Rampa, martie 1925 (Anul 8, nr. 2203-2228)
1925-03-01 / nr. 2203
ANUL Vli No. 2209 Pentru spectacolele lui Alexandru Moussi înscrierile se fac la JEAN FEDER Palatul Bucureştilor de l5 ŢINEA In vremea când se discuta mutarea Capitalei, edilii noştri se gândesc, rar, pare-se că serios, e-s la construirea ospețului comunal. Suspinul e vechi. Bucureştenii văd In această realizare, o afirmaţie de stabilitate şi de liberă alegere a locului pe care Turcii nl lau impus ca Scaun. De atunci şi până azi, Capitala a avut un caracter de provizorat : paşa din Rusciuk era prea aproape. Ceea ce, in occidentul aşezat şi trainic, făcea prima grijă a locuitorilor opriţi pe câte un ţărm, şi primul lor orgoliu, la bucureştenii de totdeauna era ultima preocupare. Ovidiu era trist pe ţărmul Euxinului: pe malul Dâmboviţei Bucureşteanul se simţea ca intr’un, loc de exil. De aceia nu s’au grăbit să înalţe Rathausul lor, — l’hôtel de viile. De aceea, în fiecare vară discută cu plăcere şi în zadar, despre mutarea dincolo de munţi a Capitalei. Acum, preocuparea s-a demodat. Momentul unei asemenea incalculabile fapte a trecut: el a fost prielnic însă în zilele când se semna pacea cu Austro-Ungaria. Modernismul, pe urmă, dinamica, maşina, viteza, fac această măsură inutilă. Cu mijloacele de azi, Bucureştii pot avea tot ceea ce le lipseşte. In primul rând o primărie. O primărie cum au toate metropolele lumii. Un edificiu care să răsfrângă orgoliul, voioşia şi vitalitatea unui popor ce şi-a construit un stat, fără să fi creiat Încă oraşul. Un palat, indiciu al hotărîrei de a lua drumul vremii, drumul tuturora, al săvârşirilor urbane. In acest scop însă, edilii n’au ţinut seamă că primul lor act ar trebui sâ fie realizarea fondurilor şi suprimarea formalităţilor si tărâgănirilor. In loc de a accelera o lucrare In care se ezită de pitcuzeci de ani în faţa unui maidan descompus şi în plină fermentaţie primăvăratică, primăria a introdus de la început un element de temporizare, discordie şi risipă. A instituit un concurs arhitectural şi un premiu de cinci sute de mii de lei pentru cel mai bun plan al Palatului Comunal Încă hipotetic. Cu cele mai primare noţiuni de arta de a clădi, oricine Îşi poate da seama de vagul care pluteşte In prospectul-invitaţie al comunei. „Cel mai bun plan“ nu înseamnă nimic din punct de vedere tehnic. Trebuiau încercate clar bazele concursului : terenul studiat, situaţia urbanistică, faţadele, amploarea materialul, etc., etc. Alcătuirea Juriului nu se cunoaşte. Şi, ceea ce constitue o absurditate estetică şi tehnică, realizarea planului premiat, nu se încredinţează arhitectului care l’a conceput şi l’a studiat. Primăria Îşi rezervă dreptul de a completa studiile şi de a face lucrările prin antreprenori favoriţi. Faţă de aceste condiţii, arhitecţii din ţară au reacţionat. Un număr de 140 din totalul de 160 al acestui corp au înaintat un protest prin care declară abţinerea lor de la concurs şi cer respectarea „contractului Antonescu“. Cetitorii ştiu că exista la primărie un plan aprofundat şi plătit, al unui palat conceput de Antonescu, arhitectul creator al stilului modern românesc. Concursul de azi, renunţând la cheltuelile planului Antonescu şi instituind un nou premiu de 500.000 lei pentru o nouă schiţă de plan, însemna, fără motive plauzibile, căci vechile proecte se pot amplifica uşor, o dublă risipă bănească şi o suprapierdere de timp. Concursul de azi, prin dezideratul hibrid pe care-l cuprinde, acela ca fiece faţadă a Palatului Comunal să reprezinte câte unul din ţinuturile alipite, contribue cel mai violent atentat împotriva legilor frumosului şi a aspectului Capitalei. Această ameninţare estetică, a înţeles corpul arhitecţilor români să o conjure prin executarea lucrării lui