Rampa, august 1947 (Anul 36, nr. 91-95)
1947-08-03 / nr. 91
Duminică 3 August SMÎ 13 A IMFA George Arnard Shaw (II PRILEJUL ANIVERSARII (CIO» 3«« VII (Urmare din pag. la.) în prefaţa lui, repetându-şi vechea prefaţă, a lui St. loan azi uitată da actuala generaţie. Dar dacă d. Shaw se cam repeta următoarea interpretare a celor Patru Evanghelişti, constitue o poveste foarte interesantă la care arată cum Christos realistul, a fost romanticizat de discipolii săi. Nu voi intra în analize minuţioase ale acestei piese, cât timp încă nu s’a publicat. Intre timp, voi purcede la o trecere în revistă a scrierilor cunoscute de cititori. Sunt conştient de riscurile pe care le asum prin aceasta. Ştiu foarte bine că lui Shaw îi suntem de tot atât de puţin folos noi criticii pe cât îi era lui Einstein oricine nu avea un cap matematic. Menirea criticului este de a explica înţelesul unei anumite opere şi a-i da aprecierea sa. Dar aci se prezintă dificultatea. Căci criticii lui Shaw sunt încă neînsface săse pună de acord asupra meritelor operii sale. Aşa cum a fost cazul mai de mult unii nu-l înţeleg, totuşi sunt de acord cu el, în vreme ce alţii îi înţeleg şi tocmai de aceea nu sunt de acord cu ei. Pentru unii e un clown, pentru alţii un profet. Shaw şi-a exprimat ideile atât de făţiş uneori, încât unii din compatrioţii lui au fost tu tacul incapabili să-l înţeleagă. Unul din adversarii neînduplecaţi ai lui Shaw, un scriitor care pretinde că l-a înţeles pe Shaw, dar că nu e de acord cu el, a exprimat acest lucru foarte bine. „Aud mulţi oameni plângându-se că Bernard Shaw îi mistică cu bună ştiinţă. Nu-şi pt închipui ce vor să creadă; mie mi se pare că ii insultă cu tot dinadinsul. Limbajul lui, în deosebi în problemele morale, este de obicei tot atât de direct şi de substanţial ca cel al unui luntraş şi mult mai puţin împodobit şi simbolic decât al unui birjar. Prosperul Filistin englez se plânge că d. Shaw ii face nebun, în vreme ce D. Shaw nu-l face deloc. D. Shaw, cu o luciditate activă îl numeşte nebun. G. B. S. numeşte pe proprietar hoţ, iar proprietarul, îe loc să nege sau să-i poarte pică pentru aceasta, spune: „Ah, tipul ăsta ascunde atât de inteligent sensul a ceea ce crede, încât nimeni nu-l poate ghici, înt’atât de meşteşugit şi de fantastic este ţesut“. G. R. S. numeşte în faţă pe un om de stat un mincinos şi omul de stat strigă la extaz: „Ah, ce şir de idei original întreţesute! Ah, ce mistere de ocoluri şi de colorate jumătăţi de aluzii“. Cred că e oricând foarte evident ceea ce socoteşte d. Shaw, chiar atunci când glumeşte şi el crede că cei cărora se adresează ar trebui să se căiască cu voce tare de păcatele lor. Dar mijlocia lor consideră sensul ÎShawian complex și truculent, când el este deabinelea direct și ofensiv. Ei îl acuză pe Shaw că simulează batjocura, chiar în momentul când Shaw le dă deabinelea cu tifla (G. K. Chesterton, George Bernard 1914 PP 91—92). In ce mă privește, încă nu m'aiu decis asupra poziţiei pe care s’o »adopt. Uneori mi se pare că îl Înţeleg şi că sunt de acord cu el, dar destul de adesea nu reuşesc să-l înţeleg şi nu sunt de acord cu el. Dar poate că în definitiv nu acest lucru est j j chiar atât de important. Să înţelegi şi să nu fii de acord este privilegiul profesiunii noastre, privilegiu de care totuşi pentru moment nu voi uza, şi aceasta pentru următorul motiv: Când primul stat socialist din jie a luat fiinţă în ţara