Rampa, iunie 1930 (Anul 15, nr. 3705-3729)
1930-06-11 / nr. 3712
ANUL XV No. 3712 REDACJIA ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE Sir. Intrarea Zalomit No i (Hotel Astoria) T«l«fn BUCUREŞTI Publicitatea concesionată exclusiv Societăţii Anonime „Rudolf Mosse” Calea Victoriei, 31 Risipind norii grei, care de câţiva ani apasă sufletul acestei naţii şi drepturile lui la propăşire, Principele Carol vine să-şi reocupe locul pe care l -a hărăzit destinele implacabile ale neamului românesc. Ne obicinuisem să vedem, încă din ani grei ai războiului în Principel Carol pe Regele generaţiei noastre. In generozitatea şi avânturile eroice ale vlăstarului din spiţa celor doi regi glorioşi care au făurit România, trăiesc reînviate vechile virtuţi voevodale. Căci dacă a avut să sufere de pe urma neacomodării Sale cu metodele politicianiste ale acestei ţări, noi, ce ne-am ţinut totdeauna ce păre de luptele politice şi ca noi Imensa majortate a României preţuim mai mut în Suveranul generaţiei noastre, sufletul şi idealurile poporului românesc-In setea Lui nestăpânită de a cunoaşte adevărata simţire a neamuri în manestările de artă şi de cultură, în tendnţa de aşi apropia pe artişti şi scriitori grupându în eforturi de ridicare a sufletului naţional, am întrevăzut şi am iubit în ţara întregită, pe creatorul Românei culturale scut de apărare şi biruinţă împotriva României politicianistă. Pe suveranul adevăratelor mari idealuri ale ţării „Rampa" şi generaţia nouă a României culturale, II aclamă azi când vrerile destinului reau să scrie, paginele de aur ale Istoriei neamului. rin cişca suflciilor UNEI «TINERE SPERANŢE, ŢI aşi da nublă la gazetă Că redactezi iar o revistă. Dar stau puţin la îndoială, Mă tem că'i ştire... alarmistă DOMNIŞOAREI SUPĂRATE De ce atât de supărată Când de sărut ştim numai noi ? Eu, dacă te simţi dăunată, îi dau sărutul înapoi... I JACK BERARIU PERCEPTORUL Prietenul nostru Andrei G... e un mare moralist. Nu scapă niciodată prilejul să-şi plaseze una din numeroasele sale maxime morale. Ş i nimeni, nu scapă din mâinile sale fără cuvenita porţie de morală. Nici chiar Servitoarei sale nu-i permite să se abată de la sacrosanctele sale regulide conduită in societate. Daunăzi, prinzănd-o cu o borobată, a admonestat-o aspru : — Minciuna e cel mai urât păcat. Să fii minte asta : niciodată să nu ne minţim aproapele nostru. Servitoarea îl privi încurcată și Îndrăzni să răspundă : * Totuși, conașule... r Ce? s— Mi se pare că... f— Ce ţi se pare ? f — că şi dumneavoastră spuneţi minciuni, din când în când, cu toate că susţineţi că nu trebue să ne minţim aproapele nostru. — Nu ţi-e ruşine să afirmi că eu am minţit ? — ştiti, ori, când a venit percepto-. rul, mi-aţi spus să-i spun că nu sunteți acasă... Prietenul Andrei răsuflă ușurat răspunse foarte serios : — Draga mea, perceptorul nu e proapele nostru... ,\V «GINIILEI !» MIERCURI ii iuniE 1930 * ' /Mi l°IOBILE@ 0 pest românaestă la un teatru de stat din Berlin - „Omul cu mârţoaga“ se va juca la Schiller -Theater - Schiller-Teater din Berlin va reprezenta în curând piesa d-lui G. Ciprian „Omul cu mârţoaga". Nu exagerăm când spunem că faptul reprezintă o mare importanţă pentru literatura noastră dramatică, într'adevăr, deşi teatrul românesc are lucrări de reală valoare teatrală şi literară, totuş este aproape necunoscută peste hotare. Să relevăm cu această ocazie că oficialitate, care prin serviciile sale de propaganda ar fi putut activa în această direcţie nu a făcut nimic pentru cunoaşterea teatrului românesc peste graniţă. Dar faptul reprezentării piesei d.lui G. Ciprian pe o scenă berlineză reprezintă o dublă importanţă dacă ne gândim că această lucrare se joacă pe o scenă de stat. E de prisos să mai insistăm asupra valorii „Omului cu mârţoaga". Piesa d-lui Ciprian care a avut un număr considerabil de reprezentaţii în țară, s’a