Orizont, 1978 (Anul 29, nr. 1-52)
1978-01-12 / nr. 2
-ч Eminescu și Banatul Mihai Eminescu se intîlnise cu Banatul probabil intit prin lecturi, apoi cunoscuse direct așezările bănățene (Lugoj, Timișoara, Arad, Oravița) in turneul trupei lui Pascaly in 1868 și mai pe urmă legăturile sînt continuate prin prieteni, după 1869, cind poetul era student la Viena. Pe de altă parte, bănățenii dovedesc, pe măsura scurgerii timpului, un interes sporit față de opera marelui poet român. O atestă presa vremii, edițiile din scrierile lui Eminescu, traducerile, transpunerile muzicale, alte manifestări. Asupra tuturor acestor aspecte s-a oprit, acum un deceniu, Ion Iliescu in cartea sa Eminescu in Banat (Timișoara, 1964). O carte minuțios documentată, însoțită de o utilă — deși incompletă bibliografie întocmită de F. Moldovan. Dintre multele semnalări care mai pot fi adăugate vastei bibliografii a acestei teme, dorim să înregistrăm acum o însemnare apărută în gazeta Progresul din Oravița, în 1909, la 20 de ani de la moartea poetului, sub titlul Cintecul lui Eminescu și iscăliță Don Ramiro (numele publicistului Romul Bortoș) : „Cind prindea vr’un prieten, gata să facă cinste cite un păhar de băutură, Eminescu îl ducea la jupînul Ștrul, un birt de a doua mină, intr-un podrum, și cu voia prietenului își comanda «o frigărușcă», cum numea el carnea friptă pe frigare, mîncarea lui de predilecție, și întreba pe Ștrul de lăutari. Răsărind lăutarii, se apropiau de masă și — după cunoștință veche — începeau să tragă cintecul poetului... Eminescu, bătînd tactul pe dunga mesei cu degetele arătătoare de la amîndouă mîinile începea să evite : Foae verde și-o rosură Foae verde și-o rosură, of ! .Am un pom în bătătură. Am un pom în bătătură. L-aș tăia să-l bag în casă, L-aș tăia să-l bag în casă, of ! Ramurile nu mă lasă, Ramurile nu mă lasă... L-aș tăia să-l bag in tindă, L-aș tăia să-l bag în tindă, of ! Ramurile dau de grindă. Ramurile dau de grindă... Aria încă o știu și aș comunica-o bucuros unui pricepător, ca să o eternizeze pe strune. Pomul din bătătură poate să fi fost amanta poetului, cu rude mari și crengi bogate, cari n-au lăsat-o să se mărite după acest luceafăr — fără parale. N-am citit-o nicăiri pîn-acum și-am dat-o la tipar așa cum am auzit-o 'nainte cu 10-14 ani de la Traian Suciu ре-atunci medicinist in Cluj, iar el o auzise de la mătușă-sa Lucreția Suciu, poeta răposată din Oradea Mare, care o adusese din România." * Fără a avea vreo însemnătate deosebită în descifrarea profilului eminescian, notița în cauză poate fi un document, între multe altele, care demonstrează interesul bănățenilor față de marele poet. Relațiile Eminescu - Banat se cer așadar, in continuare cercetate, cu atît mai mult cu cit azi, prin lucrările lui G. I. Tohăneanu și Eugen Todoran, Timișoara a devenit un centru important al eminescologiei. GH. JURMA • Progresul (Oravița), an. Ш, nr. 28 din 27 iunie (10 iulie) 1909. Aceeași gazetă anunța (în nr. 23) o serbare comemorativă cu prilejul Împlinirii a 20 de ani de la moartea lui Eminescu. Țara mea, sora dreptății Țara mea, unică in lume. Loc inalt pentru legende . De cind ești aici, departe, Continentul are un nume de dreptate și lumină. Cer solar si plin de pace Те-a vegheat peste milenii, Țara mea, sora dreptății, Visătoare de-adevar... Alexandru Vodă, bunul, Tot mai e in somnul tău, Domn de suflet și însemnul Pentru un neam onest și blind. EDUARD PAMFIL ! OVIONÏ al ideilor Bălcescu și Eminescu Marea, admirație pe care Eminescu i-a păstrat-o constant lui Nicolae Bălcescu vizează atît ideile revoluționarului patriot, cit și calitățile artistului, așa cum apar ele in lucrarea de căpetenie a acestuia. Românii sub Mihai Voievod Viteazul. In articolul Bălcescu și urmașii lui, publicat în „Timpul" din 24 noiembrie, 1877, Eminescu apreciază „neobositul zel, cu care acest bărbat plin de inimă și înzestrat de natură c-o minte pătrunzătoare și c-o fantezie energică" a lucrat la opera sa capitală. Poetul este cucerit de înaltul simț patriotic care i-a dat lui