Rampa, august 1947 (Anul 36, nr. 91-95)

1947-08-03 / nr. 91

Duminică 3 August SMÎ 13 A IM­F­A George Arnard Shaw (II PRILEJUL ANIVERSARII (CIO» 3«« VII (Urmare din pag. l­a.) în prefaţa lui, repetându-şi vechea prefaţă, a lui St. loan azi uitată da actuala generaţie. Dar dacă d. Shaw se cam repeta următoarea interpretare a celor Pa­tru Evanghelişti, constitue o poveste foarte interesantă la care arată cum Christos realistul, a fost romantici­­zat de discipolii săi. Nu voi intra în analize minuţioase ale acestei piese, cât timp încă nu s’a publicat. Intre timp, voi purcede la o trecere în revistă a scrierilor cunoscute de cititori. Sunt conştient de riscurile pe care le asum prin aceasta. Ştiu foarte bine că lui Shaw îi suntem de tot atât de puţin folos noi criticii pe cât îi era lui Einstein oricine nu avea un cap matematic. Menirea criticului este de a expli­ca înţelesul unei anumite opere şi a-i da aprecierea sa. Dar aci se pre­zintă dificultatea. Căci criticii lui Shaw sunt încă neînsface să­­se pună de acord asupra meritelor operii sa­le. Aşa cum a fost cazul mai de mult unii nu-l înţeleg, totuşi sunt de acord cu el, în vreme ce alţii îi înţeleg şi tocmai de aceea nu sunt de acord cu ei. Pentru unii e un clown, pentru alţii un profet. S­haw şi-a exprimat ideile atât de făţiş uneori, încât unii din compatrioţii lui au fost tu ta­cul incapabili să-l înţeleagă. Unul din adversarii neînduplecaţi ai lui Shaw, un scriitor care pretin­de că l-a înţeles pe Shaw, dar că nu e de acord cu el, a exprimat acest lucru foarte bine. „Aud mulţi oa­meni plângându-se că Bernard Shaw îi mist­ică cu bună ştiinţă. Nu-şi pt închipui ce vor să creadă; mie mi se pare că ii insultă cu tot dinadinsul. Limbajul lui, în deosebi în proble­mele morale, este de obicei tot atât de direct şi de substanţial ca cel al unui luntraş şi mult mai puţin îm­podobit şi simbolic decât al unui bir­jar. Prosperul Filistin englez se plân­ge că d. Shaw ii face nebun, în vre­me ce D. Shaw nu-l face deloc. D. Shaw, cu o luciditate activă îl nu­meşte nebun. G. B. S. numeşte pe proprietar hoţ, iar proprietarul, îe loc să nege sau să-i poarte pică pentru aceasta, spune: „Ah, tipul ăs­ta ascunde atât de inteligent sensul a ceea ce crede, încât nimeni nu-l poate ghici, înt’atât de meşteşugit şi de fantastic este ţesut“. G. R. S. nu­meşte în faţă pe un om de stat un mincinos şi omul de stat strigă la extaz: „Ah, ce şir de idei original întreţesute! Ah, ce mistere de o­­coluri şi de colorate jumătăţi de a­­luzii“. Cred că e oricând foarte evi­dent ceea ce socoteşte d. Shaw, chiar atunci când glumeşte şi el crede că cei cărora se adresează ar trebui să se căiască cu voce tare de păcatele lor. Dar mijlocia lor consideră sensul ÎShawian complex și truculent, când el este deabinelea direct și ofensiv. Ei îl acuză pe Shaw că simulează batjocura, chiar în momentul când Shaw le dă deabinelea cu tifla (G. K. Chesterton, George Bernard 1914 PP 91—92). In ce mă privește, încă nu m'aiu decis asupra poziţiei pe care s’o »a­dopt. Uneori mi se pare că îl Înţeleg şi că sunt de acord cu el, dar destul de adesea nu reuşesc să-l înţeleg şi nu sunt de acord cu el. Dar poate că în definitiv nu acest lucru est­ j j chiar atât de important. Să înţelegi şi să nu fii de acord este privilegiul­­ profesiunii noastre, privilegiu de­­ care totuşi pentru moment nu voi uza, şi aceasta pentru următoru­­l motiv: Când primul stat socialist din j­ie a luat fiinţă în ţara m­ea, Shaw