mea, Shaw i-a devenit prieten. Poporul ţarii mele a apreciat sinceritatea lui Shaw Compatrioţii mei l-au privit ca pe un prieten, au avut cel mai mare respect pentru meritele sale şi au considerat deficienţele lui cu mult mai puţin importante. Atitudinea scriitorului a fost cam aceeaşi faţă de poporul acestei ţări ca şi faţă de ţară considerată ca un tot. Gr. S. este contemporanul mai multor epoci, in timpul vieţii sale s'au întâmplat in lume multe schimbări Formele sociale morala şi obiceiurile sau schimbat tehnica a avansat, dar Shaw a rămas credincios stefi. Stă neclintit ca o stâncă, în mijlocul valurilor care izbesc şi al furtunilor care o înconjoară. El a fost numit odată Voltaer al secolului 20. Dar el a rămas Volta,re-ul şi al secolelor 21 şi 22. E păcat ca nu s a găsit încă un Hondon care să imprime zâmbetul lui satiric in marmoră. Trebue să admitem că omul modern, deşi a cucerit spaţiile cereşti, oferă încă destule motive acestui zâmbet. Cel puțin atâtea cât îndepărtaţii străbuni care se mişcau în jurul lumii, pacurgând, cu paşi de melc, 500—600 km. pe oră. Mai înainte de a scrie acest articol doream să fac cunoştinţă cu epoca în care s-a născut Shaw şi în care şi-a petrecut copilăria. Dar maşina timpului pe care o posed este un model degradat (Wells-1895) şi deci nu poate fi potrivită pentru un an anumit. Mişcând manivela peste a doua jumătate a secolului 19 m'am aflat cufundat într’un nesfârşit vârtej de războaie, insurecţii şi revoluţii. Silindu-mă să ies dintr’un ameţitor iureş, am învârtit manivela către prima jumătate a secolului 20 dar m’am oftat intro poziţie încă şi mai periculoasă .Intr’acevăr, cât p’aci sa mă lovească o bombă de soiul celor care, din studiile de istorie veche, am învăţat că se numeau int’ro vreme în Anglia bomba sburătoare. Când mi-am revenit, mi-am dat seama că aceste experienţe periculoase mă vor ajuta să înţeleg unele din piesele lui Shaw ca „Anns and the Man“, „Cezar şi Cleopatra“ şi mai ales, aşa numitele piese războinice sau mai curând anti-războinice, care sunt atât de neînţelese pentru publicul modern cititor din vremea noastră. Deşi cei bătrâni s’au străduit sa explice in operele lor înţelesul cuvântului „război“ totuşi pentru noi azi, rămâne destul de misterios. Trebue sa amintesc cetitorilor că, în primul secol al vieţii lui Shaw tehnica distrugerii era foarte desvoltată Ştiinţa nici nu prea era pusă în slujba progresului şi în loc de aceasta, servea pe acei care se foloseau de fructele inteligenţei omeneşti ca să semene moarte şi distrugere. Să nu amintim că la tinereţea lui Shaw sistemul social în majoritatea ţărilor de pe pământ era sistemul capitalist în care prevala inegalitatea. Inegalitatea este încă un termen neînţeles de cititorul modern. El ştii ce însemnează inegalitatea anilor, inegalitatea in diverse masse da materie, dar ia încearcă să-i explici sensul inegalităţii între oameni! Nu voi încerca-o eu în schimb voi trimite pe cetitori la unele din primele scrieri ale lui Shaw precum „Casele Văduvelor", „Profesiunea Doamnei Warren“, „Major Barbara“ şi altele In tinereţea sa Shaw s'a străduit mult să-i facă pe contemporanii săi să vadă stupiditatea condiţiilor sociale existente în acea vreme. Majoritatea oamenilor astăzi înclină să creadă că în operele sale de început, Shaw îşi da pur şi simplu frâu lber imaginaţiei. Dar cei cari au trăit în aceiaşi eră declară, dimpotrivă, că era un