte la un mister, cu sufletul plin de evlavie, ridicat dea­sa­na întâmplărilor meschine de fiecare zi. Pentru alţii clop­otele aduc, cu legendele sfinţite de cre­dinţa populară şi de suferin­ţele omenirii în numele ei, amintirile anilor care au tre­cut când, şi p­entru dânşii, tragedia pătimirii, a răstigni­rii, pe cruce şi a învierii era o realitate sacră. Credinţa s’a irosit. Sufletele păstrează doar o amintire, ca o vagă mireas­­mă de tămâe, din credinţa na­ivă şi fantastică. Amintirea unei religii moarte are ceva din amintirea unei dragoste care, nici nu ştii cum, a’a t­­roşit. De Paşti toţi însă se des­lipesc de lumea în care lucrea­ză, ce umilesc şi sufăr. Câ­teva zile, biroul şi fabrica nu mai există. Şefii şi colegii au dispărut. Nu mai auzi dojene şi nici sfaturi­,mai jignitoare încă, de la egali. Oamenii se regăsesc în fa­milie laolaltă de dimineaţă până sară, eliberaţi de sub teroarea orei fixa, având pu­tinţa si se joace după plac cu copiii sau cu căţeii, sâ citească sau să doarmă — să doarmă mai ales fără grijă, aşa precum dormeau odinioară în patul de tablă cu reţea pe delături. In zilele Sărbătorilor, pu­tem să rămânem singuri cu noi înşine. De-atâta vreme căutăm singurătatea! Pe când undeva braţe albe frămân­ă cu furie aluatul din covată, departe de larma d­e galul şi a casei, într’un biurou izolat, — poţi să te întinzi pe cana­pea şi să-ţi vînturi sufletul, cam vîntură plugarii sâmînţa din mînă în mină sufli­ni pleava şi aruncând din cînd în cînd neghina. Din an în an sufletu­l mai sărac şi mai mai pur, sămîn­­ţa­­ tot mai uşoară —încît o ia înainte vântul odată cu pleava. Un regret se trezeşte în noaptea conştiinţei regret după faptele pe care le-ai facut şi nu trebuia să le faci, du­r vorbele pe care le-ai spus şi nu trebuia sa Ie spui, după gândurile pe care Ie ai meditat şi nu tre­buia să le meditezi. Nimeni nu-i sfi­t pe lumea asta. Sufletul pe care­­ am avut în anii adolescenţii nu-1 mai avem acum, şi poate—în mare parte — nu din vina noastră. O asprime, o duri­tate, o tem­eratcură mai joasă au pus stăpânire pe el. f Acum ctnd dq regăsim eu suflatul nostru, cu cel de alt­­.dată­, par di sîntem doi stra­ini care s’au cunoscut odi­nioară, întrio zi lina eda, la masa uduî hau de drumul mare. Totul a trecut. Oameni şi privelişti sa dispărut, cum vor dispărea oamenii şi priva- 1‘şte'e de acum. Clopotele insă încă mult timp vor răsuna din când in când ca la un prohod a! tre­cutului, cu credinţele şi cu visurile lui moarte.. . * Meditaţiile ar unaa tot mu lugubre, dacă cineva n’ar a­­lerga vesel de la cuptor şi ne ţi- ar da şi guşti o bucăţi­ci de cozonac : — Parcă-i de coiotărie ! Ai Seri­tos ÎNSEMNĂRI Primăvara pascală Paştele se pogoară peste noii din seninul strălucit al cerului, cu fiori şi soare şi cu un me­lancolic glas de clopote. Copii purtaţi de mână, vrrst­­inei mânaţi de nevoi, bătrâni înduioşaţi tip regret, simţim deo­potrivă Paştele în rostul acesta scump al primăverei. Dacă ne coborâm cu toată luarea aminte în cămăruţa tai­nică a inimei noastre, găsim zilele Paştelor despărţite de le­genda lui Isus. Paştele este hai­na naturei, este pragul înflorit al primăveri, pe când Isus e credinţă omenească. Pe Isus îl avem tovarăş de toate zilele, aşa cum îl ştim din grai şi carte, cu ochii blânzi, cu predica iubire­, ca