Antonescu. Rezistenţa legală şi din toate punctele de vedere Îndreptăţită a arhitecţilor români, se va isbi desigur de Îndârjirea celor interesaţi să ia lucrurile de la început. Şi iată cum nu vom avea nici generaţia noastră, un Hotel de viile. re fac oraşele din Germania pentru teatrele lor Credem că este intersant să arătăm ce sacrificii fac diverse oraşe din Germania pentru susţinerea teatrelor lor ! Aşa, Augsburg dă o subvenţie anuală de 500.000 mărci aur (25 mil. lei); Kobing 290.000 mărci aur (10 mii. lei; Görlitz 100.000 mărci aur (1 miL lei); Gotha 280.800 mărci aur (14 miL lei); Halle 200.000 (10 mil. lei); Lübeck 250.QQQ mări aur (12 mil. Iei); Mainz 300.000 mărci aur (15 miL lei). Oraşul Chemnitz a prevăzut în bugetul său 309.000 mărci aur (15 miL lei) dar subvenţia va mai trebui să fie mărită». Faţă cu aceste splendide cifre, constatăm cu durere adâncă şi sinceră, că oraşul Bucureşti, de pildă, — ca să cităm cel mai mare oraş al României — nu acordă nici un ajutor, de nici un fel, nici unui teatru, fie oficial, fie particular, din această Capitală. In schimb însă (?) Primăria Capitalei are câte o LOJE GRATUITA în fiecare sală de teatru din Bucureşti». Este un nonsens adorabil ! * Asupra chestiune! subvenţionărei teatrelor de către primăriile din ţară vom reveni, chestiunea meritând o atenţiune deosebită. «•— ....... ....... Reprezentaţiile festive de la „Prinzregententhea In cursul verii viitoare vor avea loc, ca în toţi anii, o serie de reprezentaţii festive la „Prinzregententheater“ din München. Pentru reprezentaţiile de operă au fost angajaţi între alţii, tenorul Richard Tauber de la Opera Mare din Viena și baritonul Wiedemann care a întreprins de curând, cu un extraordinar succes, un turneu în Spania. @ si ia ts & g B s sa is sa d a a B @ a a B ARTISTELE CARE REVIN D-ra Nutzi Stănescu reîntoarsă de la Paris, va apare pe scena Teatrului Mic, in piesa „ta“ ter din München Moliére şi „Bolnavul închipuit“ de HORIA FURTUNA —In terta”cernferinţelor organizate de „Universitatea Liberă pe lângă spectacolele de matineuri ale Teatrului Naţional, d. Horia Furtună, apreciatul autor al lui „Făt Frumos“, a ţinut alaltăeri joi, la reprezentarea „Bolnavului închipuit“, următoarea conferinţă din care extragem :Nu am pretenţia în puţinele minute care îmi stau la dispoziţie să vă vorbesc despre Moliére. Şi nici n’aş putea să o fac. Aceasta nu din pricină că dv. aţi cunoaşte prea bine pe Moliére şi că deci lucrul ar fi inutil. Şi nici din pricină că eu l’aş cunoaşte prea bine şi că n’aş avea timpulsă o fac. Nu voi vorbi despre Moliére pe deoparte ca să vă satisfac scepticismul şi neîncrederea pe care le resimţiţi şi dv. ca orce auditor în faţa fiecărui conferenţiar legat fără voia lui, de un subiect gi pe de altă parte ca să las amintirile dv. clasice să invieze triumfătoare şi singure fără ajutorul meu. E în esenţa fiecărei conferinţe întâi de a enunţa subiectul şi apoi de a-l ocoli aşa ca să nu obosească pe ascultători şi ca să-i transmită intact celor cevorveni să-l trateze în urmă. Veţi asculta în curând vocea marelui Moliére bătându-şi joc şi de medici şi de bolnavi. Şi mărturisiţi că e delicată şi false poziţia conferenţiarului care nu poate lua nici partea bolnavului, nici a doctorului— căci Moliére îşi bate joc de ambii — care nu-i poate apăra împotriva lui Moliére gi care ttu-i poate satiriza după ce Moliére a făcut-o cu atât talent. Necazul lui Moliére pe piedici e explicabil. Moliére a „fost bolnav toată viaţa gi a murit la 51 de ani fără să fi simţit vre-o alinare a suferinţelor lui, căci lumea e împărţită în două: cei ce suferă şi cei ce pretind să vindece suferinţele. Revolta lui Molière în potriva medicilor e un capitol din revolta lumei în potriva celor ce pretind fără rezultat să