Orizont, 2000 (Anul 12, nr. 1-12)

2000-01-20 / nr. 1

PIAȚA IDEILOR . Sălbaticul din noi Mihaela Anghelescu Irimia S­intagma din titlu ar putea trece drept rezumatul demonstrației pe care o datorăm autorilor publicați de Edward Dudley și Maximillian Novak în voluminosul studiu din 1972 The Wild Man Within: An Image in Western Thought from the Renaissance to Romanticism, University of Pittsburgh Press, London. Ușor de intuit, premisa potrivit căreia sălbaticul nu este atât un exemplar tip al geografiei fizice, cât unul al spațiului trasat de harta noastră mentală apropie cu evidență demersul de renumita Ecole des Annales din Paris și,mai amplu, de cercetările pe tărâmul imaginarului care au devenit și la noi o habitudine academică mai ales grație pro­fesorului Lucian Boia de la Facultatea de Istorie a Universității din București. Cercetări în materie încurajează sistematic și masteratul de Studii Culturale Britanice al aceleiași universități, în colaborare cu Consiliul Britanic din România. Pentru Hayden White, analistul identității culturale pornind de la o gramatică tropologică, omul sălbatic este un fel de "figură de gândire", prin urmare și "de stil" a mentalului european. Concept de bază al acestui spațiu cultural, celebrul sauvage se raportează pertinent la Europa barocă și rococo a palatelor somptuoase, ca și la romantica Europă în căutare de libertate departe de civilizație. De aici cele două simbolice variante: le mauvais sauvage și le bon sauvage, primul sprijinind, prin spectaculoasa sa monstruozitate, însăși ideea europeană de civilizație, al doilea punând-o în sănătoasă stare de repaus, prin ra­portare la aceeași problematică morfologie tipo­logică pe care o etalează, înțelegem, astfel, de ce "formele de sălbă­ticie" pe care le aduce White în discuție sunt subiectul unei arheologii ideatice. Pentru a poposi convingător asupra conceptului modern de săl­batic nobil-creația secolului al XVII-lea și de­­sărvârșirea celui de al XVIII-lea - el trasează un scurt istoric ordonat de arhetipuri binare: săl­băticie vs. civilizație, nebunie vs. sănătate mentală, erezie vs. ortodoxie. Transpare, indubitabil,ca­litatea de spațiu intern a lumii populate de exem­plarele altfel decât noi. Altfel decât пор. Suntem, în secolul weberienei dezvrăjiri a lumii, tot mai mult într-o lume alternativă la norma cotidiană cu teritoriul înlăuntrul nostru. S-au discreditat infernul, ca și paradisul cu acces undeva pe harta vie a lumii! Cât despre purgatoriu, acest al treilea spațiu - și ultima speranță a salvării - dispare cu totul. Teatrul lumii,cu angoasele și momentele de extaz pe care le conține drama vieții, se interiorizează. Nelipsit, rolul sălbaticului capătă contururi tot mai vădit mitice. E­xistă însă o preistorie a acestui mit modern. Țesută cu materialele figura­tivului magic, ea abundă în reprezentări antro­pologice și ilustrări ale spațiului fizic. Este cazul mitologiei clasice greco-romane, care aduce în scenă o umanitate de o zdrobitoare diversitate, cu potențial de unificare în principiu, în imaginarul iudeo-creștin, în care accentul se mută pe versantul moral-metafizic, întâlnim o umanitate ce ar putea să-și afle unitatea de principiu, dar care este radical divizată în fapt. Se înregistrează încă de acum tendința de dizolvare a granițelor fizice în favoarea entităților etice. Această stare de lucruri va pregăti atmosfera pentru mentalul medieval, între ale cărui îndrumare se află sancțiunea rușinii și a vinei - adevărate instituții culturale responsabile de trecerea mitului în ficțiune și înapoi în mit. White semnalează cu insistență această pro­fundă mutație modernă. Dacă legea romană di­ferenția social pe patrician de plebeu, investindu- l pe cel dintâi cu statutul de om întreg, îndrituindu- l pe cel din urmă doar cu condiția de om "parțial", pentru creștinii Evului Mediu taxonomia existenței devine profund spirituală: pe verticală, ea sta­bilește clar relația dintre umila piatră și Creator, între care se clădește