Patimile şi Învierea lui. Fiecare zi a noastră este închinată lui, iar Paştele nu-i poate slăvi învie­rea mai mult decât restul zi­lelor. Isus face sărbătoare din tot timpul anului, la pas cu viaţa omului şi din structura sufletului creştin, pentr­u că Isus este un proces psihologic, pe câtă vreme Pastel© este o plas­tică vie. Ne minunează Paştele ca un miez odihnitor de primăvară, bă­tut de lumină şi de clopote; îi privim peizagiul cu un senti­ment pios, pentru că primăvara aceasta de Paşti este mai veche decât lumea şi ni se prezintă ca un obiectiv al emotivităţii străbunilor. Plastica vie a Paş­tel­ui este anterioară lui Isus şi-l va întrece în eternitate şi de aceia proslăvim Paştele mai pre­sus decât pe Mântuitor. Când Hristos va lumina cu a­­devărat, în pace şi iubire, con­ştiinţa lumei, atunci va cuceri veşnicia vieţii pământeşti. Renovatus DE PASTIBHC B^*gjfeg8S3 ZIAR POLITIC COTIDIAN Cât d­­oreşte statul Industriilor , perierea, adusă de actualul guvern prin visternicul de la finanţe, trâmbiţată de oficiosul guvernului şi de partizanii in­teresaţi, începe a se dezice, prin fapte ce nu pot fi acope­rite printr’un articol de gazetă. S’au consolidat bonurile de tezaur şi au adus ordine în fi­nanţele ţări? Inexacte ambele afirmaţii. Cum s’au consolidat bonurile da tezaur, atunci când nici până azi nu s’au regulat datoriile din Italia, Brigia, Elveia, Spania, America ? Vor zice : în Franţa şi la An­­­­glia. Dar făcând operaţiunea cum­­ s’a făcut, menită a suferi acum­­ modificări din cauza tratativelor­­ cu Italia, modul cum a fost fă­­­­cută consolidarea, nu-i poate in­­t­­ritui a se lăuda, din contra. I Ordinea adusă In finanţele sta­­­­tului, se şi vede căci patr­u mi­liarde, citiţi: patru miliarde, da­­toreşte industriei care a execu­tat lucrări. In loc ca aceste lu­crări să fie plătite, pentru ca in­dustriile să nu fie silite a-şi con­cedia personalul, ministrul de finanţe nu dă decât amânări şi astfel mergem spre şomaj fugar. Azi, când indexul de «compete urmează a fi socotit pe bază da 10 şi când circulaţia fiduciară nu este în raport cu indexul de scumpete, cum să nu fie criză ? Cine-i vinovatul atâtor suferinţe,­­ ce decurg da pe urma acestui­ sistem nenorocit financiar şi care după oficiosul guvernului, se­­ cheamă «spre normalizare». Dacă aceasta se chiamă spre normal, de­gur că a plăti da­toriile e ceva «normal» şi desi­gur, conducându-se de aceste principii, ministrul de finanţe poate avea excedente bugetare. Ia cazul acesta, cred că numai d-sa şi cu oficiosul guvernului văd astfel lucrurile şi da aci ar fi bine să devină anormal sau normal, sau ori cum vrea, nu­mai să plătească datoriile şi aşa va mai răsufla piaţa de sub căl­câiul d-sale. I * Situaţiunea privilegiată ce şi-o arogă etajul sub diferite­ forme , a ajuns un sistem fără prece­dent.­­ După legea chiriildi, a d-lui Mârzescu, biroul unui profesio­nist e lăsat la libera tranzacţie şi birourile statului, nu numai că nu pot fi evacuate, dar au un regim de favoare din punct de vedere al preţului chiriei. Pentru că statul nu plăteşte, datoriile, sa pro­luce o tulburare­­ fără precedent in viaţa e­cono­­mică a acestei ţări, se închid fabricate, se concediază lucră­torii, industriile nu pot plăti di­videndul acţionarilor, numera­­riul fiindu-le reţinut de d. Vin­­tilă. Toate