o conducă sufleteşte, să o vindece trupeşte şi să îmbunătăţească soarta materială. Variind împrejurările, avocaţii sau politicianii pot fi tot atât de periculoşi de inutili, sau de ridicoli ca şi medicii. Un contencios de avocaţi sau un consiliu de miniştri poate face tot atâta rău ca un consult de doctori. In sensul acesta Moliére a prins, ceea ce se numeşte în şcoli, eternul omenesc. O comparaţie între medicii lui Moliére şi medicii de astăzi ne îndreptăţeşte să afirmăm că dânsul a prins şi eternul medical. Intr’adevăr, după luarea titlului, doctorul se găseşte faţă în faţă cu trei lucruri: cu diploma, cu conştiinţa şi cu imensitatea boalelor de care habar n’are. Acum începe lupta dintre doctor şi bolnav. Bolnavul n’are decât o armă: ideea că cel mai preţios lucru de pe lume e viaţa sa. Medicul are mai multe arme. Pe vremea lui Moliére purta şi un costum special. Din punctul acesta de vedere pericolul a crescut, căci astăzi medicul se îmbracă la fel ca toată lumea şi nu-l poţi deosebi la prima vedere ca să te aperi înpotriva lui. Dar, ca şi pe vremuri medicul duce cu el sub un ridicol care a evoluat, atitudini, de seriozitate excesivă şi foarte puţină pricepere. Atitudinea şi-l păstrează veşnic, de lipsa de pricepere însă dă dovadă în orce moment. Totuşi medicina astăzi nu mai omoară. Doctorul se mărgineşte să stea lângă bolnav lăsând,după ultimile teorii, ca natura să lucreze. Un mare progres s’a realizat. Astăzi bolnavul are libertate deplină să se vindece, dacă poate. Medicul nu se mai opune, adică nu mai intervine. Pentru a ajunge la acest nou câştig în domeniul libertăţilor individuale au trebuit să moară mulţi oameni din pricina doctorilor şi să se vindece mulţi oameni cu tot ajutorul doctorilor. Şi au mai trebuit şi Împrejurări fericite. Câte leacuri şi medicamente n’a cunoscut lumea, şi câte, din fericire, nu s’au pierdut? Şi câţi doctori mari n’au luat cu ei în mormânt secretul nevindecării boalelor? înaintea lui Jules Romains în Knock, Moliére văzuse că ceea ce’i interesează pe medici nu e atâta vindecarea bolnavului, cât triumful medicinei. In acest sens, medicii care despreţuesc trupul bolnavului pentru o idee, sunt idealişti. Medicina triumfă. Nici o vindecare nu mai e azi definitivă. Alternativa dintre sănătate şi boală nu o mai tranşează azi medicul, ci moartea. Medicul a rămas un simplu consilier tehnic. Interesul medicului e să prelungească viaţa bolnavului. Cura, tratamentul, convalescenţa, iată stări intermediare şi prelungite între boală şi sănătate, situaţii în care interesul bolnavului cu al doctorului se întâlnesc şi se împacă. __ Pe vremea lui Moliére, medicii vorbeau latineşte şi bolnavii nu pricepeau nimic din ceea ce auzeau. Azi bolnavii nu pricep nimic din ceea ce scriu doctorii în reţete. Procedura a devenit scrisă. Dacă astăzi nu avem mai multe leacuri ca pe vremuri, avem în schimb mai multe explicaţii ale boalelor. Azi bolnavul ştie ce boală are, iar când cineva moarte, ştie de ce boală moare. Legea cauzalităţii e satisfăcută.Viaţa trece, medicina rămâne. Situaţia de medic nu e totuşi de invidiat. Medicul poate să nu cucunoască fiziologia bolnavului, dar trebue să-i cunoască psihologia. Trebue să ştie să ceară onorariul la timp, înainte de deces sau înainte de vindecare. Orice întârziere poate fi fatală. Bolnavul înainte de toate e un client. Şi clientul prin definiţie e rău platnic. Duşmanii de moarte ai doctorilor sunt: leacurile sigure şi morţile subite. Acestea produc o perturbare neaşteptată în camera bolnavului, scurtează ceremonialul doftoricescului meşteşug şi aduc cea mai mare atingere prestigiului corpului medical. Dar câmpul de activitate al medicilor nu e limitat. După cum în baroul de Ilfov, acum câteva zile era să triumfe ideea unui