realist. „Shaw susţine că este unul din acei realişti cari au ..curajul de a privi adevărul în faţă. Alţi realişti sunt pictori ai fenomenelor, in vreme ce Shaw este un cercetător al realităţii de dincolo de fenomene. Aşa cum îi amintea prietenul lui, oculistul, vederea sa este normală, nu in sensul că vede lucrurile ca ceilalţi ; el le vede mai bine“. C.S.C. Sen Gupa, The Art of Bernard Shaw, Oxford University Ress, 1936, pp. 6-7). ici avem o informaţie interesantă din „îndărăt la Maibasalem“, Partea IV, Act. I. Acum vre-o mie de ani erau doi au . I ndoeli privind rezultatele acestei reluări s’au arătat încă înainte de seara amânată a premierii, în sânul însuşi al ansamblului adhoc înjghebat la ..Maria Filotti“. Şi aceste îndoeli prealabile pentru cine aputut să le remarce din neseriozitatea afişelor ce recomandau comedia lui Savoir ca pe un spectacol destinat îndeosebi publicului femeesc, ne îndreptăţesc să punem accent pe întrebarea cu care intenţionam să deschidem cronica da faţă. Pusă pe concret— la cazul de faţă —, întrebarea îşi află însă temeiul într’o nedumerire privind un şir întreg de cazuri asemănătoare Întrebarea aşadar, — ca şi răspunsul — ţine într’un fel de o preocupare principială. Şi de acută actualitate. Iată întrebarea: care este criteriul «e selectare, la „producătorii“ noştri de teatru, a pieselor pe care vor să le pună în scenă? E cert că răspunsul comportă cel puţin trei puncte de vedere, dintre care, fără a nu ne rezerva dreptul... la unele rezerve, suntem înclinaţi pentru circumstanţa să acceptăm ca valabile punctul de vedere al rentabilităţii şi punctul de vedere al ieftinătăţii de montare al spectacolului. In fond, aceste două puncte de vedere, se închid într’o unică sferă — cea comercială. Rămâne al treilea punct de vedere acesta oarecum mai delicat. E vorba de calităţile piesei, spectacolului. Nu vrem să deschidem şi nici să discutăm aci problema înţelesului pe care o poate căpăta valoarea unei piese atunci când ea e condiţionată în primul rând de comercialitatea ei. La urma urmelor, dincolo de opinia la o lucrare dramatică „merge" — adică este comercialmente valoroasă — după cum răspunde sau nu unui anumit gust — prost sau pervertit, gust — al unui anumit public, toţi teatraliştii noştri sun teoretic loci numiţi Kipling. Unul era răsabritean şi un scriitor de merit, celalalt, fiind un apusan, era de stept un barbar amuzant. La aceasta se poate adăuga că im acea epocă au trăit şi doi scriitori numiţi Shaw. Arabii au fost motivaţi de aceeaşi dorinţă de „unele reforme perfect practice care să facă în stare pa on* sa trăiască o viață cumsecade și asezată“ fără să fie nevoit a se supune nedreptăților și necazurilor ma-1 runte de care dai la tot pasid" (Archibald Henderson, George Bemar* Shaw, 1911, p. 149.. Dar acești doi Shaw nu s'au interes în problema metodelor prii* care poate fi căpătată „o viaţă cumsecade şi aşezată“. Unul din ei demonstrează foarte limpede în servicile sale că, pentru a fac« viaţa demină de om, trebue schimbat mediu» «octal. Despre aceasta Shaw a sorta câteva piese cam „neplăcute“. Celălalt credea că pentru ca viaţa să fie cuviincioasă este necesar să-l schimbi pe om Însuşi. Despre aceasta Shaw a preferat sa se in* »iese metabiologic«. in piesele „neplăcute" Shaw a fost •m real’flt şi »o. socialist. Acest Shaw a fost bcgMp ;t, metabiologistul a fost un „credincios în Forţa vitală", Shaw „cel neplăcut“ a criticat viaţa secolului 20 cum ar fi făcut-o un om al secolului 25, „metabiologistul" a prezis viitorul, fără, să se aventureze totuşi dincolo de orizonturiie înguste ale omului secolului 20 Da fapt, în viziunea sa privind omul viitorului, metabiologistul n’ataca mai departe decât Jonathan Swith cu Guliver care credea că oamenii viitorului, învingând moartea, vor deveni nişte Struldbrugs revoltători cari vor pierde orişice chef de viaţă. Dar ceea ce i se poate ierta unui chirurg ignorant, de vapor, este d« neiertat unui metabiologist. Evident, metabiologistul, în ciuda tuturor pretenţiilor sale că face ştiinţă, era până la urmii un puritan şi a conceput evoluţia omenirii ca emanciparea omului de „răutăţii® trupeşti". Istoria a arătat că Shaw „cel neplăcut" a avut dreptate. Dar metabiologistul a continuat cu pasiune s a-şi susţie teoria într-o serie întreagă de drame echipate cu volutmino«», se prefeţe. Ba mai mult, metabiologistul s-a dovedit a fi şi pesimist. Ceea ce a descris el ca un tablou al viitorului, a fost de fapt o gigantică panoramă a deprimării. Profeţiile sale nu se materializau. Şi cea mai bună tăgadă a teoriilor lui este prea stimatul Shaw, el însuşi. El are azi trei suw de ani, totuşi nu seamănă în nici un fel cu acei degeneraţi nenorociţi pe cari i-a descris in persoana „bătrânilor“ din îndărăt la Mathusalem Dimpotrivă, râsul lui Shaw pierde din asprime şi câştigă în voioşie pe secol ce trece. Nu a fost el acela, care, într-o scrisoare către Lev Tolstoi, îi reproşase acestuia plăcerea exagerată de a glumi, spunându-i „De ce ar fi umorul şi râsul excomunicate? Inchipueşte-ţi că lumea ar fi doar o glumă de a lui Dumnezeu, ţi-ai da mai puţină osteneală să faci din ea o glumă bună mn locul uneia proastă?“. (Scrisoare către L. Tolstoi, 14 Febr 1910). Acesta este Shaw, aşa cum îl ştim din totdeauna — un om care a cercat să schimbe lumea dintr’o glumă proastă într’una bună. «» vreme ce cei mai mulţi scriitori aspiră să devină clasici da la prima lor carte, Shaw, care a «wrls a «ramat la sie cărţi, nu vrea să fie clasic. Fiecare nouă izbucnire a sa est© o provocare zvârlită tuturor şî faţă de orice. Fiecare carte pe care o scrie este despre vreo problemă de arzătoare actualitate. Ar fi timpul să-i spunem că a clasic, că îi iertăm atacurile împotriva lui Pavlov, după cum i-am iertat lui Shakespeare faptul că credea în sistemul piotomeic fiindcă nu ştia despre Copernic. Şi soarele are pe!» dar cu toate acestea nu străluceşti» mai puţin luminos. Astronomii studiază petele iar noi ne încălzim la lumina şi căldura lui Spiritul lui Shaw este un far care are o deosebită plăcere să lumineze colţurile întunecate ale vieţii. Şi aceasta e bine. Lumea a avut cutot,deauna nevoe de oameni cărora nu le fie frică să spună adevărul. Şi dacă Shaw o ia uneori puţin razna, nu e nici un rău în asta. Acestea sunt greşelile unei minţi cinstite. Scopul vieţii sale a fost întotdeauna de a aduce bine omenirii deşi îşi iubeşte semenii fără sentimentalism, şi urăşte orice aduce a caritate. Da, departe de a îmbătrâni cu trecerea anilor, G. R. S. întinereşte vădit. Nu demult a declarat că e gata să mai trăiască încă trei sute de ani. întâmpinăm cu însufleţire acest gând şi la cea de a 300-a aniversare a naşterii sale, salutăm în Matusalemul literaturii mondiale. In acela? timp pe cel mai bătrân şi pe cel mai tânăr dintre toţi scriitorii moderni — pe George Bernard Shaw, Evghenie Almazov!