impus de la început atenţiunii criticii şi a publicului prin noutatea temei de o adâncă umanitate, precum şi prin construcţia sa dramatică ireproşabilă. Era pentru prima oară când se aducea pe scenă, într’o piesă modernă, Sfânta Trinitate. Intre alții, d. Nichifor Crainic a pubicat chiar în coloanele ziarului nostru un elogios articol asupra incontestabilei valori a piesei. Autorul, încurajat de, succesul piesei sale a plecat în străinătate, pentru a încerca reprezentarea ei și pe o scenă străină. La Viena şi-a ierediiat manuscrisul d-lui Beer dela Volkstheater și d-lui Horch dela Tobannstadttheater, iar la Paris lui Jirmin Gemier şi Victor Boncher. In capitala Germaniei e vândut manuscrisul casei „Fischer-Verlag". Aceasta s’a întâmplat acum doi ani, d. Ciprian primind asigurări că piesa sa va fi jucată în țările respective. De atunci d. Gr. Ciprian nu s'a mai interesat de soarta manuscriselor lăsate în strănătate. nie anunţă că viitoarea premieră a lui Schiller Theater este „Der Mann mit dem Klepper“ în înscenarea regisorului Wolfgang Harnisch. A doua zi d. G. Ciprian a fost anunţat printr’o telegramă că piesa sa a fost pusă în repetiţie şi că premiera va avea loc în curând. Traducerea în limba germană e a profesorului Konrad Richter. De relevat că Harnisch, care va monta piesa e unul din cei mai reprezentativi regizori din noua școală germană. * „Omul cu mârțoaga" este a treia piesă românească jucată în limba germană după Caragiale și „Sonata umbrelor" de Dominic jucată la Neues Theater am Zoo; este însă prima piesă jucată pe o scenă de stat * Succesul piesei d-lui Ciprian va constitui un pas hotărâtor pentru ca tânăra noastră literatură dramatică sa fie cunoscută peste hotare. IOAN MASSOFF G. Ciprian --------gry I1 Momente UN PROFET Sunt sigur că aţi trecut ori pe calea Victoriei... Şi v-aţi minunat având o satisfacţie unică, privind entuziasmul mulţimei. Un entuziasm delirant, plin de însufleţire, o atmosferă de sărbătoare grandioasă. Drapelele arborate, mulţimea smulgând ediţiile speciale ale ziarelor, freamătul străzilor, toată atmosfera aceea întâlnită doar în zilele hotărâtoare din istoria unui neam, au fost icoane vii ce vor rămâne neşterse în amintirea celor ce le-au trăit... Nu sunt decât două zile de când, într’un colţ de la Enescu — ştiţi, la Enescu, în poarta din spatele palatului regal — la o masă retrasă stăteam de vorbă cu Grigoraş Dinicu. Vorbeam de vreo oră pentru interview-ul duminical ce apare astăzi în coloanele «Rampei». Grigoraş Dinicu povestea cariera și succesele lui... Şi la un moment dat a venit vorba de Paris... De Principele Carol, care adusese de fapt pe Dinică la Paris... In clipele de restrişte ale Principelui, Grigoraş îi aducea cu arta lui, ecoul doinei de pe plaiurile noastre, freamătul codrilor, parfumul florilor... Şi «Cărărue, cărărue care duci la Bucureşti», cântată de Dinicu aşa cum numai el ştie că cânte, căpăta în acele momtente, aspectul unuu simbol... Cărăruia cântată de Grigoraş, s’a învestmântat în haină de sărbătoare... Două zile sunt de când vorbeam de Dinicu. Şi nu pot să uit privirea lui Grigoraş când vorbea de Prinţul Carol. Ochii căutau Palatul, îmi şopti: — «Ai să-l vezi curând, aici.. Iată cum Grigoraş a fost şi profet... » de A. Dumbrăveanu Şi iată că ziarul „Berliner Zeitung am Mittag", cu data de 2 Iu Principele Carol, drept primul ei abonat... Iar scriitorul acestor rânduri se mândreşte a fi fost în rândurile anonime ale oştenilor din aviaţie atunci când A. S. R. Principele Carol era inspectorul general al armei... Eram detaşat la comandament şi fusesem avansat, într’un zece Mai, sergent! ! Şeful de etat major, d. col. Paul Theodorescu, actualul director general al P. T. T.