sindicat în care procesele să fie repartizate în ordine alfabetică, tot astfel se va găsi odată un medic care să susţie că un bolnav n’are dreptul să cheme pe doctorul pe care’l vrea, ci trebue să uimească pe medicul care vine alfaetic la rând pe tablou. Şi iată cum, nu numai prin realizările lor ci şi prin şcoala care au făcut-o, — Moliére şi Caragiale sunt nemuritori. Cei mai puternici auxiliari ai medicilor sunt: frica de moarte şi farmaciştii. Frica de moarte e un instinct care lucrează spontan; farmaciştii — ca şi în armată — nu lucrează decât cu ordin scris: reţelele. Farmaciştii reprezintă umbra, disciplina, resemnarea, complicitatea; frica de moarte reprezintă cel mai frumos omagiu adus frumuseţii vieţii. In curând se va ridica perdeaua peste larga farsă molierească. Ii veţi ierta situaţii şi expresii pe care le-aţi admite mai greu unui scriitor modern. In materie literară însă scopul trebue să fie, cum spunea Goethe, lărgirea gustului. Veţi auzi multe adevăruri spuse sub fonna glumei. .Veţi vedea că Moliére nu izbeşte atât în medici cât în ştiinţa pe care aceştia o reprezintă. Veţi vedea cu ce egală veselie s’a aplecat el asupra slăbiciunilor omeneşti: asupra celui ce crede e bolnav, şi asupra celui ce crede că poate să vindice. Asupra celui ce crede că e bolnav? Ce dureroasă renunţare să’ţi ascunzi suferinţa sub batjocură! Moliére, — căci el era bolnavul, — a murit la a patra reprezentaţie a Bolnavului închipuit. Acesta e apanajul literaţilor de a şti să zâmbească de propria lor suferinţă spre deosebire de alţii,— de unii politiciani de pildă — care zâmbesc numai de suferinţele altora. Inchipuiţi-vă seara aceea de 17 Februarie 1673 când Moliére bolnav trebuia să joace pentru a patra oară rolul lui Argan din Bolnavul închipuit. Toți îl sfătuiau să nu joace. „Nu se poate răspunde Moliére. Dacă nu joc azi, cinzeci de lucrători din teatru n’or să aibă mâine să mănânce o bucată de pâine. Ce-or să facă ei, dacă nu joc? Pot eu să-i las flămânzi? Dar, vă rog, să începem reprezentaţia chiar la ceasul 4, căci mai târziu simt, că n’o să am puterea să joci“ Farsa lui Moliere o să înceapă. De la verva bufonă şi gălăgioasă a lui Vasile Toneanu până la dansul graţios şi mut al d-nei ,Victoria Mierescu, veţi vedea cum toţi artiştii îşi dau măsura deplină a talentului şi a veseliei lor. Dar în actul final, atunci când veţi vedea pe Argan cum candidează în haine negre la titlul de doctor, atunci când îl veţi auzi spunând cu voce tare: Jurci întrerupeţi-vă râsul amintiţi-vă, că în clipa aceea acum 252 de ani Moliére după ce a zis Jura, a căzut pe scenă leşinat, că a fost dus acasă tuşind şi vărsând sânge şi că după un ceas a murit. Plecând astăzi de la teatru, Domnule şi D-lor, nu vă gândiţi numai la pisă gândiţi-vă şi la autorul ei. Gândiţi-vă că hohotele de râs ce umplu de atâtea veacuri sălile, Moliére le-a scos din propria lui suferinţă. Gândiţi-vă că geniul lui Moliére a fost tot atât de mare ca şi bunătatea lui: a jucat muribund ca să poată câştiga alţii o pâine. Gândiţi-vă că Moliére a avut cea mai frumoasă moarte pentru un artist: aceea de a muri pe scenă. Gândiţi-vă că Moliere a avut cea mai frumoasă atitudine pentru un om în faţa morţii: aceea de a muri cu zâmbetul pe buze. ................................................................... 