scara ființelor plăsmuite de Domnul astfel încât, fără a-și putea depăși condiția, omul să poată aspira la purificare și salvare; pe orizontală, lucrurile lumii se îndreaptă către momentul apocaliptic al unirii cu Dumnezeu. Acestor comandamente de ordin, în ultimă instanță, moral, li se subscrie și fundarea categoriilor "noi" și "ei". Or, axiologizarea pe care o implică motivează despărțirea umanității împlinite de cea imperfectă, a comunităților ind­use de cele excluse din lumea "cu rost", a civilizatului de sălbatic. R­afinare­a diferențierilor cu care se operează pe scara civilizator-etică, sălbaticului i se opune, ca strictură-model, barbarul. Incapabili a vorbi, potrivit descrierii definitorii pe care le-o făcuseră grecii vechi, barbarii sunt resimțiți ca amenințare colectivă. Ei vin de departe, ca invadatori și au porniri distrugătoare ascunse de un trecut îndepărtat. Sălbaticii, în schimb, trăiesc în vecinătatea comunității civilizate, îndeobște în pădure (silvă), spațiul prin care își legitimează statutul de creature selvaticae. Pericol individual, sălbaticul este alteritatea in presentia a omului "normal". Valorizat pozitiv,el este purtătorul stării originare a lumii, însuși o oază de puritate într-o lume căzută. Din contra, pentru comunitatea care își măsoară progresul în termenii confortului civilizator, sălbaticul deranjează până la nevoia recunoscută de a-l suprima. M­odernitatea clasică substituie ficțiunea străvechiului mit al sălbaticului: în clasicul eseu despre canibali, Montaigne subliniază artificialitatea europenilor contemporani lui, introducând ideea cu percuție în timp a sălbăticiei "noastre", în contrast cu primitivismul natural al "lor". Sălbăticia devine narațiune. La finele primului pătrar al secolului luminilor, Giambattista Vico reabilitează virtuțile omului primitiv, portretizându-l în culorile cu anticipație romantice ale poetului în dialog deplin cu universul. Cazul celebrului Peter, băiatul găsit, în ziua de 27 iulie 1724,în vestul Saxoniei, într-o stare de perfectă sălbăticie, fără haine, necunoscând limbajul articulat, fără minime repere de sociabilitate, îi furnizează lui M. Novak materialul speculațiilor pe seama "sălbaticului invitat la ceai". Consemnat și de Jonathan Swift, doi ani mai târziu, acest eșantion de umanitate rătăcită de propria matcă civilizatoare pare să-i fi servit decanului din Dublin drept model pentru oamenii Yahoo care-l oripilează pe Gulliver. în epocă se încetățenise imaginea lui Vineri, pe care Defoe ar fi construit-o folosind un material uman asemănător. Circula, totodată, o poezioară de un anume Lewis, în care morala suna la înălțimea comandamentelor raționaliste formulate mai apoi de Immanuel Kant: Primiți incultul tânăr neformat. Spectacolul trebuie să continue Cristian Pătrășcaniu . Domnului Uie Gyurcsik D­edicația. Ea nu avea cum să aibă alt destinatar, fiindcă domnului Gyurcsik îi datorez mult mai mult decât forma eseului de față, ca un contrabandist al ideilor ce sunt. Și, pentru că n-am avut promptitudinea replicii în acea după-amiază caldă de toamnă care a trecut când, provocându-mă să ies dintr-o (uitată deja) crispare de sine, mi-a spus, surâzându-mi, că l- a cam ciufulit pe "favoritul" meu. Colimator. Referința cea mai des invocată a acestui text se numește Alasdair MacIntyre; este, ca să fac uz de o formulă retorică, locul comun al discursului meu, rezervorul lui de ar­gumente. Teoria sa este "conceptul-pi­vot" în jurul căruia se va ordona (sau dezordona) expunerea mea. MacIntyre este "favoritul" meu, galez de origine și american prin adopție, el e, în acest moment, unul dintre cei mai influenți gânditori americani, provocând, cu prilejul fiecărei ieșiri la rampă, reacții polemice din cele mai neașteptate unghiuri de vedere. Tratatul de morală. După virtute, cartea sa cea mai cunoscută, tradusă de (relativ) puțin timp și în limba română, a declanșat imediat după apariție "un succes răsunător și o serie nesfârșită de contestații". Denunț