i-a devenit prieten. Poporul ţarii mele a apreciat sinceritatea lui Shaw Compatrioţii mei l-au privit ca pe un prieten, au avut cel mai mare respect pentru meritele sale şi au considerat deficienţele lui cu mult mai puţin importante. Atitudinea scriitorului a fost cam aceeaşi faţă de poporul acestei ţări ca şi faţă de ţară considerată ca un tot. G­r. S. este contemporanul mai multor epoci, in timpul vieţii sale s'au întâmplat in lume multe schimbări Formele so­ciale morala şi obiceiurile sau schi­mbat tehnica a avansat, dar Shaw a rămas credincios ste­fi. Stă neclin­tit ca o stâncă, în mijlocul valurilor care­­ izbesc şi al furtunilor care o înconjoară. El a fost numit odată Voltaer al secolului 20. Dar el a rămas Vol­ta,re-ul şi al secolelor 21 şi 22. E păcat ca nu s a găsit încă un Hon­­d­on care să imprime zâmbetul lui satiric in marmoră. Trebue să ad­mitem că omul modern, deşi a cu­cerit spaţiile cereşti, oferă încă des­tule motive acestui zâmbet. Cel pu­țin atâtea cât îndepărtaţii străbuni care se mişcau în jurul lumii, pa­­curgând, cu paşi de melc, 500—600 km. pe oră. Mai înainte de a scrie acest ar­ticol doream să fac cunoştinţă cu e­poca în care s-a născut Shaw şi în care şi-a petrecut copilăria. Dar ma­şina timpului pe care o posed este un model degradat (Wells-1895) şi deci nu poate fi potrivită pentru un an anumit. Mişcând manivela peste a doua jumătate a secolului 19 m'am aflat cufundat într’un nesfârşit vâr­tej de războaie, insurecţii şi revo­luţii. Silindu-mă să ies dintr’un a­­meţitor iureş, am învârtit manivela către prima jumătate a secolului 20 d­ar m’am oftat intro poziţie încă şi mai periculoasă .Intr’ac­evăr, cât p’aci sa mă lovească o bombă de soiul celor care, din studiile de is­torie veche, am învăţat că se nu­meau int’ro vreme în Anglia bomba sburătoare. Când mi-am revenit, mi-am dat seama că aceste experienţe periculoa­se mă vor ajuta să înţeleg unele­ din piesele lui Shaw ca „Anns and the Man“­, „Cezar şi Cleopatra“ şi mai ales, aşa numitele piese răz­boinice sau mai curând anti-război­­nice, care sunt atât de neînţelese pentru publicul modern cititor din vremea noastră. Deşi cei bătrâni s’au străduit sa explice in operele lor înţelesul cu­vântului „război“ totuşi pentru noi azi, rămâne destul de misterios. Trebue sa amintesc cetitorilor că, în primul secol al vieţii lui Shaw tehnica distrugerii era foarte des­­voltată Ştiinţa nici nu prea era pusă în slujba progresului şi în loc de aceasta, servea pe acei care se fo­loseau de fructele inteligenţei ome­neşti ca să semene moarte şi dis­trugere. Să nu amintim că la tinereţea lui Shaw sistemul social în majoritatea ţărilor de pe pământ era sistemul ca­pitalist în care prevala inegalitatea. Inegalitatea este încă un termen ne­înţeles de cititorul modern. El ştii ce însemnează inegalitatea anilor, inegalitatea in diverse masse da materie, dar ia încearcă să-i explici sensul inegalităţii între oameni! Nu voi încerca-o eu în schimb voi tri­mite pe cetitori la unele din primele scrieri ale lui Shaw precum „Casele Văduvelor", „Profesiunea Doamnei Warren“, „Major Barbara“ şi al­tele In tinereţea sa Shaw s'a străduit mult să-i facă pe contemporanii săi să vadă stupiditatea condiţiilor so­ciale existente în acea vreme. Majoritatea oamenilor astăzi în­clină să creadă că în operele sale de început, Shaw îşi da pur şi simp­lu frâu lber imaginaţiei. Dar cei cari au trăit în aceiaşi eră declară, dim­potrivă, că era un realist. „Shaw