4 PAGINI 3 LEI Apare ZILNIC Director: ««. FAUST MOHR. Prim-Radactor: 8 DARUT FRODA. Blarearie : Racaratul, atr. Sărindar 7, etajat I. Telefoane: Diraodia 47/35. Redacţia si Administraţia : 1/58. Vernisajul expoziţiei pictorului Ştefan Popescu O NAVALA DE LUMINA INTR’O ZI MOHORÂTA — SCHIMB DE CUVINTE CU ARTISTUL ! „ÎNCEPEM SA DATAM“ ! Joi s’a deschis pentru ziarişti şi Invitaţi expoziţia pictorului Ştefan Popescu, In propriul său atelier din strada Dionisie 86. E o dimineaţă mohorâtă, îmbâcsită în care ploaia şi-a lăsat ca o fantomă umedă penumbra şi amintirea de sgribuleală şi flori. Cum ai deschis uşa expoziţiei din toţi pereţii isbucneşte deodată o năvală de lumină vie, de raze jucătoare, de parfum vegetal şi căldură mângăetoare, înăuntru e primăvară, e soare, o exuberanţa meridională, ţâşnind din sute de pânze, unele mai vii decât altele, toate elocvente şi guralive prin glasurile miraculoase ale culorilor. Uiţi ziua de ploae şi mohorâre, de umbră şi fiori, uiţi Capitala plină de umezeală, noroi şi proza banală, căci sufletu-ţl este asaltat şi copleşit din toate părţile de o mare de lumină, cu valuri de aur în topire, ce se rostogolesc sub orizonturi de sânge ori de chilimbar, pierzându-se în umbrele catifelate ale malurilor, ori brodând şi tivind pânzele de mătase ale stufurilor. Pe luciul apelor, alunecă pe nesimţite, ca pe cel mai şlefuit mozaic venezian bărci cu pânzele larg şi solemn deschise, pe care lumina a cusut petece de purpură, pornind către destine de poezie, visare şi îmbătare a simţurilor „Parteneza“. Şi talentul lui Ştefan Popescu, ne duce ca cel mai îndemânatic fantezist cârmaciu pe undele penelului către ostrovurile de culoare, In lumi de mirare, către fascinatoare Fata Morgana. Şi pleci fermecat, ameţit de băutura luminei, indiferent dacă te vei putea strecura printre Scila şi Carybde, căci magia picturei cântă insinuant şi fatal ca o sirenă. O, minunat vraciu al penelului ! Pe spaţiul restrâns al paletei, sprijinindu-ţi construcţia pe piloţii fragili ai tuburilor de vopsea, ai înalţat cele mai magnifice palate ale luminei şi culorei, pe lângă care păleşte fantasticul Castel al Dogilor, cu tot vestmântul lui de aur curat şi purpura sanguinară, stropit cu toate nestematele Orientului. Arhitect al fanteziei şi poeziei, pironindu-ţi temeliile pe realităţi, ai pus ca pietre şi cărămizi ale palatului, stropii cari au curs cu îmbelşugare din bogăţia penelului, i-ai făcut o faţadă din cea mai vie şi condensată lumină şi mi-ai pus în interior, floarea visurei, exhalând parfumuri cu ameţeli tropicale. Penelul a fost o cădelniţă, care în acea zi îmbâcsită şi umedă ca o otreapă de stradă, a umplut atmosfera expoziţiei cu filmul de o păgână sfinţenie al primăverilor de Sud. Am prins pe picior într-una din odăile de reculegere şi intimitate artistică, cu pereţii acoperiţi de aquarele delicate, de desemnuri liniştite şi severe. Am vrut să-l fac să-mi vorbească de cariera şi viaţa lui artistică, de debuturile şi luptele lui până a ajunge la această fericită stăpânire a meşteşugului, de concepţia lui artistică. Zâmbind, cu o sfială de inimosă punând graţia pe figura lui bărbătească şi pe virila lui maturitate, pictorul s’a eschivat cu o elegantă delicateţe. — Eu cred, spune pictorul, că atunci când un poet, un scriitor şi-a pus cartea în circulaţia publică, când un pictor şi-a înfăţişat opera într’o expoziţie, personalitatea lui, viaţa lui nu poate fi decât acea operă. Fiinţa lui de toate zilele nu interesează ! Publicul trebue să aprecieze şi să judece opera In sine. Cine sunt şi ce am făcut eu ? Iată ! Şi pictorul desfăşurând un gest larg hun arătă pereţii acoperiţi de pânze halucinante de lumină, de aquarele în care viziunea naturei este prinsă cu gingăşie, de desemnuri revelatoare ale încordărei sufleteşti. Am citit deodată, In mod sintetic şi fulgerător viaţa din eul interior al artistului scrisă cu slove plastice, clare şi elocvente.» Acum 15 ani, spun pictorului, aţi expus bucăţi pe motive de artă românească. Tinde da biserici, Troiţe... « E mai mult, Îmi răspunse zâmbind pictorul Ştefan Popescu... Apoi, după o pauză, continuă: începem, să datăm..." şi buzele i se iluminară de melancolia unui discret regret. începem