Bălcescu puterea ca, in ciuda bolii ce-l măcina, să cerceteze sute de cărți și documente din care, „c-o adevărată avariție pentru gloria nației românești", să închege acel impresionant tablou de istorie națională, dominat de figura augustă a marelui voevod. Admirabilă i se pare lui Eminescu simbioza omului de știință cu artistul, care, in această operă, se realizează prin transfigurarea artistică a datelor științei, fără ca acestea să-și piardă din rigoarea impusă de statutul lor propriu. Constatînd că limba lui Bălcescu reprezintă culmea „la care a ajuns românimea îndeobște de la 1560 începînd și pină astăzi". Eminescu sintetizează valoarea literară a operei acestuia in citeva observații pe cit de lapidare, pe atita de subtile și exacte. El notează astfel că, „deși Bălcescu se întemeiază pretutindenea pe izvoare și scrierea lui e rezultatul unei îndelungate și amănunțite munci, totuși munca nu se bagă nicăieri în samă, precum în icoanele maeștrilor mari nu se vede amestecul amănunțit de văpsele și desemnul îngrijit linie cu linie" (Scrieri politice, ed. D. Murărașu, Craiova, f. a., p. 159). In plus, poetul este impresionat de adînca participare sufletească a autorului la evenimentele evocate : în acest sens, ei il apropie pe Bălcescu de „scriitorii din vechime" căci, asemenea acelora, „el ii vede pe eroii săi aievea și-i aude vorbind după cum le dictează caracterul și-i ajunge mintea, incit toată descrierea persoanelor și intîmplarilor e dramatică, fără ca autorul să-și fi îngăduit a întrebuința undeva isvodiri proprii ca poeții“ (Ibidem). Alături de arta lui Bălcescu, așa cum spuneam, Eminescu a fost atras de ideile acestuia, l-a fascinat patosul lor revoluționar și patriotic. Astfel, in unele articole politice sau chiar în opere literare, ca de exemplu romanul Geniu pustiu, pot fi recunoscute cu destulă ușurință gînduri inspirate de scrierile lui Bălcescu, îndeosebi de Mișcarea românilor din Ardeal și demersul revoluției în istoria românilor. Eminescu era un cunoscător profund al realităților Transilvaniei, soarta românilor de peste munți constituind o preocupare permanentă atît a gazetarului politic, cit și a poetului. Intr-un articol, semnificativ intitulat în unire e tăria, apărut în 1870 în ziarul „Federațiunea" din Pesta și semnat cu pseudonimul Varro, Eminescu, după ce subliniază necesitatea unirii românilor în efortul lor de emancipare, insistă asupra ideii că acțiunea acestora „trebuie să se exerciteze însă laolaltă și în același timp cu celelalte națiuni nemulțumite". Convins că numai solidaritatea cu toate națiunile asuprite ale imperiului poate prezenta o garanție pentru realizarea aspirațiilor românilor, tînârul gazetar îndeamnă „Să ne grăbim dar a ne declara solidari cu națiunile nemulțumite ale Austriei, să pășim la o activitate comună cu ele, căci mîini chiar va fi prea tîrziu, mîini chiar se vor bucura numai aceia de fructele răsturnării constituțiunei, cari vor fi ajutat a o răsturna" (subi, aut.) (Ibidem, p. 79) In romanul Geniu pustiu, Eminescu evocă revoluția de la 1848 din Ardeal într-o succesiune de imagini terifiante, de evenimente a căror cruzime ieșită din comun ar părea lipsită de orice rațiune. Și totuși, Toma Nour, demonul romantic în ipostază de revoluționar pașoptist, găsește că „Legile care compun fundamentul eticei chiar te-ndreptățesc de-a cere cumi s-a luat, de-a face cu ți s-a făcut, pentru că numai așa se poate restitui echilibrul, dreptul pe pămînt". Toma legitimează astfel dreptul popoarelor de a se ridica împotriva asupritorilor lor, motivînd atrocitățile ce decurg dintr-o asemenea situație prin argumentele pe care Bălcescu însuși le invocă. „Revoluția ardelenilor — spunea el — fu groaznică, nemiloasă, mînjită de multe excesurî, vrednice de osîndit, dar putem spune, spre apărarea ei, că acele excesuri fura o urmare forțată a unei suferințe și a unei uri înăbușite și înăsprite de zece veacuri, de tăcere silită supt o cumplită tiranie" (Ibidem, p. 128). . . . Așadar, rațiunea nu numai a actelor de cruzime, fatale di