* DE LA NAȘTEREA SA ** E i scenă din piesa Androde' și Leul de Schaw Comedie în 3 acte a ÎI de ALFRED SAVOIR elfi acord — că darurile artistice ale unui spectacol nu exclud lanteţele unei bune rentabilităţi. Ceea ce interesează deocamdată este modalitatea selectării acelor lucrări dramatice care să răspundă simultan acestor trei obiectiv®. Am remarcat cu prilejul deschiderii stagiunii de vară din acest an, două categorii de „repertorii estivale" (ceea ce în sine ni se pare o ciudăţenie), care par să corespundă, la rându-le, unei duble mentalităţi. Pe de o parte o categoria vădit ireverenţioasă şi faţă de artă şi faţă de publicul spectator, pe de alta o categorie, aşi numi-o filistină. In prima intră toate acele montări mai mult sau mai puţin costisitoare dar mai puţin sau mai mult lipsite de orice răspundere şi scenică şi artistică şi morală; în cea de a doua încap lucrările cu aparenţă de bun simţ, de preocupare de a sluji cât de cât arta. Mărturisim, fără ocol, că pentru sinceritatea cu care spectacolele din prima categorie îşi etalează prostiile dacă nu şi murdăriile , le preferăm acelora care simulează buna intenţie. (O excepţie sau două nici nu intră în fond, în câmpul discuţiei). Pentru că ne e mult mai uşor să luptăm propus şi să descoperim resorturile total ateatrale ale primelor şi să demonstrăm existenţa lor ca o calamitate pentru cultura masselor decât să discutăm cu cei care işi ascund In spatele unor pretenţii de seriozitate, desorientar«* comoditatea ori chiar reaua credinţă. Primilor ie ajunge epitetul. Pe de FLORIN TORNEA ceilalţi nu-i atinge nici argumentul. Dar să revenim. Ce a determinat reluarea comediei lui Alfred Savoir? Numele de consacrat comedian bulevardier al acestuia, sau numai numele destul de aţâţător al comediei sale? Ori succesul destul de dubios pe care l-a cunoscut Manolescu în aceiaşi comedie? Ori, poate, pur şi simplu, făptui că d-na Margareta Papagoga îşi cunoaşte de mult rolul şi nu voia să-l uite? Ne-am pus această întrebare dealungul întregului spectacol. Şi atunci când l-am văzut pe d. Coty Hociung şarjând un nobil decăzut şi decrepit — şi atunci când am urmărit evoluţia scârţâitoare şi parcă mereu dispusă să paseze la fotografia Poporului: Take, Ianke şi Cadăr, Slugă la doi stăpâni, Vasilii Ivanovici. La Iaşi echipa Teatrului Poporului, înfiinţată abia în acest an, a dat 80 de spectacole, la Braşov, de asemenea înjghebată în acest an, s-au dat 69 spectacole , la care au participat peste 25.000 spectatori. La Cluj, unde joacă o echipă mixtă, română şi maghiară, 21 spectacole au cunoscut peste 20.000 spectatori. In cele 27 spectacole date numai în uzinele din oraşul Timişoara, actorii Teatrului Popular au fost aplaudaţi de peste 17.000 spectatori. Toată această prodigioasă şi deloc trâmbiţată activitate — din care spectacolele din Bucureşti şi turneele în centrele săteşti şi uzinele din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, a fost dusă cu înfruntarea unor uriaşe greutăţi şi lipsuri de tot felul, în special greutăţile mijloacelor de locomoţie... Probleme pentru viitor e aceia, în această primă şedinţă a Consiliului de îndrumare a Teatrului Poporului s’au discutat printre altele şi problemele în legătură cu măsurile ce urmează a fi luate pentru remedierea stărilor dinainte. Astfel s’a prevăzut organizarea unui comitet de iniţiativă, pentru studierea şi punerea la punct a