acestea n’au nici o ‘ sancţiune, în timp ce un ne­gustor intr’o jenă identică, este , tradus îa faţa justiţiei, legea îşi , că este aplicaţiunea ei, vorbele negustorului nu sunt moned­a cu care se pot plăti datoriile. b­. Atunci­ când uzinele se vor în­chide şi când zeci de de mii de lucrăto­r, murind de foame vor căuta vinovaţii, nu va fi oare prea târziu să fie schimbat vis­­ternicul de la finanţe ? DORIN IN TREN Prin luna lui Decembrie am fost silit să plec la Bucureşti. Cine cunoaşte înfăţişarea de­zolantă a Iaşilor în nopţile de iarnă, va înţelege cât de silnic am pornit de acasă în diminea­ţa aceia rece, prin lapoviţă şi prin fulgii neastâmpăraţi de sus, şi cât de trist am coborât uliţe­le neîngrijite—printre mormane de gunoaie şi zăpadă—până de­vaie în strada Gării. Pe la 6, nu veghiază nici gar­diştii. Nicăiri nici lumină. Doar vreo lampă fără gaz mai stăruie prin cârciumile pitite din faţa «Vămii» şi prin cafe­nelele murdare, încărcate cu călători, care moţăia in aştepta­rea trenului. Fiindcă deci în frigul şi sin­gurătatea aceia, la aerul de mi­ze ia şi în mirosul nesuferit al cartierului nu găseam deloc în­demn pentru călătorie, m’aş fi întors cu drag în culcuşul meu de acasă, dacă din păcate a doua zi nu m’ar fi aşteptat în Bucureşti „ şeful». La gară am ajuns ca de obi­cei târziu, căci vagonul—singu­rul vagon de clasa II—era plin. Insă după neajunsurile îndurate in alte rânduri, eram mulţumit că in mână nu duceam acum decât o geantă cu state şi hâr­tii de cancelarie. — O să se facă loc îndată, mă încredinţă un domn binevo­itor. La Buhăești, e cineva ca e se dă jos... Și mă proptii în picioare in­tre două compartimente, uitân­­du-mă pe rând la călătorii dină­untru, ca să ghicesc mai dina­inte cine va fi peste două cea­suri binefăcătorul meu. Deodată se urcă de afară un domn g­as și elegant, care In trecere păru că se sinchiseşte o clipă de vecinătatea mea, dar că în cele din urmă s’a răs­­gândit. Nici nu s’a închis bine uşa la compartimentul lui (capătul a­­cela al vagonului era de clasa I) şi scoaseră îndată capul încă doi necunoscuţi, la fel de intri­gaţi de fiinţa mea, ba acu­m aş fi jurat că îmi surâd ca nişte tovarăşi vechi de ştrengărie. «Pitiş!!!» auzii apoi strigând, şi cuvântul acesta mi-aduse a­­m­nte de anii de liceu şi de un prea cunoscut profesor de eli­neste, al căruia manual mi se dusese odată vestea că-l ştia din scoarţă’e scoarţă. Porecla asta venea desigur din amra cuiva, care odinioară în «repetitoriu» se aduna in ju­rul băncii mele, să-i fac lecţia la asculta... Dar fără să mai îmi lase ră­gaz să mă gândesc, un tânăr trimes anume s’a apropiat de mine, zicând politicos : — Poftiţi, vă rog, avem şi pentru D-voastră o bucăţică de loc... In sfârşit, dupăce au Încuiat uşa, fără să le pese dacă mai au şi alţii dreptul ca să intre, şi după ce m’am uitat lung la fiecare, căutând să descopăr sub grăsimea abundentă de pe obra­jii lor urmele trăsăturiîe de al­tădată—i-am recunoscut pe toţi. Şi fiindcă s’a întâmplat aşa, ca să ne regăsim pe neaşteptata patru inşi, după o despărţire de douăzeci de ani, nu pot spune că n’a fost şi din par­ea mea o explozie since­r de bucurie. Şi pentmcă la ocazii de ac­stea o­­mu­l e face vorbă ei, începură să curgă poveş­t­ile, mai mult în de ei, şi dela o vreme m’am furişat eu mintea îndărăt la