să datăm ! — Aţi mai expus profilul unei femei elegante aspirând parfumul unui mare şi proaspăt buchet de albe crisanteme. Şi acum datez singur, pentru cititori, lucruri pe care le ştiu, fără să mi le fi spus pictorul care rămâne închis în mutismul lui delicat, în care simţi o reală sinceritate şi aristocraţie morală. Ştefan Popescu, în întâii ani ai adolescenţei, artist născut, a simţit fascinaţia frumosului şi visului, şi s’a pasionat pentru estetismul şi sentimentalitatea utopiei sociale. A fost un socialist, desigur foarte puţin ştiinţific, depărtându-se de prezumţioasa şi pedanta etichetă ce o afişau intelctualii socialişti ai vremei în naivitatea lor juvenilă. A fost un socialist vizionar şi idilic ca toţi artiştii cu sufletul sensibil, proaspăt, în care sentimentalismul se amestecă cu entuziasmul. De aceia nu şi-a petrecut anii adolescenţei între „rapini” ci într’un cerc intim de tineri socialişti — astăzi unii morţi, alţii cuminţi — grupaţi In jurul d-lui I. Theodorescu, actualul redactor la „Adeverul“ din care făceau parte d-ra dr. Ecaterina Arbore, S. Sanielevici, care pe atunci făcea critică socială şi literară, dr. P. Zosin, dr. P. Stoianoff, pe atunci anarchist militant, expulzat, pentru ideile lui din mai toate ţările Occidentului, astăzi eminent medic in Sofia, unde se consacră in linişte şi seninătate exclusiv studiilor ştiinţifice. Demonul picturei stăpânea de atunci pe tânărul şi himericul socialist, alternând condeiul lui de profesor, cu penelul. Intr’o zi pictă o natură moartă, pe care am văzut-o dese ori in sala de mâncare a casei din Ploeşti a lui Alexandru Radovici, decedatul fost ministru al Industriei. Pânza înfăţişa risipirea unor cireşi cari se rostogoleau din înfăşurarea unui ziar. Ziarul era „Lumea Nouă“ organul oficial al partidului social-democrat şi era astfel desfăşurat, încât o parte „Lumea N...“ rămânând pe verso,in umbră, în lumină nu eşea decât restul „...ouă“. Tony Bacalbaşa, privind această pânză, nu îşi putu reţine o glumă, de data asta numai spirtuală, fără venin: — Bine frate, văd şi eu că sunt „ouă“. Dar ce nevoe să mai scrii sus !... S’a făcut mult haz de această inofensivă glumă a lui Tony Bacalbaşa, care a fost apoi colportată în toate cercurile intelctuale ale partidului. ...Au trecut ani de atunci, începem să „datăm“, domnule Ştefan Popescu ! Şi între acele cireşi — „ouă” — din natura moartă şi expoziţia de astăzi s’au interpus nu numai anii, cu cenuşa lor, ci o treptată şi o strălucită elaborare şi creaţiune de artă, care a dus la iradianta expoziţie din strada Dionisie. ^ ft : Desen de Kaprang D. Ştefan Popescu Premiere parisiene TEATRUL DES NOUVEAUTES: „PAS SUR LA BOUCHE“ Teatrul des Nouveautes a representat săptămâna aceasta o comedie musicală de André Barde, „Pas sur la bouche“, care a obţinut un sincer succes atât pentru musica sa excelentă cât şi interpretarea de superioară calitate. Niciodată autorul André Barde, n’a dat unui musicant un text mai fericit, mai plin de amănunte şi de ingeniositate. Subiectul însuşi e amuzant: Gilberte Valendry care a fost căsătorită cu un american despre care soţul ei actual nu ştie nimic visează o viaţă aventuroasă şi interesantă, întâmplarea însă face ca Valendry să contracteze o afacere cu Thomson, fostul soţ al Gilbertei şi să-l aducă pe acesta la ei în casă. Thomson se îndrăgosteşte din nou de tânăra femee şi o constrânge la o viaţă de emoţii şi gelozii în care se complică şi existenţa unui al treilea amant. Dar lucrurile se descurcă. Gilberte se reîntoarce la bărbatul ei; americanul pleacă, și amantul se însoară ! Interpretarea a numărat de ase- menea cele mai biune elemente: d-nele Regina Flory, Jeanne Cheirel, Pierette Madd și d-nii Koval, Berval, Robert Carthez. Duminică, 1 Martie 1925 