transporturilor şi pentru facilitarea mijloacelor da locomoţie. S’a avut în altă ordine tr ada„miliardarului“ Geo Barton; şitunci când am remarcat linia sinuoită şi singura nesupărătoare — deşi pe alocuri excesiv lucrată — a Margaretei Papagoga, cinica „răzbunătoare a femeilor", întrebarea a stăruit, în deosebi, cu prelungi ecouri pline de grele amărăciuni, în faţa tânărului Mircea Axente care a fost lăsat sau silit să se dedea la obscenităţi nevrednice pentru cariera sa — nevrednice pentru o scenă patronată de d-na Maria Filotti şi nevrednice de slujitori, ce se pretind serioşi, ai artei. Grosolănia şi trivialitatea nau fost niciodată nici comice, nici artistice şi n’au scuzat niciodată — nici pentru actor nici pentru directorul de scenă — lipsa de inventivitate, de talent sau de bună creştere. Ceea ce a stârnit Mircea Axente prin desbrăcarea în chiloţi şi sfârcul de cămaşe ieşit prin deschizătura pantalonilor, n’a fost râs; a fost ceva penibil. Dealtfel metoda de a stoarce râsul din grotesc pare să intre ca principiu in maniera regisorală a d-lui Zirra — răspunzător de punerea în scenă a comediei în care Getta Iliescu a trebuit să-și schimonosească accentul — ca să pară — fără să reuşească, nu-i vorbă — că e de viţă de idei, în vedere, înjghebarea unui atelier propriu pentru confecţionarea de decoruri şi costume. Pentru a se asigura o muncă coordonată, s’a stabilit creerea unui repertoriu fix, un itinerariu regional precis şi un plafon de turnee minimal care urmează să fie atins de fiecare echipă în regiunea în care — respectiv — activează. Fiecare echipă va număra 8—10 actori permanenţi, la care, după ne-engleză, şi să se mişte cu lascivităţi desarticulate — ca să pară o femeia uşuratecă. Dincolo de asemenea arsenal „comic”, folosit până la epuizare, d. Zirran a mai ştiut ce să folosească. A lăsat apariţiile urâte — în sensul scenic al cuvântului — ale protagoniştilor secundari (Ion Pella, Zephy Alşec,Nucu Mihuţ, Alf. Bruneţi, puiu Mirea) să nu treacă de stadiul unor stângaci şi simpli replicanţi. A lăsat pe actori să imprime comediei ritmul deslânat şi inegal, impus de întâmplătoarea inspiraţie sau lipsă de inspiraţie a fiecăruia în parte A lăsat pe actori să-şi configureze la voia întâmplării personagiile întrupate. A lăsat parcă întreg spectacolul la voia întâmplării sau la voia textului, atunci când n’a intervenit cu indicaţiile obscene sau groteşti amintite. Ca şi cum textul ar fi fost atât de tare încât să poata face trecută cu vederea lipsa de interes regisoral sau poate numai lipsa de daruri regisorale. Comedia lui Savoir, specifică parisienelor comedii de salon, de după primul răsboi, prezintă un text de un desaromat umor. Intenţionează să fie o satiră la adresa moravurilor societăţii burgheze din apus, dar sfârşeşte prin a se înneca într’un dulceag sirop. Ce putea da valabi un asemenea text, cu asemenea ratate intenţii, el singur? Şi atunci, întrebarea privind modalitatea şi criteriul de selectare a pieselor pe care mi-am pus-o, intrând în sala unui teatru serios, şi care a stăruit ca o dojana, dealungul celor patru tablouri goale de vreo rezonanţă artistică, ne-o punem iarăşi. Referindu-ne în mod special la „A opta nevastă a lui Barbă Albastră“ şi în mod general la repertoriul de vară al teatrelor „serioasede la noi. Nu îndrăznim să lărgim curiozitatea noastră până la repertoriile din stagiunea de toamnă. cesităţi vor putea fi chemaţi