susţine că este unul din a­­cei realişti cari au ..curajul de a privi adevărul în faţă. Alţi realişti sunt pictori ai feno­menelor, in vreme ce Shaw este un cercetător al realităţii de dincolo de fenomene. Aşa cum îi amintea prie­tenul lui, oculistul, vederea sa este normală, nu in sensul că vede lu­crurile ca ceilalţi ; el le vede mai bine“. C.S.C. Sen Gupa, The Art of Ber­nard Shaw, Oxford University Ress, 1936, pp. 6-7). ici avem o informaţie intere­santă din „îndărăt la Maiba­­salem“, Partea IV, Act. I. Acum vre-o mie de ani erau doi au . I­ ndoeli privind rezultatele aces­tei reluări s’au arătat încă îna­inte de seara amânată a pre­mierii, în sânul însuşi al ansam­blului adhoc înjghebat la ..Maria Filotti“. Şi aceste îndoeli prealabile pentru cine a­­putut să le remarce din neseriozitatea afişelor ce recoman­dau comedia lui Savoir ca pe un spectacol destinat îndeosebi­ publicu­lui femeesc, ne îndreptăţesc să pu­nem accent pe întrebarea cu care in­tenţionam să deschidem cronica da faţă. Pusă pe concret­— la cazul de fa­ţă —, întrebarea îşi află însă teme­iul într’o nedumerire privind un şir întreg de cazuri asemănătoare Întrebarea aşadar, — ca­ şi răspun­sul — ţine într’un fel de o preocu­pare principială. Şi de acută actuali­tate. Iată întrebarea: care este criteriul «­e selectare, la „producătorii“ noş­tri de teatru, a pieselor pe care vor să le pună în scenă? E cert că răs­punsul comportă cel puţin trei punc­te de vedere, dintre care, fără a nu ne rezerva dreptul... la unele rezer­ve, suntem înclinaţi pentru circum­stanţa să acceptăm ca valabile punc­tul de vedere al rentabilităţii şi punc­tul de vedere al ieftinătăţii de mon­tare al spectacolului. In fond, aces­­te două puncte de vedere, se închid într’o unică sferă — cea comercială. Rămâne al treilea punct de vedere acesta oarecum mai delicat. E vorba de calităţile piesei, spectacolului. Nu vrem să deschidem şi nici să discu­tăm aci problema înţelesului pe ca­re o poate căpăta valoarea unei pie­se atunci când ea e condiţionată în primul rând de comercialitatea ei. La urma urm­elor, dincolo de opinia la o lucrare dramatică „merge" — adică este comercialmente valoroa­să — după cum răspunde sau nu unui anumit gust — prost sau per­vertit, gust — al unui anumit public, toţi teatraliştii noştri sun teoretic loci numiţi Kipling. Unul era răsab­­ritean şi un scriitor de merit, cela­lalt, fiind un apusan, era de stept un barbar amuzant. La aceasta se poate adăuga că im acea epocă au trăit şi doi scriitori numiţi Shaw. Arabii au fost motivaţi de aceeaşi dorinţă de „unele reforme perfect practice care să facă în stare pa on* sa trăiască o viață cumsecade și a­­sezată“ fără să fie nevoit a se supu­­­ne nedreptăților și necazurilor m­a-1 runte de care dai la tot pasid" (Ar­chibald Henderson, George Bemar* Shaw, 1911, p. 149.. Dar acești doi Shaw nu s'au in­teres în problema metodelor prii* care poate fi căpătată „o viaţă cum­secade şi aşezată“. Unul din ei de­monstrează foarte limpede în servi­­cile sale că, pentru a fac« viaţa demi­nă de om, trebue schimbat mediu» «octal. Despre aceasta Shaw a sorta câteva piese cam „neplăcute“. Ce­lălalt credea că pentru ca viaţa să fie cuviincioasă este necesar să-l schimbi pe om Însuşi. Despre a­­ceasta Shaw a preferat sa se in* »iese metabiologic«. in piesele „neplăcute" Shaw a fost •m real’flt şi »o. socialist. Acest Shaw a fost b­cgMp ;t, metabiologistul a fost un „credincios în Forţa vitală", Shaw „cel