Rampa, octombrie 1933 (Anul 16, nr. 4715-4740)
1933-10-01 / nr. 4715
ANUL XVI. No. 1»715 Redacţia: Administraţia fi Atelierele Grafice INTRAREA ZALOMIT NO. i\ ~ Telefon 301-59 dl ' BUCUREȘTI Blinuiiiiiiii PUBLICITATEA : RUDOLF MOSSE S. A Baler. Brittana 22 Telefon •2.41.19 * 1 4. Pagini DIRECTOR SCARLAT FRODA ** Duminica Octombrie 1933 A B O N A M E N.T E Qu IN TARA! TREI LUNI , . . . ȘASE LUNI. ... UN AN ¡ ¡ . . . L»1 »00 . ■ . L«1 600 . . . L*1 1000 IN STRĂINĂTATE DUBLU Abonamentele m plite«« înainta la 1 hi la ttakilednn mal Evadarea din bârlog Viaţa istoriei este mai îndelungă decât aceia a popoarelor. Adevărul acesta, — cu care scepticii s’au împăcat dintotdeauna şi din înţelegerea căruia îşi fac o neisprăvită glorie, — pe mine mă umileşte, deoarece, mă inutilizează, căci îmi dau seama cât de dificilă este integrarea în istorie, deci într’o viaţă care să depăşească longevitatea neamului din care fac parte, a unui popor pentru care, din motive prea complexe pentru a putea fi amintite aici dar nu mai puţin valabile, crucialele prezenţe ale umanităţii delini obiecte care solicită mai mult mimetismul, cu alte cuvinte, devin izvoare de imitaţii, din realităţi eşti pierdut. Răspunsul vii cum erau la origină, cerute compromite iremediabil, fiind de însuşi organismul istoric. De această durere românii nau prea suferit, căci a existat deapururi la noi, aici între Calea Victoriei şi stânile Carpaţilor, — un fel de împăcare de-a fi şi rămâne regional, înţărinat cu plăvanii soarelui pe tăietura de beznă grasă a arăturii... Ca şi cum, dacă eşti capabil să râvneşti, pentru neamul tău, o soartă egală cu a celorlalte care au fost mai norocoase, da, numai mai norocoase, înseamnă implicit că, nu mai eşti român. Din clipa în care ai imprudenţa să gândeşti, nu în sau cu, ci pentru nişte categorii, străine de existenţa altiţii sau a cuşmei, din clipa aceia blestemată eşti pe veci izgonit din tricolor, fiind integrat, întotdeauna fără voie, sau în rândul inconştienţilor sau în banda înstrăinaţilor. Şi, de fapt, în tine, nu eşti vinovat cu nimic. S’a potrivit aşa întâmplarea să cazi la mijloc de neînţelegere. Tu îţi iubeşti neamul şi tovarăşii de acelaş sânge cu tine, din vecini sau dela ţintirim, şi inima ta ştie, pricepe bocetul rostit pe lacrimi şi’n vorbe româneşti, de către bocitoarele care plâng, în locul plugului şi vitelor, pentru gospodarul devenit, într o clipă, linişte, înoptare şi lut, şi culcat pe prispă cu icoana din casa mare între degetele îngheţate. Şi sufletul tău n’a trecut mut prin jalea unei doine sau prin amurgul unui caval. Ai umblat, poate, şi din sat în sat, singur cu iubirea pentru acest loc, dat ţie de Dumnezeu, pentru a simţi o certitudine, integrându-te în ea, cu mintea aşa cum eşti integrat în ţărâna ţării tale cu trupul. Dar la toate acestea ţi se răspunde cu o întrebare: In ce partid politic eşti înscns? Dacă nu ştii să răstorni ticălosul tău te Căci ţi se interzice chiar şi evadarea din bârlog... Nu, n’ai voie să te ocupi de prunele dela Văleni de Munte de hoiturile găsite puse în saramură în beciurile din Dudeşti sau Cioplea, sau eventual, — ceia ce înseamnă maximul de elevaţie spirituală — de garderoba de cânepă cu biicinar a vreunei Excelenţe... Şi în vremea aceasta, istoria trece. — Au trecut multe, spun unii— Şi vor mai trece, dar noi vom rămâne rumâni, nealteraţi, între ţânţari şi parfumuri Coty, credincioşi pământului... ...S'ar putea să fie şi aşa. Dar eu vă spun că, lutului îi este scârbă şi deaceia nu vă înghite. Vă ţine în spinare, căci el nu are nevoie de stârvuri. Vă ţine din milă, din desgust sau, poate, vrea să vă pedepsească, lăsânduvă să învăţaţi, cu sânge şi