şi flotanţi. ’ In vederea lărgirii cadrelor actoriceşti a avut loc în ziua de 27 iulie un concurs, la care s-au prezentat 51 de candidaţi. Cea mai mare parte dintre ei — toţi absolvenţi di conservator şi sindicalişti — sunt tineri. Au reuşit la concurs, 28 de candidaţi. Dăm mai jos numele lor, în ordinea reuşitei: Femei: Gherasimat Zoe, Constantin Graţiella, Nulzi Flavian, Nasta Silvia, Abramovici Regina, Lerning Melania, Bruncuteanu Marcela, Mihăilescu Roma Aurelia, Niculescu Mana, Calapod Maria, Boneiu Snaranda, Copăceanu Iolanda Danielia, Constantinescu Paraschiva. Bărbaţi: Voinea Constantin, Luca Romulus, Iangociu Gheorghe, Miclescu Alexandru, Zabalon Mircea, Stambutina Armand, Casvan Isac, Constantinescu Ion, Teodorescu Emil, Gross Sabina Marian, Boria Ioanid, Demetrescu Vasile, Gavrilescu George Bossum, Stroe Aurelian, Răpeanu Aleea. Comisia de examinare, formată din d-nii Sergiu Milorian, Sandu Eliad, Marin Iorda, Gabriel Negri şi d-na Lily Bulandra, au putut constata la aceşti candidaţi, dacă nu o pregătire de reală valoare, potenţa de calitate, bine îndrumate, elementele noui care urmează să intre în cadrele Teatrului Poporului vor putea să-și cucerească cu vremea un loc vrednic în lumea teatrului nostru sănătos. Ca»» va fi repertoriul d« ictimiâ S‘» trecut, înainte «re închiderea stagiunii Teatrului Poporului, la propunerea viitorului repertoriu din stagiunea 1947—1948. In afara ultimelor piese jucate în stagiunea cari s’a închis (Jankc, T,‘Uc și Cad»r, Ion al Vădanei, Varilij lv»«ovici) s» proectează a se juca din teatrul clasic. „Femeia îndărătnică“ de Shakespeare, „castiliana“ de la«pe de Ve*», „Hangiţa“ şi „Soacra şi nora" de Goldoni, „Bolnavul încro*pi-;l“ „Georges Damtin“ şi „Avarul" de Moliere, „Bani turbaţi“ de Ostrovski, comediile lui Cehov, „institutorii“ de Otto Ernst, apoi din dramaturgia contemporană autohtoni — „Ultimul asediu" de Teodor Caţafean, „Intre cer şi pământ" de Vornicu, comediile săteşti aie lui Victor Ion Popa, „Potopul“ prelucrare a lui M. Sepastian, in sfârşit ca o comemorare, piesa puternică a lui Simonov „Sub castanii din Braga". Sunt în acest repertoriu nu numai indiciile unei seriozităţi de netăgăduit în vehicularea artei în masele populare, dar şi o pildă de felul cum se poate şi cum trebue să se lucraze pe «cent tărâm al artei Fi. T. , „ , '4'L'S D (Urmare din pag. I) 11 mii.TUTUI P8P9R8LII RQMVA O scenă din „Ziua cea Mare“. Protagonişti Iulian Bradu şi Rovinţescu de la Teatrul Poporului De la trimisul nostru special VIAŢA TEATRALA LA IAŞI Compania de operetă a d-nei Lya Sterling, activează pa o scenă estivală, prezentând operete cu o muzică excelentă dar cu un conţinut nesemnificativ, mai mult de esenţă melodramatică. Un regizor destul de priceput — B. Sadigmiky— are de luptat cu ritmul febril în care se succed premierele (chiar una la zece zile). Viteza stinghereşte şi interpretarea, care trebue să combată şi alte vicisitudini de ordin material. Componenţii formaţiei acesteia teatrale muncesc enorm astfel, cu rezultate de multe ori sub nivelul străduinţelor. Se înregistrează un succes __ de public, pentru că publicul mai vibrează şi astăzi încă la anumite marote din arsenalul melodramei. Marele merit al companiei Lya Sterling este complecta absenţă a frivolităţii; decenţa se manifestă nu numai în texte ci şi în comportările scenice şi chiar în partiturile muzicale, ale căror melodii plăcute nu au