neplăcut“ a criticat via­ţa secolului 20 cum ar fi făcut-o un om al secolului 25­, „metabiologistul" a prezis viitorul, fără, să se aven­tureze totuşi dincolo de orizont­uriie înguste ale omului secolului 20 Da fapt, în viziunea sa privind omul vi­itorului, metabiologistul n’a­taca mai departe decât Jonathan Swith cu Guliver care credea că oamenii viitorului, învingând moartea, vor deveni nişte Struldbrugs revoltători cari vor pierde orişice chef de viaţă. Dar ceea ce i se poate ierta unui chirurg ignorant, de vapor, este d­« neiertat unui metabiologist. Evident, metabiologistul, în ciuda tuturor pretenţiilor sale că face şti­inţă, era până la urmii un puritan şi a conceput evoluţia omenirii ca emanciparea omului de „răutăţii® trupeşti". Istoria a arătat că Shaw „cel ne­plăcut" a avut dreptate. Dar meta­­biologistul a continuat cu pasiune s a-şi susţie teoria într-o serie întrea­gă de drame echipate cu volutmino«», se prefeţe. Ba mai mult, metabiologistul s-a dovedit a fi şi pesimist. Ceea ce a de­scris el ca un tablou al vii­torului, a fost de fapt o gigantică panoramă a deprimării. Profeţiile sale nu se ma­terializau. Şi cea mai bună tăgadă a teoriilor lui este prea stimatul Shaw, el însuşi. El are azi trei suw de ani, totuşi nu seamănă în nici un fel cu acei degeneraţi nenorociţi pe cari i-a descris in persoana „bă­trânilor“ din îndărăt la Mathusalem Dimpotrivă, râsul lui Shaw pierde din asprime şi câştigă în voioşie pe secol ce trece. Nu a fost el acela, care, într-o scrisoare către Lev Tol­stoi, îi reproşase acestuia plăcerea exagerată de a glumi, spunându-i „De ce ar fi umorul şi râsul exco­municate? Inchipueşte-ţi că lumea ar fi doar o glumă de a lui Dum­nezeu, ţi-ai da mai puţină ostenea­lă să faci din ea o glumă bună mn locul uneia proastă?“.­­ (Scrisoare către L. Tolstoi, 14 Febr 1910). Acesta este Shaw, aşa cum îl ştim din totdeauna — un om care a cercat să schimbe lumea dintr’o glumă proastă într’una bună. «» vreme ce cei mai mulţi scrii­tori aspiră să devină clasici da la prima lor carte, Shaw, care a «wrls a «ramat la sie cărţi, nu vrea să fie clasic. Fiecare nouă izbucnire a sa est© o provocare zvârlită tutu­­ror şî faţă de orice. Fiecare carte pe care o scrie este despre vre­o pro­blemă de arzătoare actualitate. Ar fi timpul să-i spunem că a clasic, că îi iertăm atacurile împo­triva lui Pavlov, după cum i-am ier­­tat lui Shakespeare faptul că credea în sistemul piotomeic fiindcă nu ştia despre Copernic. Şi soarele are pe!» dar cu toate acestea nu străluceşti» mai puţin luminos. Astronomii stu­diază petele iar noi ne încălzim la lumina şi căldura lui Spiritul lui Shaw este un far care are o deosebită plăcere să lumineze colţurile întunecate ale vieţii. Şi a­­ceasta e bine. Lumea a avut cutot,­deauna nevoe de oameni cărora­­ nu le fie frică să spună adevărul. Şi dacă Shaw o ia uneori puţin razna, nu e nici un rău în asta. Acestea sunt greşelile unei minţi cinstite. Scopul vieţii sale a fost întotdeauna de a aduce bine omenirii deşi îşi iubeşte semenii fără sentimentalism, şi urăşte orice aduce a caritate. Da, departe de a îmbătrâni cu tre­cerea anilor, G. R. S. întinereşte vă­dit. Nu demult a declarat că e gata să mai trăiască încă trei sute de ani. întâmpinăm cu însufleţire acest gând şi la cea de a 300-a aniversare a naşterii sale, salutăm în Matusa­­lem­ul literaturii mondiale. In acela? timp pe cel mai bătrân şi pe cel mai tânăr dintre toţi scriitorii mo­derni — pe George Bernard Shaw, Evghenie Almazov!