Ramuri, 1972 (Anul 9, nr. 1-12)
1972-01-15 / nr. 1
PANAIT ISTRATI VIE D'ADIUEN ZOGRAFFI * * * LEVER DU SOLEIL LES EDITIONS RIEDER 108, BOJU.BV.WHO SAINT-GELIAIN * PARIS RAMURI • 15 studii . MEDITERANA LUI PANAIT ISTRATI Mediterana este marele orgoliu al Europei, spaţiu privilegiat în care s-au născut cultura greacă şi toţi factorii esenţiali ai civilizaţiei europene, spaţiu al măsurii, cuprins între infinitul Atlanticului şi cel al Nirvana, între înşelăciunea luminii, in sudul plin de mirare, şi cea a întunericului, în Septentrionul unde apa, aerul şi pămîntul fuzionau, întîmpinîndu-l pe Pytheas la Thule. Mediterana înseamnă atracţia soarelui şi a celei mai vechi culturi europene. Drumul spre sud a fost bătătorit mult înaintea lui Istrati, dar el nu merge pe urmele nimănui. Nu un pelerinaj spiritual îl aduce pe țărmurile mediteraneene, ci dorul de soare, climatul lor paradisiac. Călătorind spre Alexandra, în romanul Méditerranée, Lever du soleil, Adrian Zograffi, eroul eponim al ciclurilor istratiene realizează ceea ce Camus va descorperi parcurgînd, un an după moartea lui Istrati, ruta inversă,din Mediterana spre Europa Centrală , bucuria incomparabilă a soarelui, în Prefaţa scrisă probabil în 1953, care însoţeşte reeditarea primului său volum, L’Envers et VEndroit, Camus expune concluziile acestei experienţe într-o formă explicită. Născut la jumătate distanţă de mizerie şi de soare, el a avut la Alger o copilărie fericită. Copilul ce simţea în el forţe infinite se izbea doar de prejudecăţi şi de prostie, dar sărăcia nu constituia pentru el nici un fel de obstacol, căci, în Africa, soarele şi marea nu costă nimic. Mult mai tîrziu, la vîrsta bărbăţiei, Camus descoperă, în Franţa, nefericirea cartierelor industriale lipsite de cer, unde sărăcia se conjugă fără nici o speranţă cu urîţenia. Diferenţa de firmament anulează comparaţia acestei imagini cu cea mai cruntă mizerie arabă. Pe lîngă toate nedreptăţile din lume, mai există una de care nimeni nu vorbeşte, aceea a climatului. Lăsînd în urmă o Constanţă îngheţată, Adrian Zograffi găseşte la Istanbul primăvară, iar în Smyrna şi Pireu, vară moderată. „Fericiţi muritori !“ — exclamă el, în Grecia, unde locuitorii au enormul avantaj de a ignora frigul, avînd de îndurat numai foamea. Dar încă de la Istanbul, privindu-i pe turcii tolăniţi ,la soare, în care e incapabil să recunoască războinicii ce au împins, odinioară, teroarea pînă sub porţile Vienei, Adrian Zograffi are revelaţia a două aspiraţii distincte : comoditatea materială şi comoditatea psihică. Aceasta din urmă îl caracterizează pe mediteranian, răscumpărînd-o cu prisosinţă pe cealaltă. „Ils ne font aucun cas de la dureté .de l’existence et ne se tuent pas pour les c'ommódités matérrelles. La commodité psychique leur est bien plus chére et je comprends cela. Ils sont capables de passer des heures au soleil, á contempler les splendeurs naturelles, et â faire ronfler une chibouque â demi éteinte. Je ne le vois pas envier le sorţ des troupeaux ouvriqrs des usines modernes au sens desquels, probablement, le soleil a été eréé pour réchauffer les chats. Non. Soleil d’abord, également pour les humains. et ensuite le bifteck et le fâux-col.“ Ideea enunțată de Istrati cu titlu de observaţie apare la Camus ca o concluzie a unei experienţe personale, expusă în aceeaşi prefaţă la VEnvers et l’Endroit: „Pendant huit jours, îl y a longtemps, j’ai vécu combié des biens de ce monde : nous dormions sans tóit, sur une plage, je me nourrissais de fruits , et je passais la rnoitié de mes journées dans une eau d'serte. J’ai appris á cette époque une vérité qui m’a toujours poussée â recevoir les si'gnes ■ du confort, ou de l’insrtallation, avec ironie, impatience, et quelquefois avec fureur.