asemenea împrejurări, dar chiar și a revoluției înseși trebuie căutată în veacurile de suferință și întuneric care, pină la urmă, au declanșat mînia poporului. Căci, după Eminescu, există o lege în baza căreia ai dreptul și chiar datoria să ucizi pe cel ce „ți-a ars în foc străbunii" și care „împle fîntînile și fiurile cu copilul sufletului tău". Dacă Bălcescu socotea revoluția ca pe o „evoluție istorică, neapărată, prevăzută", deci necesară, Eminescu, la fel, vede in aceasta expresia legii care ține de fundamentul eticii în virtutea căreia nu mai se poate restabili echilibrul social distrus prin lăcomia spoliatorilor. Capitolul înrudirilor spirituale dintre aceste două mari personalități ale istoriei și culturii noastre este desigur susceptibil de explorări mai întinse ; orcum însă, concluzia la care s-ar ajunge n-ar putea decît să pună intr-o lumină și mai puternică trăinicia ctitoriei lui N. Bălcescu, incandescența gindirii ce a fertilizat mințile altor urmași, între care și Eminescu, cel mai ilustru. S. CHEIE-PANTEA NICOLAE ADAM : „Monumentul PALIA DE LA ORAȘTIE" (fragment) arhivă o scrisoare a lui Eminescu De curînd, muzeul Banatului și-a îmbogățit colecția de documente privind istoria culturii românești cu o valoroasă scrisoare a poetului Mihai Eminescu. Scrisoarea a fost descoperită de eleva Frențiu Cristina Adriana, elevă a liceului ,,C. D. Loga“ din Timișoara, str. C. Porumbescu nr. 3, și donată muzeului. Dorința de a cunoaște valorile culturale ale familiei sale a îndemnat-o a cerceta în vacanțe, biblioteca bunicului ei, Burza Lazăr, din satul Gothatea, comuna Gurasada, jud. Hunedoara, în această bibliotecă, ea a găsit, printre alte cărți, și o carte de poezii de Eminescu, (ediția a Ш-a, îngrijită de Al. Coloman, Ed Cugetarea, București f.d.), între filele căreia se păstra valoroasa scrisoare. Bunicul elevei este decedat de mult timp și nu a lăsat nici o indicație în privința prețiosului document. El a fost un om cultivat, dirijor de cor și fanfară — formații artistice, cu care s-a prezentat la numeroase concursuri în Transilvania și dincolo de Carpați. Epistola apare menționată în monografia lui G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, (Editura pentru literatura, 1966, p. 283-289), ca sursă fiind citat Gh. Teodorescu-Kirileanu. Citeva date asupra lui Eminescu, în Convorbiri literare, XL, 1906, p. 993—1016 și este publicată I. E. Toruțiu în integral de Studii și documente literare, vol. IV, Buc., 1933, p. 157—158. (dar fără a se indica locul de păstrare sau sursa din care este reprodusă). ELENA BORUGA Iubite Chibici, Döbling 12/29 ianuarie 1884 Nu sunt de loc in stare să-mi dau seama de boala cumplită prin care am treb xlc,iidei modu ‘“ c‘?„re am fost internat aici în ospiciul de alienați. Știu numai‘‘‘ 'â boala intelectuală nu a trecut deși Lzic stau îndestul de prost. Sunt slab. 55* Printre îngrijire asupra unui viitor care de-acum înainte e fără îndoiala și mai nesigur pentru mine decit oricind. Ceea ce aș voi să știu de la tine este dacă cărțile și lada mea sunt în oarecare siguranță și dacă pot spera să le revăd. In ladă trebue să se fi aflund și ceasornicul pe care l-am fost scos de la Simfon. încolo aș voi să știu dacă pot scăpa de aci, unde un adevăr îmi pare că stau fără nici un folos. Tratamentul pare a consista in mișcare puțină și proastă și în rechisiune ; — încolo n-am observat nimic in maniera de a mă trata. Sufăr cumplit, iubite Chibici, de lovitura morală pe care m-a dat-o boala, o lovitură ireparabilă, care va avea influență rea asupra întregului rest al vieții ce voiu mai avea-o de traiu. Asemenea nu știu nimic asupra poziției pe care mi-ați creat-o in acest institut. Cine plătește pentru mine aci și cine are grijă de mine ? D. Maiorescu a trecut pe aci Intr-o zi, dar a stat mai puțin de un minut și nu mi-a spus nimic In ce mă privește. Incit, deși mi-am venit in fire de mai bine de două săptămini, nu știu absolut nimic asupra sorții care mă așteaptă, căci sper că nu voiu fi condamnat a petrece noi ani întregi