* DE LA NAȘTEREA SA ** E i­ scenă din piesa Andr­ode' și Leul de Schaw Comedie în 3 acte a ÎI de ALFRED SAVOIR elfi acord — că darurile artistice ale unui spectacol nu exclud lanteţele unei bune rentabilităţi. Ceea ce in­teresează deocamdată este modalita­tea selectării acelor lucrări dramati­ce care să răspundă simultan aces­tor trei obiectiv®. Am remarcat cu prilejul deschide­­rii stagiunii de vară din acest an, două categorii de „repertorii estiva­le" (ceea ce în sine ni se pare o ciudăţenie), care par să corespundă, la rându-le, unei duble mentalităţi. Pe de o parte o categoria vădit ire­verenţioasă şi faţă de artă şi faţă de publicul spectator, pe de alta o categorie, aşi numi-o filistină. In pri­ma intră toate acele montări mai mult sau mai puţin costisitoare dar mai puţin sau mai mult lipsite de orice răspundere şi scenică şi artis­tică şi morală; în cea de a doua în­cap lucrările cu aparenţă de bun simţ, de preocupare de a sluji cât de cât arta. Mărturisim, fără ocol, că pentru sinceritatea cu care spectaco­lele din prima categorie îşi etalează prostiile dacă nu şi­ murdăriile , le preferăm acelora care simulează bu­na intenţie. (O excepţie sau două nici nu intră în fond, în câmpul dis­cuţiei). Pentru că ne e mult mai u­­şor să luptăm propus şi să­ descope­rim resorturile total ateatrale ale primelor şi să demonstrăm existen­ţa lor ca o calamitate pentru cultu­ra masselor decât să discutăm cu cei care işi ascund In spatele unor pretenţii de seriozitate, desorientar«* comoditatea ori chiar reaua cre­dinţă. Primilor ie ajunge epitetul. Pe de FLORIN TORNEA ceilalţi nu-i atinge nici argumentul. Dar să revenim. Ce a determinat reluarea comediei lui Alfred Savoir? Numele de consacrat comedian bu­levardier al acestuia, sau numai nu­mele destul de aţâţător al comediei sale? Ori succesul destul de dubios pe care l-a cunoscut Manolescu în­­ aceiaşi comedie? Ori, poate, pur şi simplu, făptui că d-na Margareta Papagoga îşi cunoaşte de mult ro­lul şi nu voia să-l uite? Ne-am pus această întrebare dea­­lungul întregului spectacol. Şi a­­tunci când l-am văzut pe d. Coty Hociung şarjând un nobil decăzut şi decrepit — şi atunci când am urmă­rit evoluţia scârţâitoare şi parcă me­reu dispusă să paseze la fotografi­a Poporului: Take, Ianke şi Cadăr, Slugă la doi stăpâni, Vasilii Ivano­­vici. La Iaşi echipa Teatrului Popo­rului, înfiinţată abia în acest an, a dat 80 de spectacole, la Braşov, de a­semenea înjghebată în acest an, s-au dat 69 spectacole , la care au participat peste 25.000 spectatori. La Cluj, unde joacă o echipă mixtă, română şi maghiară, 21 spectacole au cunoscut peste 20.000 spectatori. In cele 27 spectacole date numai în uzinele din oraşul Timişoara, acto­rii Teatrului Popular au fost apla­udaţi de peste 17.000 spectatori. Toată această prodigioasă şi de­loc trâmbiţată activitate — din care spectacolele din Bucureşti şi turne­ele în centrele săteşti şi uzinele din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, a fost dusă cu înfruntarea unor uria­şe greutăţi şi lipsuri de tot felul, în special greutăţile mijloacelor de locomoţie... Probleme pentru viitor e aceia, în această primă şe­dinţă a Consiliului de îndru­mare a Teatrului Poporului s’au discutat printre altele şi problemele în legătură cu măsurile ce urmează a fi luate pentru reme­dierea stărilor dinainte. Astfel s’a prevăzut organizarea unui comitet de iniţiativă, pentru studierea şi punerea la punct a