durere şi geamăt, ce înseamnă acest adevăr umilitor ; viaţa istoriei este mai îndelungă decât aceia a popoarelor. . , I Petru Manoliu Curajul Carnetul Rampii de a rezista Una dintre caracteristicele cele mai simptomatice ale tuturor autenticilor intelectuali de astăzi este oboseala lor. O oboseală provocată de o serie întreagă de multiple deziluzii. Din credinţa fermă că orişice efort realmente creator a fost şi este inutil. Că I prostia eternă este întotdeauna »învingătoare. Că spiritul vulgar I materialist, interesele private şi I de partid şi frazeologia lipsită de I orişice scrupul moral şi cultural I va strangula curând această lume care a fost odată, pentru scurt timp, frumoasă. Societatea, Euro. I pa, toată lumea este astăzi, din I punct de vedere economic, un I corp chinuit de febră, iar din punct de vedere politic (prin a- Igitaţia naţionalistă progresivă în I toate ţările), un morman de mur. I dărie. Intelectualul vede, într o fixitate hipnotică, cum acest mormant este gata să se favoarn«* peste el şi — este obosit. Dar oboseala a- I ceasta nu înseamnă nici indolenţa, nici laşitate, nici oportunism. Din contra. Ea este proba unei ignobile fidelităţi faţă de el însuşi. ► Să mai scrii cărţi să mai pictezi tablouri, sa mai compui muzică, într’o epocă in care tot ce este spiritual se calcă cu brutalitate şi inconştienţă în picioare, in care se creiază hotare peste hotare şi care se cunvadă din ce in ce mai mult în întuneric ? Toate spiritele superioare ale timpului nostru au recurs la compromisuri temporale, la acţiuni de demascare a răului şi minciunii, în speranţa că adevărul şi raţiunea vor învinge. Massele sau arătat însă, pretutindeni neîncrezătoare, nepregătite, nedecise, disperate din cauza mizeriei perpetue. Succesul recent al naţional-socialismului a dovedit că ultimul lor ideal şi singurul lor idol temut este pumnul puternic. Intelectualii nu au un astfel de pumn. Este, atunci, datoria lor să se antreneze? Intelectualul care propagă sau aderă la mitul pumnului nu mai este, hotărât, un intelectual. El devine un soldat al negaţiei, un duşman al culturii. Majoritatea aşa a făcut. Nici un intelectual autentic nu poate fi satisfăcut, însă, de negaţie. Şi a mai rămas astăzi o elită rară care, tocmai pentru că este autentică, încă nu va cedat. Ea a renunţat la orişice luptă. Cu forţele iraţionale care conduc jocul istoriei, ea nu vrea să se mai bată. Dar atitudinea ei nu est® fatalistă. Este obosită, dar are marele curaj de a rezista. Și ,fii? . .f •..■****£ pecta pe sine însuși. Adică de a fi liberă. In momentul în care această libertate va înceta, când rezistența ei va deveni imposibilă, lumea se va întuneca definitiv. Pentru că singurul lucru care o mai împiedecă astăzi de a se barbariza complect este numai acest curaj de a rezista al câtorva autentici anormali. Alfons Adania Din cuşca sufleorului REŢETA FIECĂREIA Se ştie că una din curiozităţile modei femenine, este aplicarea cearcănelor în jurul ochilor. O femeie cu ochii încercănaţi, frapează de la distanţă. Cearcănele reliefează tăetura, mărimea şi culoarea ochilor, dăndu-le un aer bizar şi impresionant. Unde mai pui că existenţa unor cearcăne la ochi mai dă loc şi la presupuneri de ordin delicat. Cearcănele presupun un temperament special, o sensibilitate ascuţită şi un puternic sensualism... Toate cele de mai sus se pot ilustra printr’un exemplu desprins „după natură", adică din conversația dintre două doamne, amândouă frumoase și... încercănate, discuție surprinsă tot aseară, la premiera „Alhambrei". (Vă jur că doamnele îmi sunt cu desăvârșire necunoscute). — Cu ce îi faci, ma chére, cearcănele alea la ochi . — Am un