CASA 19, Strada General Lahovari 19 (Icoanei) oferă un asortiment variat de ţesături noi pentru sezonul actual cu preturi DE SACRIFICIU ÎROSE- FRANCE Conferinţele AMFITETATRUL FUNDAŢIEI CAROL I: GRUPAREA POESIS Clasicismul e rezultatul omului care trăeşte în şi pentru societate. Şi iată că în chiar epoca aceasta de protocol şi cod, către finele celui de al şaptesprezecilea secol, în ultimele decenii ale domniei lui Ludovic XIV, cultura omului, dar mai ales bunul simţ artistic, exasperat de o atât de sterilă tipizare, reacţionează. Abia în secolul XIX însă romantismul a făcut epocă. Arta şi literatura în general, însemnau o copiere a naturei, dar o copiere codificată. Romantismul copiază prin Eu. Şi atunci Montesquieu scrie prima operă romantica, vestitele Scrisori Persane. Era dintr’odată o bruscă diferenţiere de tip. Nu prea târziu, George Sand începea să sfideze simţul contimporanilor, umblând îmbrăcată într’un costum turcesc, de fir, şi cu un pumnal la cingătoare. Nu era moda, timpului, dar exasperată de tip, voia să strige: EU. Lumea căpătă astfel încetul cu încetul cultul personalităţii. Clasicismul dădea caractere, romantismul dădea stări de suflet, neoromantismul de astăzi abstractizează. Aceasta pentru eternizarea artei. Avem păreri, avem gând. Gândul e mai consistent decât sufletul. Romantismul a amplificat viziunea naurii prin EU. Exemple, idei multe, un vulcan de idei şi de o volubilitate rar întâlnită a fost conferinţa d-lui Tudor Vienu. Ea deschide triumfal ciclul conferinţelor grupărei „Poesis”, febra formulă „le Moi est haissable“. r. d. SALA SINDICATULUI ZIARIŞTILOR: „SUB AUSPICIILE FUNDAŢIEI PRINCIPELE CAROL“ D-l Voicutecu: despre Poezia lui Eminescu D-l Tudor Vianu despre Clasicism şi Semantism Sala Fundaţiei e plină. Un auditoriu de studenţi şi studente vioae, în imediata apropiere a bătrânilor cu chelii serioase, cami în spiritul codului bunei cuviinţe, nu ştiau cum să-şi ţină mâinile cu mişcări încete şi tremurate. Veniseră cu siguranţă mai mult pentru prima parte a conferinţei: Clasicism, Pe culoare şi incintă, câţiva fără bilete, asaltează personalul Fundaţiei ca să-şi facă loc înăuntru. Uşite, în sfârşit se închid, studenţi agili scăpaţi ca din puşcă urcă scările spre galerii câte patru trepte odată şi conferenţiarul coboară în sală radios. Grupul Poesis preocupat de problemele cari agită contemporaneitatea, plecat peste grijile vremii, a pregătit un ciclu de şapte conferinţe despre romantism. Conferinţa d-lui Tudor Viama e prefaţa întregului ciclu. Trebuia dintru început să se stabilească, pentru înlăturarea oricărei confuzii, ce e romantismul ca tip, în opoziţie cu clasicismul. Cum a devenit romantismul, de la ce premize a pornit pentru ca la un moment oarecare să se găsească in opoziţie curentului desuet care era clasicismul. Clasicismul este prin definiţie „împăcarea omului cu vremea“, este unitarizarea moravurilor, reducerea întregului tot la tip. Totul tinde către general, căre singularizare, totul e codificat şi supus până la absurd unui protocol îmbâcsit de formule şi tipare. Era epoca în care tronace o sală populată răsleţ. Câţiva intectuali fac grup. Conferinţa începe târziu. E de rigoare, o jumătate de oră peste ora anunţată. Tocmai bine, în acest timp băncile din faţă se complectează. Conferenţiarul: calm, flegmatic, hainele-i fac numai cute esetice, vorbeşte scurt, nervos, ezită, cumpăneşte, ca un elev la bacalaureat. Neo-Clasicismul, Naturalismul, Romantismul, n’au fost revoluţii în arena literară. Au fost curente pregătite înainte. însăşi Divina Comedie a lui Dante, n’a fost un eveniment pentru contimporani. In preajma creaţiei operei de artă, atmosfera înlăturată surpriza. Cu Eminescu a fost un caz rar. Nimic, nici un curent literar, nici un poet