transporturilor şi pentru facilitarea mijloacelor da locomoţie. S’a avut în altă ordine tr­ a­da­„miliardarului“ Geo Barton; şi­tunci când am remarcat linia sinuoită şi singura nesupărătoare — deşi pe alocuri excesiv lucrată — a Margaretei Papagoga, cinica „răz­bunătoare a femeilor", întrebarea a stăruit, în deosebi, cu prelungi e­couri pline de grele amă­răciuni, în faţa tânărului Mircea Axente care a fost lăsat sau silit să se dedea la obscenităţi nevrednice pentru cariera sa — nevrednice pen­tru o scenă patronată de d-na Maria Filotti şi nevrednice de slujitori, ce se pretind serioşi, ai artei. Grosolănia şi trivialitatea nau fost niciodată nici comice, nici ar­tistice şi n’au scuzat niciodată — nici pentru actor nici pentru direc­torul de scenă — lipsa de inventi­vitate, de talent sau de bună creştere. Ceea ce a stârnit Mir­cea Axente prin desbrăcarea în chiloţi şi sfârcul de cămaşe ieşit prin deschizătura pantalonilor, n’a fost râs; a fost ceva penibil. Dealt­fel metoda de a stoarce râsul din grotesc pare să intre ca principiu in maniera regisorală a d-lui Zirra — răspunzător de punerea în scenă a comediei în care Getta Iliescu a trebuit să-și schimonosească accen­tul — ca să pară — fără să reu­şească, nu-i vorbă — că e de viţă de idei, în vedere, înjghebarea unui atelier propriu pentru confecţiona­rea de decoruri şi costume. Pentru a se asigura o muncă co­ordonată, s’a stabilit creerea unui repertoriu fix, un itinerariu regio­nal precis şi un plafon de turnee minimal care urmează să fie atins de fiecare echipă în regiunea în care — respectiv — activează. Fie­care echipă va număra 8—10 ac­tori permanenţi, la care, după ne-engleză, şi să se mişte cu lascivităţi desarticulate — ca să pară o femeia uşura­tecă. Dincolo de asemenea arsenal „co­mic”, folosit până la epuizare, d. Zirra­n a mai ştiut ce să folosească. A lăsat apariţiile urâte — în sensul scenic al cuvântului — ale protago­niştilor secundari (Ion Pella, Zephy Alşec,­­Nucu Mihuţ, Alf. Bruneţi, puiu Mirea) să nu treacă de stadiul unor stângaci şi simpli replicanţi. A lăsat pe actori să imprime co­mediei ritmul deslânat şi inegal, im­pus de întâmplătoarea inspiraţie sau lipsă de inspiraţie a fiecăruia în parte A lăsat pe actori să-şi confi­gureze la voia întâmplării persona­­giile întrupate. A lăsat parcă întreg spectacolul la voia întâmplării sau la voia textului, atunci când n’a in­tervenit cu indicaţiile obscene sau groteşti amintite. Ca şi cum textul ar fi fost atât de tare încât să poata face trecută cu vederea lipsa de in­teres regisoral sau poate numai lip­sa de daruri regisorale. Comedia lui Savoir, specifică pa­­risienelor comedii de salon, de du­pă primul răsboi, prezintă un text de un desaromat umor. Intenţionea­ză să fie o satiră la adresa moravu­rilor societăţii burgheze din apus, dar sfârşeşte prin a se înneca într’un dulceag sirop. Ce putea da valabi un asemenea text, cu asemenea ra­tate intenţii, el singur? Şi atunci, întrebarea privind mo­dalitatea şi criteriul de selectare a pieselor­­ pe care mi-am pus-o, in­trând în sala unui teatru serios, şi care a stăruit ca o dojana, dealungul celor patru tablouri goale de vreo rezonanţă artistică, ne-o punem ia­răşi. Referindu-ne în mod special la „A opta nevastă a lui Barbă Al­bastră“ şi în mod general la reper­toriul de vară al teatrelor „serioase­­de la noi. Nu îndrăznim să lărgim cu­riozitatea noastră până la repertori­­ile din stagiunea de toamnă. cesităţi vor putea fi chemaţi