creion special... Nici nu se cunoaşte că nu sunt naturale, — nu e aşa ? — Absolut ! — Dar tu, cu ce ţi le faci ? — O... Eu ? O !.. Eu mi le fac cu... Georges ! Nu se cunoaşte că sunt intr’adevăr naturale . O femeie care se plimbă cu o găină La Paris se întâmplă adesea ca persoane cari vor să atragă atenţia asupra lor, să iasă pe stradă cu diferite animale. S’au văzut femei cu câini, cu pisici, cu maimuţe, cu pui de lei, cu vulpi. Zilele trecute o femeie a vrut să facă o excepţie dela regulă şi a intrat într’un mare hotel din Paris ținând cu o curelușă o găină care nu părea deloc speriată. Femeia cu găina a stârnit o enormă curiozitate. Scrisoarea unui American din vremurile de Am părăsit Statele Unite în clipa când depresiunea economică, astăzi ajunsă la maximum, se accentua din ce în ce mai rău, îngrijorând pe toţi aceia care nu agonisiseră avere şi mai ales pe tinerii studenţi care absolvind universităţile se îndoiau dacă vor mai găsi vreun plasament. Până atunci în America oricine găsea de lucru şi titlul de absolvire al unei mari universităţi era cea mai bună recomandaţie, mai ales dacă venea de la instituţii ca Harvard, Yale sau Columbia. Iată că zilele trecute primesc de la Jack Massey, un prieten bun, următoarea scrisoare din care veţi înţelege nu numai ce fel de băiat este, dar şi drama în care s’a sbătut el de când am părăsit StateleUnite şi felul bărbătesc în care nu sa lăsat pradă desnădejdei. Dragă C., Mi-e greu să încep o scrisoare către tine după doi ani de încetare a comunicaţiei dintre noi. Ultima scrisoare primită de la tine era din drum spre Europa. îmi spuneai că-mi vei mai scrie, îndată ajuns acasă, dar se vede că nici ţie nu-ţi merg lucrurile prea bine de nu-ţi vine să-mi scrii. Sau, poate, ştiu şi eu, eşti atât de ocupat încât nici nu găseşti răgaz să te mai gândeşti la foştii prieteni. Prietenia ta a însemnat totuşi atât de mult pentru mine încât aş dori să o reînoim prin scris. Atâtea s au întâmplat de la plecarea ta, că de-abia voiu putea să-ţi schiţez câte ceva. Am isprăvit Universitatea Harvard acum un an şi jumătate. Familia mea care, după cum ştii, dispunea de ceva avere, tatăl meu fiind în afacerile de automobile, este astăzi complet ruinată din cauza crizei financiare. Puţini mai cumpără azi automobile, chiar şi vechi. Tatăl meu a vândut cu greu automobilul său iar micul meu Ford pe care mi-l luase acum doi ani a trebuit să-l vând şi eu pentru că nu mai aveam cu ce să-l întreţin. Bucuria de a fi stăpânul unui automobil a durat aşadar numai câteva luni! Ambiţia mea, ştii bine, era să intru în diplomaţie şi să duc o viaţă de petreceri în Europa sau America de Sud, să voiajez şi să nu fac mare lucru, în afară de sporturi, din care tennisul şi vâslitul erau marile mele pasiuni. Totuşi din cauzagreutăţilor materiale toate planurile s-au dus pe gârlă. Am fost fericit, în ziua în care am găsit un post modest care totuşi nu îngădue să mă treţin complet, fără a mai depinde de familia mea astăzi în mare greutăţi. Sunt funcţionar la Massasnussets Nursery Co., unde îngrijesc de grădini şi vând plante, copaci şi seminţe de flori, fiind în acelaş timp grădinar şi vânzător. Câştig puţin dar destul ca să pot trăi curât şi confortabil într’o mică pensiune, desigur departe de casa noastră dela Williamstown. E o ocupaţie interesantă şi posibilităţile de viitor încă deschise. Apoi sunt mai mult afară, ceîn ce unui sportsman ca mine îi convine de minune. Pe când sora mea campioană de înnot, stă astăzi într’un birou strâmt ca dactilografă în Boston. Câştig imens în experienţă, care mă va ajuta mai târziu în afaceri. Criza financiară a schimbat lucrurile foarte mult la noi dar sunt sigur