-ului, aprobase avansarea, împreună cu încă a câtorva camarazi... A doua zi urma să ne prezentăm cu nouile grade aurite pe umăr... Era o datorie, ni s a spus, care trebuia îndeplinită, ca orice datorie ostășească. Am cumpărat galoane. Am dat să ni le coase pe tunici. A doua zi ne prezentam la comandament, în noua ipostasă. Unul singur dintre noi, neglijase să-şi coase gradul. Un caporal vechiu, care însă nu fusese avansat, îl întâmpină cu ironie... Avansatul care nu pusese grad, drept răspuns îi trânteşte două palme. La care primește răspuns. Raport. D. colonel Paul Theodorescu ascultă calm dedela primul număr, pe A. S. R., scrierea celor întâmplate la eaCOMANDANTUL «Rampa» se mândreşte a-I avea d-sa oindezarmă. Apoi, la sfârşit, biectează: — «Grav... Facem raport spectoratului. Alteţa Sa va tide... Şi în adevăr, se înaintează raport Principelui-comandant. In faţa hârtiei, Principele meditează. Dă ordin ca împricinaţii să fie aduşi în cabinet. Cei două ostaşi intra înăuntru, palizi de emoţie, bat tălpile cu toată puterea şi aşteaptă resemnaţi. — «Ei, cum a fost ? Vorbeşte sergent. — «Să trăiţi Alteţă Regală... Şi povesteşte cum s’au petrecut lucrurile privite prin prisma lui. — «Povesteşte caporal cum sau petrecut lucrurile!... Caporalul, povesteşte... Principele îi priveşte, îndelung . — «E grav. Sergent ai bătut un caporal. Cunoşti regulamentul... Caporal, ai lovit un superior. Şti ce te aşteaptă. i ■ . •• I— «Să trăiţi Alteţă Regală, dar nu e superior. — «Cum nu e? — «N’are grad. Principele zâmbeşte. Scrie o rezoluţie pe raport in timp ce împricinaţii aşteaptă sentinţe. — «Strângeţi-vă mâna. Şi să nu vă mai bateţi. Nu vă înroşiţi puterile în timp de pace... — «Să trăiţi. ŢIGĂRI Principele Carol pleca de la comandament. Aruncase, pe scări, mucul ţigărei aurite. Reîntorcându-se brusc, surprinde plantonul ridicând mucul. — «Planton! — «Ordonaţi ! — «Cum te cheamă ? — «Sava Constantin. — «Şi-ţi place să fumezi ? — «îmi place Alteţă Regală. Principele scoate tabachera. Sub panglică, se odihnea o singură ţigară. O scoate şi o oferă soldatului. — «Ţine Sava Constantin şi sa nu mai culegi mucurile. — «Am înţeles,, să trăiţi ! Cred că Sava Constantin, în satul lui din Oltenia, păstrează şi astăzi ţigara în ramă... .y. Mfti. .*in ■ »■ exo - VISAVIS STRIARIN CARSTÍL BREZOJAÜK . Criticul englez A. G. W. Randall, într’un articol din revista literară „Athenaeum” se ocupă de „poeţii germani contemporani". Randall îşi începe studiul de la moartea lui Liliencron, căruia îi atribue un rol important în desvoltarea liricei germane moderne. O şi mai importantă influenţă decât aceea a „impresionistului" Liliencron Randall o acordă lui Arno Holz şi pune numele lui Johannes Sihlaf în legătură cu influenţa lui Whitman asupra literaturii germane contemporane. Influenţa poetului american observă el — cotinuă să se afirme. Cel mai însemnat dintre poeţii germani ai generaţiei actuale, încă în viaţă, Franz Werfel, şi-a început cariera atât de promiţătoare în 1913 cu volumul de poezii purtând titlul caracteristic de „Wirtsund" (Noi suntem). In volumul acesta se întrevede cu precizie influenţa lui Whitman şi în special influenţa filozofiei acestuia. Motivarea concepţiei expresioniste asupra lumei — Werfel face parte din tabăra expresioniştilor— se bazează pe un fel de umanitate, pe încercarea de a interpreta bazele comunităţii omeneşti, şi’n aceasta Whitman îi serveşte de model. Este curios că reaismul, naturalismul, impresionismul lui Holz — continuă Randall — culminează în misticismul pasionant al unui Werfel, că radicalismul politic al naturaliştilor din perioada de la 1880 şi 1890 este împărtăşit de un atât de mare număr de poeţi tineri, ca Paul Zech, Johannes Becher, Georg Trakl, Herman Hasack, acesta din urmă fiind unul din cei mai promiţători. Randall discută apoi lirica lui Dehmel care a fost până la mortea sa (Februarie 1919 cel mai însemnat dintre poeţii germani contemporani”. Printre elevi lui Dehmel, criticul englez numără şi pe Mombert, Dehmel va