polimorf al tarelor modernității, "predică a disperării". Tratatul... este textul care dezvăluie "simulacrul de morală" în care se complace să trăiască lumea modernă și medicament­ul ei, totodată, în opinia autorului. S­trategie. "Recăpătarea memoriei este prima etapă a libertății; să te emancipezi înseamnă, mai întâi, să-ți regăsești tradițiile, fie chiar pentru ca mai apoi să te îndepărtezi de ele sau să le relativizezi", notează într-un recent studiu Pascal Bruckner, în acest sens, și în numele proiectului său de factură terapeutică, MacIntyre survolează momentele cele mai semnificative ale teoriilor etice, consacrând examinării amă­nunțite și critice a acestora mai bine de două treimi din carte. Uzând metodologic de o alianță între cercetarea de tip istoric (extensivă, aplicativă, descriptivă) și aceea de tip analitic (intensivă, explicativă, comprehensivă), gânditorul natura­­lizat american își construiește tradiția vie pentru problema care îl preocupă, într-o manieră aristoteliciană, adică, socotind că, în materie de cunoaștere, totul e bun până la el, teoriei sale revenindu-i privilegiul de a încheia apoteotic și, repet, vindicativ, o serie istorică. P­arantează. E o chestiune care ține de "abc" maniera de a gândi a acestor pro­fesioniști ai trădărilor care sunt filosofii; actul reflexiv nu poate să-și atingă maturitatea dacă nu e exersat "prin reacție", daca nu e dialectică a lui "vis-à-vis". Mai mult sau mai puțin, faptul acesta transpare inclusiv din structura textelor, planurile retorice sau circuitele mai complexe ale acesteia nefiind altceva decât transcrieri ale dezertărilor invocate mai sus. Unele dintre ele pot să fie chiar fecunde. A­m închis paranteza. Ne-am putea întreba :zi care este tradiția pe care și-o "decu­pează" MacIntyre? Altfel spus, pe cine trădează el? Fără a epuiza lista celor părăsiți, ar fi utilă o succintă contabilizare, cu atât mai mult cu cât teoria sa "reacționează", prin incluziune, tocmai față de această tradiție. C­ronolgie. Pentru lumea antică (a se citi, pentru o parte a ei, căci decupajul filo­sofului e permisiv) achizițiile cele mai importante sunt următoarele: omul homeric e lipsit de o normă exterioară ca referință, lumii acestuia fiin­­du-i specifice virtuțile competiției; omul atenian dispune de un set de norme după care testează viața propriei comunități și decide dacă aceasta e justă sau nu, virtuțile cooperării fiind acelea care dau consistență lumii sale. Sensul virtuților pe care omul atenian e chemat să le­­ aproprie vine "de sus", la fel cum se întâmplă și în Evul Mediu. Cu diferența că lumea medievală, bântuită de un amplu zel misionar și având ca problemă principală descoperirea unui liant prin care să armonizeze fracturile particulare ale unui pă­­gânism mai vechi, adaugă celor patru virtuți cardinale (dreptatea, înțelepciunea, cumpătarea și curajul) alte trei (teologice: credință, speranță și iubire), plasând însă, în prim-plan, actul de voință, față de care cele de acum șapte virtuți fundamentale sunt numai secondante. "Revoluția copernicană", inclusiv în ches­tiunea moralei, este provocată de mișcarea ilu­ministă, către care, de altfel, MacIntyre aruncă necruțătoare anateme. Motivele atitudinii sale sunt următoarele: anularea viziunii teleologice asupra existenței și asupra condiției umane, eliberarea dintr-un cadru holist și refacerea temeiurilor morale prin apelul la criterii universaliste care s-au dorit a fi independente de orice tradiție de gândire. Tipologic, ceea ce e definitoriu pentru iluminism, în opinia lui MacIntyre este "forța argumentelor negative". "Tot așa cum Hume propune pasiunile ca suport al moralei, Kant propune rațiunea, fiindcă argumentele sale exclud posibilitatea pasiunilor ca suport, iar Kierkegaard, din cauza părerilor sale despre natura obligatorie a considerațiilor care exclud atât rațiunea, cât și pasiunile ca suport, propune viziunea funda­mentală fără criterii". Prin urmare, cât de universal să fie un temei, de vreme ce, cu