“ Asemenea pretenții de la existență prezintă marele avantaj de a-i garanta acesteia o anumită libertate : libertatea celui care nu posedă nimic. Climatul generos ce prezervă individului măcar o parte din efortul pentru asigurarea minimei existenţe este, fără îndoială, o şansă unică. Iar din această şansă poate rezulta, dacă nu întotdeauna un echilibru, cel puţin o satisfacţie deosebită, cu condiţia, bineînţeles, ca să existe conştiinţa acestei şanse. Istrati şi Camus vin unul spre celălalt din direcţii opuse. Lui Camus i-a trebuit experienţa exilului, contactul cu Europa Centrală devenind pentru el anti-Mediterana, spre a înţelege şi exprima lecţiile primite în copilărie, legătura sa organică cu peisajul dătător de echilibru. Coborînd din Nord, cu vocaţia vagabondajului şi a existenţei libere, Istrati găseşte în Mediterană peisajul pe măsura acestor instincte. Itinerariul meridional al lui Istrati cuprinde cu precădere partea răsăriteană a bazinului mediteranean, îl începe încă din Bosfor, traversează rapid coastele greceşti, salută insulele, se opreşte o clipă interminabilă la Napoli, pare că se împotmoleşte în Egipt, trece apoi în Liban, de aici în Siria şi, cu o escală la muntele Athos, se înapoiază la Istanbul, păstrînd mereu la orizont, inabordabilă. Marsilia, întreaga rută se află, însă, sub semnul riscului. Călător clandestin, Adrian Zopraffi o parcurge înspăimîntat şi ameţit. Contemplarea peisajului îi este otrăvită de preocuparea pentru supravieţuire, dar preţul însuşi al contemplării îi sporeşte acesteia valoarea. în operă, această permanentă tensiune în care se găseşte eroul afectează percepţia peisajului. Preocupat de asigurarea existenţei, Adrian înregistrează peisajul inteligent şi convenţional. Cînd, asumîndu-şi riscurile, se lasă cuprins de beţia luminii, exclamaţiile extaziate escamotează contururile peisajului. Extazul mediteranean se mulţumeşte să derive din plăcerea terestră de a scruta lumea de pe terasa unei cafenele arabe. Frămîntaţi de pasiunile lor, ceilalţi eroi călători înregistrează peisajele avînd disponibilă numai o parte a atenţiei. în Le refrain de la Fosse, Marcu şi Aurel, siliţi să renunţe definitiv la Neranţula, pleacă în Egipt ca spre o ţară a făgăduinţei şi Egiptul rămîne, într-adevăr, o abstractă ţară a făgăduinţei, cu lumină multă şi oameni generoşi. După moartea lui Aurel, Marcu se opreşte la Constantinopole, în drum spre România, într-un oraş fără înfăţişare, din care numai acustica există : materia se sublimează în sunet, Bosforul e intonația pasională din cîntecul barcagiilor, Istambulul e suspinul patetic Amandre ! „C’est une des rares villes du monde qui n’ennuie jamais l’homme sensible. C’est un poeme joyeux et triste, sincere dans Ies deux cas. II n’y a que le Bosphore qui sache gonfler d'élan héro'ique une médiocre chanson, et c’est á Constantinople qu’oh entend â chaque pas le plus beau, le plus complet, le plus inexprimable soupir qu’une âme meurtrie puisse exhaler : le fameux aman bré : tdu Turc et de tous Ies Orientaux qui parlent sa langue. „Oui, ce souipir, on l’emitentd â chaque pa's, et ,cela vous fait toujours tressaiillir car c’est tdujours sincére, comme la. chanson médiocre qu’un batelier heureux débite passionnément sur le Bosphore. C’est ainsi : c’est la Turquie, Aman bré ! Stamboul et Son âme.. .“ Debarcat în același Constantinopole, dintr-o închisoare plutitoare, Stavru Dragomir din Kyra Kyrolina descoperă străzi murdare pline de cîini rîioși, de vînzători de salep, de pelerini orbi, de fumători de narghilea, poduri, lupanare, cai de călărie, într-o ordine pe care i-o dictează graba de a vedea totul. Obosit apoi, îi pătrunde calmul, contemplînd oglinda magică a Bosforului : „Mon regard fixé sur l’eau calme, buvait avidement des images fantaisistes de contes orientaux : Ies ombres des palais et des eoniféres que te soleil couchant projetait ét allorigeait â vue d’oeil dans le miroir assombri du Bosphore — ainsi que, plus loin, toute une gamme de couleurs vives, taches d’or, taches de cuivre, rouge comme le feu, se perdant, tout au fond, contre Ies collines aux crétes mauves renversées dans la mer.” Imaginea orașului apare, în acest caz, pur vizuală. Acustica lipseşte din acele detalii de atmosferă ce se acumulaseră febril; în restul