anii ce da şcoală (doi din tovarăşi erau pe atunci cei mai nenorociţi din întreaga clasă a II-a) şi i-am văzut chi­­nuindu-se cu primele noţiuni de cultură generală. — Zi, Guguiene, Richelieu — Ba... Rachialeu !... Jenică Ionescu, d­omnul gras şi parfumat, care se lăţise ca o broască ţestoasă pe canapeaua Căilor Ferate a atari de Guguia­­nu—era în şcoală şi mai pes­­naş. In clasa III zicea: locuinţă adverbială (= locuţiune adver­bială) şi Gingondeni ( = Giron­dini). Ş dacă doriţi, caetele­­w v’ar putea da probe şi nui Pi­păite, ce capete confuza şi goa­­l aveau pe atunci «peşti bâeţi cu viitor. , , , . , . Iată două rânduri la Istorie Guguianu Aristotel scrie îa (Citit! continuarea în pag. II-a) DOCUMENTE OMENEŞTI de Titu Sprinceană GING­INAT PAVELESCU Cristos a înviat ! — Fragment — Aleargă peste ’răreaga fire Fior­uri vagi de fericire Şi toate inimile lo­r : Cr­istos a înviat!­ ­ Un zbor naiv de idealuri şi inimi prinde să tresară ; Ca şi pa câmpuri, văi şi­­dealuri, Şin noi e cald şi primăvară !, Şi cerului mai cald, mai dulce l-aduce parcă o solie De tot mroeid nostru, blânda Ş’armonioasa ciocârlie. Cântaţi: Cristos a înviat! Iar clopotele !n dimineaţă Să’nalţe’n ceru’nseninat Cântarea d­ragostei de viaţă. —ii» in­iiw iii iiiUltueUlfuiTlI'ii Danna pentru pierderea., surîsului D­na fane Lugan artistă de^ la teatrul Antoine din Paria pe cînd voi’ia .ia Iulie trecut la Plom­biere s­­i automobilul armatoru­lui ix. ir stilez Vidai, condus de acesta, a fost contusionată prin lovirea automobilului de un ar­bore. D-na Lugan a avut o rină la buza superioară. A chemat­­în judecată pe d. Vidai pentru daune din imprudență. Tribuna­lul a acordat artistei la mod provizor 5000 franci pentru în­grijire, rezervîndu-i dreptul la alte daune dacă vindecarea n’ar fi complectă. Din cauză că i-a rămas la buză o cicatrice, care jenează surlsul artistei, aceasta a făcut un nou proces în daune, înţoare, pe baza aprecierei unui expert, cere de la d. Vidai 75.000 franci (un milioa­­n valuta noastră) pentru invaliditatea parţială în gestul surîsuhîi, aşi de expresiv şi imporiaat pentru o artistă. Problema reparaţiilor Bucureşti.r— Azi se va în­mâna Comisiunii reparaţiilor răspunsul Angliei la raportul experţilor. Dupâ cum reese din declaraţiile d-lui Mac­Donald făcute în Camera Doamnelor, aleat răspuns va fi favorabil. DUMINICA 27 APRILIE 1924 asupra morţei lui Tolstoi Interesante amănunte inedite asupra morţii lui Tolstoi, publică In Revue Mondiale, cunoscutul traducător şi comentator al ope­rei tolstoiana, J. W. Biensto­­k. E vorba de raportul confiden­­ţial, găsit în arhivele imperiale, al generalului Lvov, fostul şef al poliţiei din Moscova. Se ştia că în jurul micei sta­ţiuni Ostapovo, unde se retra­­sesă Tolstoi bolnav, roiau agen­ii Olomnei, veniţi ca să controleze cuvintele şi gesturile acelora cari alergau la patul Marelui agoniant. R­aporuul relevează în­să cu câtă atenţie s’au spionat vor­bele şi suspinele muribun­dului, pentrucă la Curtea din Petrograd, sa dorea mult să se ştie, dacă celebral şi temutul «excormucicat» s’ar fi pocăit şi împăcat cu biserica ortodoxă, cel puţin în clipele extreme. In acest caz ştirea trebuia să fie imediat răspândită în lumea întreagă. Din ordinul Sfântului Liaov se aflau în sat, episcopi cari aşteptau in acest scop. La