fiecare vis, el își schimbă numele și conținutul? Deriva morală are, în felul acesta, nu numai cale liberă, ci și tradiția pe care să­ se sprijine. La Machiavelli, forța virtu-ului e permanent subminată de fata­litatea fortunei, actul de supremă virtute fiind echivalentul unei bune negocieri cu teribila pre­siune exterioară, maximum posibil de obținut fiind "limitarea puterii fortunei, dar nu detronarea ei". Nu sensul, prin urmare, este aici stăpânul existenței, ci hazardul. Științele sociale implo­­dează și ele când vor să-și evoce temeiurile, căci, prin forța faptelor, s-a dovedit că "nu e nimic paradoxal în a oferi o predicție, vulnerabilă ca toate predicțiile sociale, cu privire la imprevi­­zibilitatea vieții sociale". Maladiile modernității, opinează MacIntyre, e consubstanțială și feno­menului liberal. Fără scop, căci fără istorie (din moment ce instaurarea liberalismului echivalează cu sfârșitul istoriei), liberalismul substituie absența temeiului etic prin context; el este, în acest sens, "barbar", ca­ să folosesc formula filosofului american. N­ietzsche, în opinia lui MacIntyre, și nu numai, filosoful german este primul dintre modernii care observă "această facilitate vulgară a expresiei morale contemporane"; pentru el, pretinsele raportări la obiectivitate ale sen­tințelor morale sunt, în fond, numai expresii ale voinței subiective în comportamentul moral. "Fi­losoful moral prin excelență", Nietzsche sesizează o problemă de o importanță decisivă: criza mo­dernității. T­urnul Babel. "în vremurile noastre, emotivismul este o teorie întrupată în personaje", el reprezintă trăsătura cea mai preg­nantă a filosofiei morale contemporane, doctrina potrivit căreia toate judecățile de valoare nu sunt altceva decât expresii ale unor preferințe, atitudini sau sentimente". "Personajele sunt acele roluri sociale care dau unei culturi definițiile sale mo­rale". Sociologizând, este de consemnat faptul că eul emotivist e tocami acel "cuier" în care stau agățate diferite roluri (E. Goffman), încer­cările sale cele mai reușite ținând de trei tipuri umane — estetul, terapeutul, manageru­a, tipul de raportare la lume al acestora fiind de natură manipulativă. Forma socială care se potrivește ca o mănușă eului emotivist este societatea ma­nagerială (liberală), societatea în care tot ce se întâmplă are loc "după virtute"; excelența unei maladii reprezintă un nonsens... T­erapia regresivă. Aceasta este sintagma cu care MacIntyre își numește rezol­varea. Soluția filosofului american este o grefă delicată a aristotelismului pe structura inconsis­tentă a societății contemporane, urmarea acestei operațiuni fiind elaborarea "unui concept central de virtute,complex, istoric și stratificat". Istoric în măsura în care, "pentru a fi aplicat",el trebuie întotdeauna să preia descrieri anterioare de carac­teristici ale vieții morale și sociale, în sensul cărora trebuie definit și explicat", complex, în­trucât nu va fi definit printr-o sinonimie sau printr-o unică relaționare, și stratificat, pentru că "există nu mai puțin de trei stadii în evoluția logică a conceptului" — practica, unitatea narativă a eului și tradiția. T­itlul și dedicația. Mi-ar mai fi rămas, în raport cu ceea ce mi-am propus, să mai demonstrez dacă teoria lui A. MacIntyre este (și dacă da, de ce?) sau dacă nu este (și dacă nu, de ce?) ceea ce Luc Ferry numește "etică a auten­ticității". Brusc însă mi-am amintit (dacă ați ști cât am pregătit momentul acesta!) cum de fiecare dată înainte de a ieși din clasă domnul Gyurcsik roagă să fie ștearsă tabla. Este momentul care îmi place cel mai mult. The show must go on! Venit din marele deșert, uitat, Deprins cu fiare numai să se-ngâne, Sălbatic precum liftele păgâne. Cu grijă se cuvine să-l primiți Și mintea-i rațional i-o pregătiți. In vorbe învățați-1 să gândească Și ce gândește astfel să rostească; Maniere să deprindă, ca de domn, Civilizați-1, să ajungă om. ORIZONT -------------------------------------------г [UNK] ­'S.

Next