şi flo­tanţi. ’ In vederea lărgirii cadrelor acto­riceşti a avut loc în ziua de 27 iu­lie un concurs, la care s-au prezen­tat 51 de candidaţi. Cea mai mare parte dintre ei — toţi absolvenţi di conservator şi sindicalişti — sunt tineri. Au reuşit la concurs, 28 de candidaţi. Dăm mai jos numele lor, în or­dinea reuşitei: Femei: Gherasimat Zoe, Constan­tin Graţiella, Nulzi Flavian, Nasta S­il­via, Abramovici Regina, Lerning Melania, Bruncuteanu Marcela, Mi­­hăilescu Roma Aurelia, Niculescu Mana, Calapod Maria, Boneiu S­na­­randa, Copăceanu Iolanda Danielia, Constantinescu Paraschiva. Bărbaţi: Voinea Constantin, Luca Romulus, Iangociu Gheorghe, Micle­scu Alexandru, Zabalon Mircea, Stambutina Armand, Casvan Isac, Constantinescu Ion, Teodorescu E­­mil, Gross Sabina Marian, Boria Ioanid, Demetrescu Vasile, Gavri­lescu George Bossu­m, Stroe Aure­lian, Răpeanu Aleea. Comisia de examinare, formată din d-nii Sergiu Milorian, Sandu Eliad, Marin Iorda, Gabriel Negri şi d-na Lily Bulandra, au putut con­stata la aceşti candidaţi, dacă nu o pregătire de reală valoare, potenţa de calitate, bine îndrumate, elemen­tele noui care urmează să intre în cadrele Teatrului Poporului vor putea să-și cucerească cu vremea un loc vrednic în lumea teatrului nostru sănătos. Ca»» va fi repertoriul d« ic­tim­iâ S‘» trecut, înainte «re închiderea stagiunii Teatrului Poporului, la propunerea viitorului repertoriu din stagiunea 1947—1948. In afara ul­timelor piese jucate în stagiunea ca­ri s’a închis (Jankc, T,‘Uc și Cad»r, Ion al Vădanei, Varilij lv»«ovici) s» proectează a se juca­ din teatrul cla­sic. „Femeia îndărătnică“ de Sha­kespeare, „castiliana“ de la«pe de Ve*», „Hangiţa“ şi „Soacra şi nora" de Goldoni, „Bolnavul încro*­­pi-;l“ „Georges Damtin“ şi „Avarul" de Moliere, „Bani turbaţi“ de Os­trovski, comediile lui Cehov, „insti­tutorii“ de Otto Ernst, apoi din dra­maturgia contemporană autohtoni — „Ultimul asediu" de Teodor Ca­­ţafean, „Intre cer şi pământ" de Vornicu, comediile săteşti aie lui Victor Ion Popa, „Potopul“ prelu­­crare a lui M. Sepastian, in sfârşit ca o comemorare, piesa puternică a lui Simonov „Sub castanii din Bra­ga". Sunt în acest repertoriu nu nu­mai indiciile unei seriozităţi de ne­tăgăduit în vehicularea artei în ma­sele populare, dar şi o pildă de fe­lul cum se poate şi cum trebue să se lucraze pe «cent tărâm al artei Fi. T. , „ , '4'L'S­ D (Urmare din pag. I) 11 mii.TUTUI P8P9R8LII RQMVA O scenă din „Ziua cea Mare“. Protagonişti Iulian Bradu şi Rovinţescu de la Teatrul Poporului De la trimisul nostru specia­l VIAŢA TEATRALA LA IAŞI Compania d­e operetă a d-nei Lya Sterling, activează pa o scenă estivală, prezentând operete cu o muzică excelentă dar cu un conţinut nesemnificativ, mai mult de esenţă melodramatică. Un regizor destul de priceput — B. Sadigmiky— are de luptat cu ritmul febril în care se succed premierele (chiar una la zece zile). Viteza stinghereşte şi in­terpretarea, care trebue să combată şi alte vicisitudini de ordin material. Componenţii formaţiei acesteia tea­trale muncesc enorm astfel, cu re­zultate de multe ori sub nivelul stră­duinţelor. Se înregistrează un succes __ de public, pentru că publicul mai vi­brează şi astăzi încă la anumite ma­rote din arsenalul melodramei. Marele merit al companiei Lya Sterling este complecta absenţă a frivolităţii; decenţa se manifestă nu numai în texte ci şi în comportările scenice şi chiar în partiturile muzi­cale, ale căror melodii plăcute nu au