că pentru mine e un bine. Mă simt atât de fericit că pot fi materialmente independent şi la urma urmelor pot să-mi formez chiar bunul gust în grădinărie, bunul gust pe care înainte vreme îl încercam numai la vinuri şi picturi. Am un cerc de prieteni destul de larg şi din când în când petrec cu ei, fireşte nu atât de magnific ca înainte când nu mă uitam la bani, pentru că ei îmi veneau aşa de uşor de la părinţi. Oamenii la care stau sunt olandezi de origină şi foarte interesanţi. Am o seamă de discuţii cu ei, serile când obosit mă înapoez acasă. Fetele încă joacă un rol mare în rutina mea zilnică iar o băutură bună este întotdeauna bine venită. Dar la însurătoare mă gândesc mai puţin. Nu mai pot să cer în căsătorie pe Beatrice Budden pentru că ea e încă bogată şi eu nu mai sunt. Ea, totuşi, mă iubeşte şi speră că lucrurile se vor îndrepta. Dealtfel şi industria de hârtie a tatălui ei se clatină. Dacă ar deveni săracă aş lua-o mai uşor acum. Vom munci amândoi dacă vom găsi unde. Căci astăzi chiar Continuarea In pag. lla • V criza La Paris este foarte greu ca să te faci remarcat, întrebuinţând o dură flora vrei, dar lotuş plastică, e foarte greu să „faci pe nebunul“. La noi, la Bucureşti, nai decât să fi îmbraci o haină, cu tăetură mai fistichie, şi toată lumea întoarce capul după tine. La Paris, poţi să-fi îmbraci şi haina pe dos şi tot nu-ţi dă nimeni importanţă. O foarte elegantă şi distinsă doamnă din Bucureşti, pe care am avut plăcerea s-o însoţesc în vreo câteva localuri „chic“ din Park, era foarte revoltată pentru că în momentul când îşi făcea apariţia încrustat preţul consumaţiei, nici una mai mică de 30 de franci. Şi totuş niciodată n’am fost atăt de solicitat, ca la Paris. La un moment dat, începuseră chiar să mă cred, de importanţa care se dedea persoanei mele. După ora 12 noaptea, poţi traversa marile Bulevarde, dispreţuind chiar „le passage douté“. Circulaţia e redusă pi relativa linişte este bruscată de vânzătorii de ziare, care pe toate tonurile te îmbie: ,,L’ Intrant, Paris-Soir“, troîsieme edition ! Atunci, vezi că se ia după Une câte un individ, care-ţi şopteşte la ureche Dacă doriţi, vă conduc să vedeţi Parisul. — II cunosc . — O să vă arăt lucruri pe care nu le-ați văzut, lucruri foarte interesante. E un local pe aici pe aproape. De-abia ai scăpat de acest ofertant, că te pomenești cu un altul. — Nu dorește domnul să vadă un film interesant? — Mă duc singur la cinematograf. — Da, dar nu vedeți filmul pe care vi-l arăt eu. E un film interzis, cu femei goale, foarte interesant. — Nu mă duc. Individul nu se dă bătut. — Dar o colecţie, interesantă de cărţi poştale cu nuduri interesante, nu doriţi ? Costă eftin. Şi individul îţi scoate din sân, un plic. — Cinci franci. Cumperi şi acasă, deschizând plicul, dar de trei cărţi poştale ilustrate cu ,,Notre Dame‘‘ sau ,,Louvre“. Prostituate sunt pretutindeni, dar prostituate în cârje aţi mai văzut? Da, există una la Paris, şi se plimbă în fiecare seară între „Café de la Paix“ şi Madeleine. Ioan Massoff Continuare în pag. II-a col, jos Vacanta mea la Viena—Paris—Londra Orașul tuturor solicitărilor... Lipsa de curiozitate a parizienilor a franțuzilor în genere, profunc. PuPva româncelor, cari vin Cu toată garderoba la Park, ca să dea gata pe parizieni. In ziua când s’a alergat „Le grand poix* la ‘Longchamps, — „la grande journée“ cum se spune, unul din marile evenimente mondene ale Parisului, mă aflam întrun elegant local din Bois, la „Armenonville“, pentru a privi „întoarcerea de la curse’“. Ei bine, s’au perindat prin fața mea fel de fel de mostre de „candreli“ omeneşti. Am văzut chiar şi o femee cu părul verde şi totuş dacă vreo