fără necesitate. Doctorii mi-au spus că trebue să-ți scriu ție in privirea aceasta. Mi-aduc în adevăr aminte c-am venit cu tine în tren, dar încolo nu mai știu nimic decît că am stat închis și am suferit nu numai de halucinațiuni ci și mai mult încă de foame. Mă-ntreb acum dacă e vorba ca, cu cheltuială și anume, să continue regimul sub care trăiesc, regim cu totul fără folos atît pentru mine cit și pentru amicii cari au binevoit a se interesa de mine și a mă trimite aici. nenorocitul tău amic Michael Eminescu Ober Döbling bei Wien Privatheilanstalt. Hirschengasse nr. 7L M. EMINESCU Fii bun, iubite Chibici, și răspunde-mi cum stau lucrurile cu mine. Doctorii de aici îmi vorbesc de d. Maiorescu și de tine. Eu știu despre tine că tu n-ai mijloace pentru a îngriji de mine în starea în care sunt, îmi sunt clar necunoscute măsurile pe carce. Maiorescu va fi binevoit să le ia în privire-mi și văd pe de altă parte că doctorii de la institut nu știu asemenea nimic, ci se mărginesc a-mi cita numele D-sale și al tău, ceea ce — în izolarea în care mă aflu — nu e de natură a mă satisface. Și, în adevăr, nu-ți poți închipui starea... în care un om se află într-un institut de alienați, după ce și-a venit în fire. Neavînd nimic de lucru, închis alături c-un alt individ, hrănit rău precum se obieinuește la spitale și lăsat în prada celor mai omorîtoare grije în privirea viitorului, mi-e frică chiar de a-mie plînge soarta, căci și aceasta ar fi interpretat ca un semn de nebunie. Astfel, fără speranță și plin de amare îndoieli, îți scriu, iubite Chibici, și te rog să-mi lămurești poziția în care mă aflu. Eu aș vrea să scap cut se poate de curînd și să mă-ntorc în țară, să mă satur de mămăliga strămoșească căci aici, de cînd mă aflu, n-am avut nici odată fericirea de-a munca măcar pină la sațiu. Foamea și demoralizarea. iată cele două stări continue în care petrece Tudor Vianu și poezia lui Eminescu In bibliografia eminesciana, atît de bogată și de complexa, studiul lui Tudor Vianu fixează primul ei moment decisiv. In principalele capitole ale studiului, Tudor Vianu reliefează aspectele cele mai adînci, caracteristice ale eminescianismului, printr-o includere a poetului în marele moment al romantismului european dar și printr-o permanentă analiză a originalității, prin care Eminescu a dat străluciri cu totul particulare unor teme și motive ce-au fost vehiculate în poezia romantică a secolului trecut. Tocmai în acest punct, studiul lui Vianu își păstrează până astăzi, nealterat, activitatea. Astfel, urmărind raportul dintre Eminescu și etica lui Schopenhauer, Vianu surprinde structura proprie, de neconfundat, a atitudinii eminesciene, din texte precum Melancolie, Te duci etc. intuind că poetul trăiește aici un sentiment acut de pulverizare a propriei identități și, astfel, am putea adăuga, anticipează una din direcțiile lirismului modern care va traversa în forme și expresii diferite universul poețor de mai tîrziu. Tot așa, analizînd felul în care poeții romantici au conciliat realitatea antagonică a ,,voluptății și durerii" printr-o adîncă coborire (care are, de fapt, sensul de înălțare !) în și prin iubire, Tudor Vianu stabilește valoarea deosebită a dorului în poezia lui Eminescu care înseamnă altceva și mai mult decît acel ,,süsse Sehnssucht" al poeziei romantice germane. Raportînd-o la generația anterioara, mai ales în ceea ce privește marea capacitate a poetului de a trăi cu egală intensitate și pe dimensiuni absolute tot ceea ce pulsează lumea interioară a spiritului, Tudor Vianu demonstreazâ răsturnarea subită pe care poezia lui Eminescu o aducea în epocă, precum și perspectivele pe care un asemenea univers de simțire l-a ,,eliberat" făcîndu-l, dintr-o dată, necesar și posibil. Din acest punct de vedere — constata Vianu — ,,ceea ce s-a numit deci, îndată după moartea poetului, ..răul eminescian" e mai degrabă o criză de creștere. Dar, am putea adăuga, această „criză de creștere" a însemnat și primul moment de „maturizare" propriu-zisă a liricii românești. RODICA BĂRBAT