nimic din violenţele unui anumit jazz utilizat în spectacolele bucureştene respective. ; 0©***js45» tâîre­claniuluil T. H. D. prof. univ. N. S. Popa, a demi­sionat din postul de director al Tea­trului Naţional din Iaşi Ministerul Artelor, prin Direcţia Generală a Teatrelor nu a prinit încă această demisie. Tânărul atutor moldovean Al. Popovici, a cărui piesă „Răţoiul“ a văzut lumina rampei în stagiunea trecută la Iaşi, a prezentat Teatrului Naţional din Capitala Moldovei o nouă piesa, a cărei acţiune se petrece într’un sat bântuit de secetă. Piesa va fi pusă în scenă probabil chiar în toamna aceasta. D­upă o avant-premieră tăcută, la Bârlad­, d-nii *Adrian Ionescu şi Fred Firea, au prezentat intr-o adevărată premi­eră, la Iaşi, comedia lor muzicală „Comoara mea eşti dumneata“ cu Ovid Brădescu şi Joann Pavelescu în fruntea distribuţiei. Lucrarea destul de modestă cu un fir de intrigă naivă până la plictis şi cu muzică aproximativă, executată de un sim­ulacru de jazz, „Comoara mea eşti dumneata“ suferă de lipsa, ine­ditului şi într'un mod acut, de cea a humorului. In absenţa totală a unei direcţii de scenă, interpreţii au făcut ce au crezut de cuvintă şi au jucat pe proprie socoteală. Unii au reuşit să scoată ceva,­­ e cazul d-rei Aure­lia Vasilescu, care a jucat cu un nerv deosebit şi mult aplomb — sau al d-nei Puşa Novacescu, apariţie de oarecare desinvoluntară — alţii nu; printre aceştia din urmă se numără însuşi unul din autori — d. Adrian Ionescu, discutabil ca autor dar impo­sibil ca actor. Astfel Cum s’a prezentat, comedia de mai sus nu era mai prejos de tot reper­toriul estival al Capitalei. Mai mult chiar, avea cel puţin o vădită cohe­renţă în acţiune (dacă aceasta poate fi o notă pozitivă) şi două voci re­marcabile, care au susţinut temeinic partea muzicală, d-na Joujou Pave­lescu şi d. Dinu Gherasim.­­ Locuitorii Iaşului sunt insa mai pretenţioşi decât se crede. In ultima vreme, au şi fost agasaţi de platitu­dinile care au inundat provincia şi acum suportă greu turneele media. org. Un public ca acela de la Iaşi, a­­dus în „grădinile de vară“ ale Capi­talei, ar fi provocat intr o săptămână falimentul tuturor acestor întreprin­deri. Aşa s’a făcut că premiera provin­cială n’a plăcut spectatorilor respec­tivi, care au ţinut să şi fluere la fi­nal, evident nu în unanimitate —e greu de realizat în asemenea împre­­jurări — dar oricum într’o cantitate semnificativă. O lecţie, poate nu tocmai meritată de d-nii Adrian Ionescu şi Fred Fi­rea, dar care rămâne totuşi o lecţie, cu valabilităţi mai largi. Cu totul as­tfel s-a prezentat în provincie un tur­neu al teatrului Naţional din Iaşi, cu o adaptare scenică a romanului „Fra­ţii Karamazov“. Am văzut această piesă la Bacău, dacă se pot face re­zerve în privinţa calităţii ei (adaptă­rile s’au arătat a nu da rezultatele aşteptate şi în alte rânduri, în schimb felul cum a fost prezentată, îndrep­tăţeşte la bune aprecieri. Echipa de interpreţi alcătuită din actori de frunte ai Naţionalului ieşan, sus, di­recţia de scenă a d-lui I. Diacu Xe­­nofon, a realizat un spectacol bine pus la punct, meritoriu sub raportul prezentării şi lăudabil din punct de vedere al seriozităţii şi efortului de­pus. Spectatorii băcăuani au primit de­altfel cu multă căldură acest turneu şi au răsplătit prin aplauze sincere şi îndelungi pe aceşti „Fraţi Kara,­i­azov“ care au pornit să lupte cu turneele Capitalei, pe drumurile as­pre ale Provinciei. Valentin* Silvestru Pag. 3

Next