măcar, nu adusese ceva din nota caracteristică a poetului care se plămădea în adolescentul pletos şi romantic. „In ce măsură poezia lui Eminescu a adus o notă nouă în sfera literaturii Universale“ — Aceasta era de ascultat. Analiza cu bisturiul pe opera de arta înlătură orice savoare a acesteia Conferenţiarul — care e oricum un tânăr — a simţit bine acest inconvenient al teoriei. Şi atunci s’a hotărât pentru o critică impresionistă. Nimic vinovat în intenţie şi nu noi am fi acei cari să-i reproşem maniera conferinţei dacă impresionismul n’ar fi alunecat uşor, pe nesimţite în cel mai dulceag romantism critic şi în cele din urmă la platitudine chiară . Am auzit, ce e drept vorbe mari, în pântecul cărora eram deprinşi să scormonim un miez substanţial, o idee, ceva, în sfârşit. Idealizarea poeziei prin înlăturarea amănuntului, prin înlăturarea noţiunii de timp şi spaţiu şi prin păstrarea a ceia ce e grandios caracteristic, ridică poezia lui la un nivel pe care tot curentul post-emineseian nu l-a atins. Eminescu îşi plasează acţiunea undeva şi demult imprecis. Toată filozofia lui dealtfel e o seria de impreciziuni, cu lipsuri, şi sensuri aproximative. Conferenţiarul caracterizează slab poezia dragostei şi toată gama poeziei lui Eminescu. După o mică staţie la poezia cosmică (Luceafărul, Mortua Est şi Satira I.) ni se rezervă surpriza unor delicioase paradoxe cărora în urmă li-au fost opuse masive contradicţii. Câteva : lipsa panteismului poeziei lui Eminescu . Poezia naturii în opera lui Eminescu, a prins numai colţuri de natură moartă, e o poezie statică — Eminescu nu e un pesimist.... şi altele. r. d. ŞEZĂTOAREA CELOR TREI CRIŞURI D-l Dr Imii Gfieweitra asuprat perilor im Chopin moaşa conducere a d-lui col. Bacaloglu. Cu prilejul acesta d. dr. Emil Gheorghiu un distins pianist ale cărui vaste studii de muzică au fost apreciate mult timp la Paris a vorbit despre „Chopin“, fără îndoială unul din compositorii cei mai populari ai muzicei romantice şi a cărui viaţă cât şi opere sunt pline de farmec şi interes. Conferenţiarul ne istoriseşte rând pe rând cu o bogăţie de amănunte surprinzătoare, copilăria artistului, tinereţea şi viaţa sa sbuciumată şi petrecută în două ţări diferite: în tragica Polonie de pe atunci şi în Franţa frământată în apropierea anului 1848. După terminarea studiilor sale muzicale asupra cărora veghea directorul conservatorului din Varşovia Josef Elsner, Chopin începu să se producă in diferite cercuri artistice şi saloane din aristocraţie. De aci încolo, conferenţiarul analizează şi relevă toate evenimentele de seamă din existenţa lui Chopin, vorbeşte de prietenii săi, de familia sa, de caracterul său delicat şi de o sensibilitate bolnavă. Iubirile lui nenorocite până la ultima şi dureroasa sa decepţie cu Georges Sand, toata se perindă pe dinaintea noastră într-o atmosferă succestivă şi de un colorit atât de viu încât pasionează auditoriul. Şi doctorul Gheorghiu, care a studiat până in cele mai mici cute ale sale, firul acestei vieţi de care fără îndoială s'au ocupat atâţia muziciani reputaţi, scoate în valoare personalitatea atât de sufletească a lui Chopin, idealismul lui, oglinda aceea fidelă a epocei, mediului şi pasiunilor lui, care s'au reflectat în bogata sa operă muzicală. Căci Chopin trebue considerat — orice s'ar zice despre el printre geniile clasate ale muzicei din toate veacurile şi prin urmare un „nemuritor“. Şi-a dat concursul la pian: d-na Marya Bottez, iar d-na Alex. Feraru de la Opera Română a cântat de asemenea două mici romanţe. Lăsăm la sfârşit pe admirabila artistă a harpei d-na Margareta Grigorescu. i. P Joi seară la orele 9 a avut loc în sala Mozart a S-a şezătoare artistică muzicală organizată de către „Societatea Cele trei Crişuri“ de sub vii