câteva persoane ridicau coin local nu provoca acelaş senza pul de pe farfuria pe care era ţiu, ca la ,,Corso‘, la Bucureşti de pildă. Şi într adevăr era mirare, aceasta lipsă de curiozitate a parizienilor. Intr’o zi, a trecut prin faţa mea actorul Michel Simon, cu părul oxigenat. Doar scriitorul acestor rânduri l-a privit mai îndelung. încolo, nimeni nu-i acorda cea mai mică importanţă. In pofida supărării doamnei care se dorea remarcată, am gustat din plini voluptatea de a nu fi cunoscut, de a te confunda cu marea masă a trecătorilor. E un lucru admirabil acesta, care-ţi permite să trăeşti. Uber şi nestânjenit în mişcări. 6-7 Viaţa culturală In Ardeal Pictorul Ernő Tibor Ernő Tibor este unul dintre artă Oskar Walter Cisek, cari au cei mai de seamă pictori din Ora- scris despre el înţelegătoare şi naţionalitate dea-Mare. De naţionalitate maghiară, s’a născut chiar în Oradea — în 1885 — de unde, după ce şi-a trecut bacalaureatul, a plecat la Budapesta să urmeze cursurile Academiei de Arte frumoase sub direcţia profesorului Theodor Zemplenyi. O bursă din partea oraşului Oradea — şi acest lucru ne arată câtă grijă aveau municipalităţile ungare de artişti! — îi ocazionează o şedere de doi ani la Paris, unde a lucrat — în 1904—1905 la Academia Julian, sub conducerea lui Jean-Paul Laurens. Pictorul Tibor a făcut mai multe călătorii de studii prin diferite țări, în Italia, Danemarca, Suedia și Norvegia, Germania. Intr’o activitate de peste douăzeci de ani, Ernő Tibor a expus în oraşe ca Budapesta, Stockholm, Christiania, Copenhaga, Breslau, Leipzig, Hallé, Dresda. La Bucureşti, unde a organizat două expoziţii, în 1926 şi entuziaste articole. Ernő Tibor este pictorul specificului local al regiunii Bihor. Dar pentru asta nu însemnează că Tibor nu pictează decât regiunea Bihor. Pictura lui se caracterizează printr’o varietate de subiecte, care se aliază cu o extraordinară bogăţie colectivă. Peisagii rustice şi citadine, interioare, naturi moarte, ierni, portrete, marine şi flori, tot ce poate constitui o gamă de culori puternice şi vii este abordat de pictor. Şi nu numai Oradea cu împrejuri! Ernő Tibor sunt austeremile ei, dar Parisul, Veneţia, Bali până la a deveni nesuferite. Au cicul şi Bucureştii şi alte locuri, în ele ceva din magistralul imconstitue preocuparea lui. Când presionant al unei locuinţe de pa, am spus aşadar că Tibor e picstor. Sunt respingătoare. Coloristorul specificului local al Bihorului, am arătat numai unde excelează o sensibilitate şi care e preocuparea ei predominantă. La varietatea subiectelor am spus că Tibor aliază o bogăţie coloristică impresionantă. Toate 1930 şi unde a expus la Salonul î nuanţele culorilor şi toate combioficial, a fost remarcat de poetul naţiile, de la cele mai întunecate Nichifor Crainic şi de criticul de1 până la cel© mai deschise. Un pantica lni Tibor se răsfaţă bine numai în aer. De altfel şi pictorul insistă asupra atmosferei, asupra pânzei de aer care ne înconjoară. Balcicurile lui sunt văzute prin pânza străvezie a soarelui marin, auriu şi călduros. In toate pânzele lui una singură e mai frivolă: un peisaj din Bucureşti. E o pânză aproape clasică, Ateneul teon de amănunţite nuanţe, de rafinată ştiinţă a armonizării. Culori vii fără sa fie ţipătoare şi deci fără grosolănie. Culori melancolice chiar, uneori vesele dar şi atunci austere, grave ca în majoritatea cazurilor. In pictura lui Ernő Tibor nu-şi găseşte loc nici o abdicare la gustul senzual al epocii. Nici-o flatare a voluptăţii în coloristica lui. Nici-o asemănare cu abilitatea pictorului de modernism senzual, pe care îl descrie Aldous Huxley în Deux ou trois Grâces. Coloristica lui Tibor nu