nimic din violenţele unui anumit jazz utilizat în spectacolele bucureştene respective. ; 0©***js45» tâîreclaniuluil T. H. D. prof. univ. N. S. Popa, a demisionat din postul de director al Teatrului Naţional din Iaşi Ministerul Artelor, prin Direcţia Generală a Teatrelor nu a prinit încă această demisie. Tânărul atutor moldovean Al. Popovici, a cărui piesă „Răţoiul“ a văzut lumina rampei în stagiunea trecută la Iaşi, a prezentat Teatrului Naţional din Capitala Moldovei o nouă piesa, a cărei acţiune se petrece într’un sat bântuit de secetă. Piesa va fi pusă în scenă probabil chiar în toamna aceasta. După o avant-premieră tăcută, la Bârlad, d-nii *Adrian Ionescu şi Fred Firea, au prezentat intr-o adevărată premieră, la Iaşi, comedia lor muzicală „Comoara mea eşti dumneata“ cu Ovid Brădescu şi Joann Pavelescu în fruntea distribuţiei. Lucrarea destul de modestă cu un fir de intrigă naivă până la plictis şi cu muzică aproximativă, executată de un simulacru de jazz, „Comoara mea eşti dumneata“ suferă de lipsa, ineditului şi într'un mod acut, de cea a humorului. In absenţa totală a unei direcţii de scenă, interpreţii au făcut ce au crezut de cuvintă şi au jucat pe proprie socoteală. Unii au reuşit să scoată ceva, e cazul d-rei Aurelia Vasilescu, care a jucat cu un nerv deosebit şi mult aplomb — sau al d-nei Puşa Novacescu, apariţie de oarecare desinvoluntară — alţii nu; printre aceştia din urmă se numără însuşi unul din autori — d. Adrian Ionescu, discutabil ca autor dar imposibil ca actor. Astfel Cum s’a prezentat, comedia de mai sus nu era mai prejos de tot repertoriul estival al Capitalei. Mai mult chiar, avea cel puţin o vădită coherenţă în acţiune (dacă aceasta poate fi o notă pozitivă) şi două voci remarcabile, care au susţinut temeinic partea muzicală, d-na Joujou Pavelescu şi d. Dinu Gherasim. Locuitorii Iaşului sunt insa mai pretenţioşi decât se crede. In ultima vreme, au şi fost agasaţi de platitudinile care au inundat provincia şi acum suportă greu turneele media. org. Un public ca acela de la Iaşi, adus în „grădinile de vară“ ale Capitalei, ar fi provocat intr o săptămână falimentul tuturor acestor întreprinderi. Aşa s’a făcut că premiera provincială n’a plăcut spectatorilor respectivi, care au ţinut să şi fluere la final, evident nu în unanimitate —e greu de realizat în asemenea împrejurări — dar oricum într’o cantitate semnificativă. O lecţie, poate nu tocmai meritată de d-nii Adrian Ionescu şi Fred Firea, dar care rămâne totuşi o lecţie, cu valabilităţi mai largi. Cu totul astfel s-a prezentat în provincie un turneu al teatrului Naţional din Iaşi, cu o adaptare scenică a romanului „Fraţii Karamazov“. Am văzut această piesă la Bacău, dacă se pot face rezerve în privinţa calităţii ei (adaptările s’au arătat a nu da rezultatele aşteptate şi în alte rânduri, în schimb felul cum a fost prezentată, îndreptăţeşte la bune aprecieri. Echipa de interpreţi alcătuită din actori de frunte ai Naţionalului ieşan, sus, direcţia de scenă a d-lui I. Diacu Xenofon, a realizat un spectacol bine pus la punct, meritoriu sub raportul prezentării şi lăudabil din punct de vedere al seriozităţii şi efortului depus. Spectatorii băcăuani au primit dealtfel cu multă căldură acest turneu şi au răsplătit prin aplauze sincere şi îndelungi pe aceşti „Fraţi Kara,iazov“ care au pornit să lupte cu turneele Capitalei, pe drumurile aspre ale Provinciei. Valentin* Silvestru Pag. 3