rămâne prin opera sa. Cu totul altfel se prezintă poetul Stephan Georg. Poeziile sale vor rămâne prin propria lor insemnătete, iar numele său va caracteriza în acelaş timp o serie întreagă de poeţi germani. Intr’adevăr, cu poetul lui Stephan Georg sunt în cea mai strânsă legătură numele multora din cei mai buni poeţi ai generaţiilor trecute, fie prin şcoala făcută la el, fie prin simpla influenţă poetică pe care a avut-o asupra lor. Dir. seria aceasta de poeţi fac parte Voelmoeller, Danthendey, Ernst Hardt von Hofmannsthal. . In ultimii ani, Georg a început să iasă din nou la relief. Unul din elevii săi, Friederich Gundolf, e autorul nouilor traduceri din Shakespeare în limba germană. Acesta s’a arătat a fi foarte influenţat, în poezia sa, de Georg. . Nu de mult au fost publicate şi poeziile unui alt discipol al lui Georg, Karl Wolfskenhl, precum și acelea ale lui Rudolf Borchardt. Se poate spune cu drept cuvânt că dintre toate curentele poetice din ultimii treizeci de ani, cel mai puternic este cel în legătură cu numele lui Stephan Georg UTERITURA STREINA Un critic englez despre pozia germană contemporană BSP Anecdote din viaţa marilor artişti şi scriitori Pentru a refuza o invitaţie la dejun, Dumas,fiul scria lui Victor Hugo: Vineri seara 7 Dec. 77. Prea scumpul meu maestru. Reîntorcându-mă acasă, primesc invitaţia d-voastră. Din nenorocire, am eu însumi Duminecă câteva personalităţi la masă. Prezenţa trupească îmi este aşa dar oprită, dar voi fi cu spiritul şi cu inima, mai mult cu prietenii d-voastră decât cu ai mei. Paharul meu nu e mare, dar voi bea din el în acelaş timp cu invitenia d-voastră, pentru veşnica d-voastră tinereţe, etc. In aceiaş epocă, acelaş Dumasfiul scria lui Blaze de Bury, despre Victor Hugo. Este pe nedrept acuzat cum că şi-ar fi schimbat ideile. Nu putea să şi le schimbe pentru că nu le-a avut niciodată. Nici urmă de observaţie directă, de filozofie personală, de prevedere politică şi socială, de analiză de critică, de psihologie de logică omenească. Imagini! imagini! şi iar imagini! O personalitate ca aceasta îţi dă dreptul la cel mai aspru rechizitoriu... etc. SCANDALUL Liebermann trimisese la expoziţia oficială din Muenchen, în 1879, tabloul său „Isus în templu“, care, după cum relatează biograful său Hancke, — stârnise chiar printre artiștii juriului un nou interes. (Zigel spunea că de vreo cincizeci de ani nu se mai pictase în Muenich un tablou la fel). Seara, când Liebermann veni ca de obiceiu la societatea artistică „Alaria” și încercă să se retragă ca de obicei cu prietenii săi intimi, se ridică Gedon, care şedea lângă Lenbach şi-i spuse: — Vino aici! Un om care a pictat un astfel de tablou, trebue să şadă cu noi. Se vede însă, că nu toţi erau de aceiaşi părere. Efectul tabloului a fost şi pentru public senzaţional. Prinţul Luitpold, care deschisese expoziţia porunci să se scoată tabloul de pe locul său cel bun şi să fie pus într’o sală micuţă şi lăturalnică. Ordinul acesta însă provocă un mare scandal de presă, astfel că mama lui Liebermann spunea unei prietene că îi este ruşine să mai treacă pe stradă. Liebermann fu nevoit să-şi retragă lucrarea. In 1911, Galeria din Hamburg a plătit 60.000 mărci pentru ea. COMPARAŢIA Tot lui Renoir, câţiva colegi îi arătară într’o zi un portret în care fiecare amănunt era descris cu o exagerată atenţiune, un tablou mai mut migălin, decât pictat. Renoir îl privi gânditor și spuse: — Un tablou n’est pas un proces-verbal”. IRONIE • . «r. _«*• Intro societate berlineză, cineva întreabă pe pictorul Meyerheim, dacă la ultima mare licitație de tablouri vechi s’a vândut mult. — „A nu, răspunse el melancolic, — au fost ce e drept, destule tablouri vechi de vânzare. Dar ştiţi, Bode (criticul oficial de pe atunci) e în călătorie, astfel că bieţii cumpărători nu mai au gust. UN SFAT Sunt foarte mulţi ani de atunci. La Berlin descinsese un june proaspăt ieşit din academia de pictură din Muenich şi se prezintă cu două mape pline de nuduri desemnate în cărbune şi de schiţe bine acoperite cu vopsea, — toate lucrate cu geniu. El rugă pe Paul Meyerheim să-i dea o recomandaţie şi un „certificat de expertiză". — .