tele­graful din Ostapiv, a fost o continuă vibrare de telegrame cifrate de la 31 Octombrie, ziua sosirei bătrânului bolnav şi pănă la 7 Noembrie, ziua raprţe. Veniseră din toate părţile rude şi prieteni, cu medici şi infer­­miere. Guvernatorul, ingrijat de ordinea publică, venit in per­soană la faţa locului, ordonă mă­rirea pazei. Se controla fiecare ‘pas al persoanelor’ din firul bol­­­­navului. O telegramă a Mitropolitul An­tonie implora ca Tolstoi să se reconcilizeze cu Biserica, a rămas fără răspuns. Arhiepisco­pul Patenie, îndată după de­ces, a insistat mult pe lângă fii lui Tolstoi, ca să îi­ se spue dacă vr fi­ un gest, sau un semn al muribundului, n’ar autoriza fu­neralii religioase. Răspunsul fu negativ şi prelatul plecă. Puţine ore după acea pleacă şi trenul mortuar, împreună cu­­ vre­o 350 de însoţitori. I IIM II III II «II ITT'll fj'| I ■ I „Ierusalime/Ierusalime, Care’ţi omori profeţii şi pe cei care’ţi sunt tri­mişi ; de căte ori n’am încercat să ţi adun copiii, după cum cloşca îşi a­­dună puii sub aripele sale, şi tu n’ai vrut...“ (Isus)­ Una dintre cei­ mai dureroa­se săptămâni din istoria creşti­nismului este de sigur «Săptă­mâna Patrîndur».—Şi când te gândeşti la această­­săptămână, îţi apare de îndată la minte: Palestina,Ierusalimul, Getsemani, Golgota..., leagănul şi plămădi­rea doctrinei lui Isus. Locurile pe unde acum 18 veacuri pre­dică unul dintre cei mai măreţi predicatori şi in­formatori ai omenirei, locurile de puţină speranţă şi de adâncă amără­ciune din viaţa ţi lui Hristos..., Care însă prin suferinţele sale s’a câştigat Gloria eternă-adevă­­rata nemurire. Cu toate că vina istorrcă e a Ierusalimului, care nu s’a cu­noscut profetul blândeţe! şi al inţelepciunei, totuşi această vină se explică­­prin filozofia timpu­lui, prin acea epocă trăită din viaţa Mântuitorului, epocă a sângelui, a cruzime­ şi a răz­bunare!.... De altfel dreptul învăţător, care nu avea «unda să-şi plece capul» a înţeles că pentru a schimba felul de a fi al ome­­nirei, a dărâma legea cruzimei, va trebuie să-i sufere asprimea, convins fiind că fără jertfirea de sine, nimic nu se putea face. Aceasta l-a făcut de sigur să sufere judecata nedreaptă a tim­­pului şi să se ridica în sfera impă­rţiei sale ,care nu era din lumea aceasta»... Prin pironirea pe cruce-Isus, a străpit cel dintâi Doctrina dreptăţei şi a blândeţei, cu sân­gele său, înfăptuind astfel opera pentru care a fost chemat, cea dintâi «învăţătură» de adevărată iubire şi ajutorare a celor slabi, pe care în urmă siroaele de cânge, ale miilor de martiri ai nouei credințe, au trebuit a’p Citit! continuurea în pag. l!.a ABONAMENTE: Lei 60íf... pe un an * 320 ... « 8 iuni lőÖ%. . . « 3 lun <u i WJ** .»MUm .Hl» v»Yt >• >■ >• •’* Vv•T* V V *4* 4' >: 4' >: 4. 4 4 4! ■A * a * Vil *^a***v^*?^*>* a * L Ll’T ^1. • »V» érí »Ti • ■ • »ri »▼» *▼* »▼* »vi *v, JV» »»« «»* «vi «»i »v* »▼» • La marea Tiberiadei.—'sus iar se arătă ucenicilor, la ma­rea Tiberiadei., Simon Petru, când auzi că este Domnul, își încinse haina căci era gol. . Ceilalţi ucenici veniră cu luntrea, căci nu erau departe de p uscal, ci ca la două sute de coţi... Acum pentru a treia oară se arăta Isus ucenici­lor, după ce se sculă dintre morţi (Ioan, XXI, 1, 7, 8 şi 14). V v v v V V 4* 4* 4* V V V 4* 4' 4* 4* 4* 4* 4* 4* 4’ 4 4* 4* 4* 4

Next