periplului lui Stavru, percepţia se modifică însă. Din Beyruth nu apare decît un colţ din terasa unei,cafenele şi o narghilea. Damascul e învelit într-un nor de praf, în schimb, pe o promenadă în afara oraşului i se oferă lui Stavru o paradă de costume orientale, de voci fermecătoare şi gesturi de salut graţioase, spectacol ce rămîne complet exterior eroului nefericit şi ignorat, ca într-o scenă onirică din Halima. Asia Mică pare, apoi, o colecţie de nume a căror sonoritate e agitată în aer ca un clopoțel : Diarbekir, Alep, Angora, Sivas, Erzerum... în sfîrșit, Muntele Liban își derulează imaginea în ritmul unei elegii : „Ghazir !... Ghazir !... Et toi, Dlepa !... Et toi, Harmon !... Et toi, Malmetein !... Et vous, cédres aux longs bras fraternels, qui paraissez vouloir embrasser toute la terre !... Et vous, grenadiers, qui vous contentez de trois poignées de mousse ramassée dans la fente d’un rocher, pour offrir au voyageur errant votre fruit juteux !... Et toi, Meditérranee, qui l’abandonnes, voluptueuse, aux caresses de ton Dieu brûlant et qui étales ton immensity sans tache aux pauvres fenêtres des maisonnettes libanaises, superposées face à l’infini !... A tous et toutes, je dis adieu !...“ Refăcînd drumul lui Stavru, Adrian Zograffi alungă misterul poetic din imagine. Iată Constantinopolul său : „...Collines verdoyantes qui se mirent dans la mer du Bosiphore, majestuex lac sillonné en tous sens par une fourmiliére de bateaux-mouches, caiques, chaloupes et barques. Toute la vie s’étale en pleine rue oü l’on travaille, on mange, on dort, on se divertit, parfois dans le voisinage „Méditerranée... Je crois que je m’épanouirai, ce matin prochain oú mes yeux plongeront soudain dans son éblouissant iniini." PANAIT ISTRATI immediat des chiens dégoutants. Les terrasses des cafés sont bondées de Tűrés qui jouent au ghioulbahar, fument des narguilés, révassent...“ etc. Recunoaştem toate elementele, dar compoziţia nu mai e aceeaşi, istoricul nu mai transcende în fabulos, căci tânărul avid de senzaţii e doar un reporter, înregistrat exclusiv auditiv sau exclusiv vizual. Constantinopolul lui Marcu sau al lui Stavru era tărîmul pe măsura destinului. Oraş cu istorie, cu configuraţie fizică, socială, etnică, psihologică, Constantinopolul lui Adrian nu mai are unitate, frazele descrierii însăşi minîndu-se una pe cealaltă : colinele verzi se oglindesc în Bosfor, dar oglinda e brăzdată în toate sensurile de un furnicar de vaporaşe, ce tulbură, prin urmare, reflexul. Peisajul solar al Mediteranei este, la Istrati, spaţiul iluziilor. Toate plecările spre Sud vizează o himeră, căci inocenţa pierdută a lui Stavru, absenţa Neranţulei pentru Marcu şi Aurel, dezonoarea lui Muşa, boala lui Mihai constituie ireparabilul asupra căruia climatul paradisiac şi şansa lui nu au nici o putere. Destinul pare să dea acestor eroi o clipă de răgaz deosebit de dulce pe malurile acestei mări atît de albastre. Soarele încălzeşte trupurile bolnave, vagabonzii pot trăi cu un efort minim şi speranţa renaşte. Dar existenţa nu e decît „o escrocherie divină”. Barba Iani moare şi frumuseţea Muntelui Liban apune pentru Stavru. Aurel moare şi Marcu părăseşte Egiptul, împins de destin spre tragicul Constantinopode. Mihail moare și Adrian Zograffi abandonează Mediteranna. Méditerranée. Coucher du soleil, ultima carte a,lui Istrati, se încheie cu o renegare : „Assez de tes farces méditerranéennes ! Voilă six années que tu gaspilles ta meilleure séve â traîner avec des loqueş humaines comme Moussa, des cocottes comme Sarah, des souteneurs comme Klein, des esorocs comme Moldovan et . avec tous Ies vagabonds plus ou moins salauds qui pullulent dans ta Méditerranée.“ Nu sunt vorbele lui Adrian Zograffi, dar eroul le acceptă şi se supune lor plecînd spre Franţa. Mirajul Mediteranei s-a risipit şi cu el vraja din jurul personajelor s-a destrămat. O întreagă operă pare să-şi afle aici negarea şi, trezit din visul în care o imaginase, autorul însuşi s-a grăbit spre moarte. Gabriela-Maria Pintea