Şi Menzel, — spunea curagiosul solicitator, — exprimase „elogios“ de lucrările mele. Maestrul, priveşte cu o crescândă plictiseală cele două mape, şi spune deodată foarte vesel, pictorului surprins: — „Ştiţi ce? Lucrul cel mai bun pentru d-voastră ar fi ca atelierul în care lucraţi, să ardă într’o bună zi, cu tot ce aveţi într’ânsul. Veţi fi astfel forţat să începeţi totul de la început. FANTOME Cu câteva minute înainte de a muri, Renoir ceruse un creion. Desemnă în aer, cu mâna tremurândă o figură şi zise: (Continuare în pagina IlI-a coloana 3 şi 4 jos) Bucureştii au intrat iară în zodia „Cărăbuşului”, adică a d-lui Tănase şi a ploilor. Din nou, sufletele noastre necăjite se răcoresc văzând pe d-nii Vintilă Brătianu, Maniu, Madgearu şi Duca dansând, pe scena faimoasă de pe Academiei, între delicioase „girls”, în vreme ce d. Tănase îi „face de două parale”... Ne-am învăţat să credem că „revista” ar fi o fiică degenerată şi devergendată a teatrului. E o eroare istorică, pe care — profitând de ploaia care mă ţine în casă şi mă opreşte să mă duc să văd încă o dată pe ies securs Bover la „Cărăbuş”—vreau s’o îndrept în spiritul făţarnic al semenilor mei cari, ahtiaţi de „revistă”, se simt totuş datori să-i exprime tot dispreţul lor. Ei bine, acestora le voi spune că „revista” e mama teatrului şi străbunica onoratei noastre comedii de moravuri. Cel dintâi revuist al lumii a fost răposatul Aristofan, — după cum ştiţi, grec de neam şi cetăţean al Atenei din secolul al V-lea înainte de Cristos El a scris primele „reviste”, care nu erau decât nişte pamflete personale împotriva ideilor vremei şi, mai ales, oamenilor detestaţi de el. Aristofan e, negreşit, patronul moral al tuturor pamfletarilor. Cu concursul poftei de a râde a oamenilor, care a rămas intactă după 25 de veacuri deuzură, el a batjocorit tot: filosofia, tragedia, patriotismul, morala, şi chiar — ce puţin se schimb lumea în două milenii şi jumătate ! — democraţia însăşi... Nici nu-şi închinuiesc fasciştii noştri ce om au în acest teribil Aristofan. Fiindcă şi el era desgustat de democraţie. O democraţie care, în vremea lor î buntuin straşnic sub însufleţirea meşterilor cuvântului. Şi, cum cel mai popular dintre democraţii vremei era Cleon,--« pe el îl aduse în scenă îndrăsneţul Aristofan prezentându-i masca aşa cum îl prezintă azi d. Tănase pe d. gen. Moşoiu sau pe d. Mihalache... Comediile politice ale lui Aristofan sunt modelele necunoscute ale activităţii revuistice de azi a unui de Herz, Kiriţescu, Vlădoianu, Nicon, etc. Ascultaţi, bunăoară, o mica scenă din Cavalerii. Vorbeşte Demostene cu un cârnăţar. lată-i , Cârnătarul. — Fă-mă să înţeleg : cum pot eu, un simplu cârnăţar, să devin om mare ? Demostene. — Păi, tocmai de aceia vei ajunge om mare , fiindcă eşti de neam prost şi din bală şi obraznic. Cârnăţarul. — Dar, nu mă cred demn de aşa ceva !... Demostene. — De ce zici că nu eşti demn ? Nu cumva îţi închipuieşti că e ceva de capul tău ?... - - Cârnăfarul. — Zău, sunt de neam prost. Demostene. — O, ce om norocos eşti ! Eşti făcut să conduci afacerile publice ! Cârnăfarul. — Bine, dar nu ştiu carte ! Demostene. — Cată-fi de treabă. Democraţia n’are nevoie de aşa ceva ! . Dacă mai ţineţi seamă că tot acest pamflet era îndreptat împotriva unui om anume, — împotriva demagogului Cleon — care era şi înfăţişat în scenă, vă daţi seama ce revuist monstruos a fost acest genial Aristofan. Fie ca amintirea marelui strămoş să dea urmaşilor de azi oarecare mândrie şi... inspiraţie mai multă ! Ilustra sursă a „revistei1 ‘ de Dem. Theodorescu 1 Victor Hugo