e senzuală, deci nu e carnală. Până şi florile, care la alţii au o catifelare voluptuoasă, la el sunt descărnate, reduse la ceea ce au în ele esenţă coloristica, despuiate de ceea ce petala are comun cu carnea femeii. Interioarele lui şi reci în fund, cu gradina din faţă şi flancat de două buchete de arbori verzi, iar în primul plan al tabloului, creind o adâncime ameţitoare tabloului, piaţa furnicând de lume şi vehicule. E singurul loc unde pictorul a pus în culoare o nuanţa de cosmopolitism, de uşurătate, de frivol, încolo nici-o vulgaritate, nici-o trivialitate. Am insistat asupra coloristicei lui Emnő Tibor fiindcă e partea cea mai importantă a picturii lui. Este un impresionist însă nu exagerat, îşi echilibrează impresionismul printr’o grijă de atent observator al realităţii. Desenează pictând. Pentru el desen şi coloare nu sunt lucruri deosebite ci unul şi acelaş lucru. Mai precis desenul e realizat prin coloare. Liniile caută să le scoată din coloare ca dintr’o materie haotică forma primelor fiinţe ale genezei Pânzele lui nu sunt o revărsat de sensibilitate exagerată, fără margini, ci sensibilitatea aceasta e canalizată în forme precise. Un grup de ţărănoi merg la târg. In haine roşii şi albe, vinete şi negre, cu basmale şi cu coşniţe galbene, grupul înaintează uniform şi domol. Dar înaintează. Câmpul are Un verde crud, lăptos, în care se amestecă paiul încă verde al porumbului şi cu o presimţire a galbenului copt de mai târziu. E un verde bizar şi strălucitor, viu şi curat, fără nici o urmă de incantaţie carnală, pur. Toată sensibilitatea proaspătă din această coloare te cuprinde, te subjugă, dar nu poţi neglija grupul ţărancelor, realist prins şi de o mişcare impresionantă. Vezi bine că autorul a pus toată pasiunea în redarea culoarei, dar în acelaşi timp o grijă atentă l-a îndemnat să păstreze realismul mişcării, al grupului. In toată atmosfera e o impresie crudă şi proaspătă, un reasăm simţ al pământului, al mediului rustic. Aici, în acest tablou e întreg Ernő Tibor. Ca şi în tabloul din Bucureşti unde toată pasiunea s’a transportat asupra pomilor şi asupra cerului. De aceea poate e un peisaj citadin mai vesel. Citadinele din Oradea sunt mai medievale, mai închise, mai grave. Grave, fără să fie însă triste, fără să fie respingătoare. Pentru că Oradea e un oraş vesel şi plin de viaţă şi plin de soare. Ernő Tibor n’are decât 48 de ani, dar mai are încă multe promisiuni de realizat şi multe speranţe mai putem pune în el. Şi chiar numai cât a dat până acum o operă de frumoasă reuşită. OCTAV ŞULUŢIU I — ■—-»aaa Cum vreţi să vă fie inferiorul? Răspunsurile inelor Maria Filioti şi Cecilia Ceţescu-Stork pe Luând iniţiativa acestei anchete, am căutat în primul rând, să ne adresăm personagiilor feminine, ele fiind mai apropiate de problemă prin simţul lucrurilor care le animă, astfel că pot răspunde mai în plinătate de cunoştiinţă şi apreciere. Femeile doar sunt acelea care într’o casă ştiu să distribuie o armonie între obicete; ele nici odată nu trec cu vederea posibilitatea de a-şi realiza sensibilitatea lor decorativă. Intr’un interior, femeia are libertatea de a realiza estetica și confortul pe care numai ea e în măsură să-l conceapă• Farmecul, aroma unui interior de casă, depind de cele mai multe ori, de femeie. Am rugat-o pe d-na Maria Filipti să-și spună cuvântul, având în vedere că d-sa posedă un distins interior de casă, care are un renume bine stabilit. Gustul şi bogăţia cu care este înzestrat, fac din el unul din cele mai apreciate interioare din Bucureşti. Iată ce ne spune d-na Maria Filotti:• „Cred că un interior este menit să creeze o ambianţă sufletească. De aceia diferitele piese trebue să corespundă momentului căruia sunt destinate. Acelaş stil şi acelaş principiu decorativ nu pot realiza şi atmosfera de somptuozitate şi bogăţie a încăperilor destinate recepţiunilor, şi pe aceia mai intimă, mai calmă, a pieselor în care îţi petreci cea mai mare parte a vremii şi in care nimic nu trebue să fie obositor ochiului sau minţii, confortul şi eleganţa sobră a elementelor practice primând asupra grandiosului decorativ, pentru interiorul meu aş prefera în camerile de primire stilul renaşterii italieneşti, cu bogăţia sa armonioasă şi neexcesivă, cu simţul decorativului echilibrat fără ostentaţie şi preţiozitate, iar în celelalte, stilul modern, sobru, neutru, odihnitor şi elegant. Iar pe lângă aceste principii generale cred că mai presus de orice aş ţine să-mi feresc interiorul de răceala unui muzeu sau de tristeţea unei case nelocuite, înviorând-o cu prezenţa dătătoare de veselie şi căldură a florilor şi a plantelor”. D-na Maria Filotti, după cum se vede, este pentru menţinerea în cadre normale a interiorului. D-sa vede alături stilul renaşterii italieneşti (saloane de recepţie), alături de simplul stil modern. Este un punct de vedere care.caută să treacă peste dificultăţile pe cari le creiază un singUr stil, angajând un complex, pentru a pune ijA dispoziţie, facilitată, vWfefcin Anterior. Suntem ?1 noi wNî p punctul de vedere al d-n conţine împăciuirea ld tal, un om modern care vrea să aibă un interior confortabil şi elegant împărţit, trebuie să ajungă• D-na Cecilia Cuţescu-Stork, pe care o cunoaştem ca pe o mare pictoriţă (d-sa a decorat cele mai frumoase interioare din Bucureşti), are pe lângă talentul său excepţional şi un interior remarcabil. Profesoară la Academia de Arte Frumoase, d-sa este la curent cu toate problemele noul di decorată şi stil. Am ţinut foarte mult să-şi spună şi d-sa cuvântul, socotind că acesta aşa cum vine el va fi compus de o judecată serioasă şi disciplinată în faţa problemei respective. La întrebarea noastră, d-na Cecila Cuţescu-Stork, ne răspunde: — ,,Voiu face din primul moment legătura de compatibilitate între stil şi caracter, fiindcă un interior nu trăieşte decât în funcţie de aceste două elemente. Omul, care este dependent în ce priveşte casa lui, de structura sa sufletească, în consecinţă, îşi alcătuieşte interiorul conform dispoziţiilor acestei structuri. Nu se poate spune că stilul unui interior se formează fără caracterul posesorului său şi într’o succesivitate de momente. După felul cum înţelege omul să trăiască aşa se îmbină, în ritmul corespunzător, interiorul său. Şi pentru că natura diferită a oamenilor, aşa cum se desfăşoară ea, dă loc în mod continuu la complexe şi forme noui de viaţă, problema care ne-o punem acuma, va fi în funcţie de această dispoziţie. Teoreticeşte suntem înclinaţi să acordăm favoarea stilului modern. Dar pentru că noi ne-am obişnuit să gustăm confortul şi higiena unui interior mai comod şi mai larg distribuit, nu ne mai permitem, astăzi, să ne constituim oaspeţii stilului modern. Unui stil trebuie să-i corespundă un caracter. Estetică şi confort întâlneşti orişiunde bunul simţ şi nevoia de frumos creiază un raport normal între lucruri. Rafinamentul care este promotorul stilului modern este foarte semnificativ pentru timpurile noastre, el întâlneşte însă apariţia unor moravuri şi a unei tradiţii, care determină în perspectiva viitorului încă o luptă de dat. P. B. O operă de Rimsky Korsakoff se va cânta la Londra Celebra operă a lui Rimsky Korsakoff: „Țarul Săltări“ va fi cântată la Londra cu începere de la 11 Octombrie, la Sadler’s Wels Theatre. Conducerea muzicala o are maestrul Albert Coates..«nop