Ramuri, 1975 (Anul 12, nr. 1-12)

1975-01-15 / nr. 1

I „Presa, radioul şi televiziunea, toate mijloacele de informare în masă trebuie să desfăşoare în viitor o activitate mai susţinută pentru unirea eforturilor întregului popor în direcţia înfăptuirii Programului şi Directivelor. Este necesar să se imprime acestor mijloace de informare mai multă fermitate, un spirit mai combativ, militant, de intransigenţă faţă de lipsuri, de promovare a noului în toate domeniile de activitate".. . Nicolae Ceauşescu /, Ce este şi ce poate fi această revistă? întrebarea din titlul acestui articol — „Ce este şi ce poate fi această revistă ?“ — nu frizează neapărat insolitul, altfel spus, nu se vrea retorică şi nici gratuită. In fond, de vreme ce spiritul unei înalte exigenţe guvernează întreaga noastră viaţă politică, socială şi economică, de ce ar fi el absent tocmai în cultură şi, mai ales, în acest vast compartiment al culturii, care este presa. Este, după părerea noastră, un drept al presei de a apela cu curaj la terapia autocriticii, formă primordială de manifestare a exigenţei, atunci cînd lucrurile nu merg bine. Şi ele, se pare, intr-adevăr nu merg cum ar trebui, să meargă, şi nu numai în paginile publicaţiei noastre. Evident, nu ne propunem să nominalizăm reviste şi nici să dăm sfaturi, dar, întrucît o discuţie ca cea pe care o provocăm nu se poate desfăşura în abstract, supunem aprecierilor cititorilor, precum şi unor oameni de presă, calificaţi cum s-ar spune, propria noastră „foaie pentru minte, inimă şi literatură“. Şi asta nu numai ca pretext al lansării unui colocviu, ci şi din alte raţiuni : în anul care a trecut, anul celui de-al XI-lea Congres al partidului, revista „Ramuri“, serie nouă, a împlinit un deceniu de apariţie ; în acest an, în decembrie, se vor împlini şapte decenii de la apariţia primului număr din seria veche a publicaţiei noastre. Astfel, la cumpăna acestor două aniversări de ordin mai mult sau mai puţin particular, cu gîndul la îndatoririle care ne revin în viitor, statutate limpede de Programul partidului, ne îngăduim acest gest neobişnuit , de a ne supune, din proprie iniţiativă, unei discuţii publice. Revista „Ramuri“ este, cum se spune, o revistă „de provincie“ , cu posibilităţi mai restrînse de a-şi alege colaboratorii, cu o arie relativ limitată de probleme, dar, virtual, cu posibilităţi nelimitate de a le investiga în profunzime şi, în acelaşi timp, cu o audienţă direct proporţională cu această virtualitate. Ea apare într-o zonă geografică şi spirituală profund şi fertil implicată în trecutul şi prezentul patriei, într-un judeţ marcat prioritar de marile transformări pe care, de peste trei decenii, le incumbă orînduirea noastră socialistă şi care, în viitor, desigur, va juca un ,rol de seamă în procesul deedificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Ea apare intr-un puternic centru universitar, pe ferestrele redacţiei se întrezăresc conturele unuia dintre cele mai roderne edificii teatrale ale ţării, şi enumeraţia, din acest punct de vedere, poate continua fructuos : un Comitet de cultură şi educaţie socialistă activ şi novator în modalităţile de împlinire amenim ce îirevine, licee de prestigiu, operetă, filarmonică, galerii de artă pe care trecerea săptămânilor le surprinde din ce în ce mai aglomerate — şi de lucrări şi de public —, cinematografe care, din ce în ce mai frecvent, prinacţiuni salutare, şi nu neapărat comerciale, izbutesc să-şi asigure un public statornic, case decultură care şi-au asumat curesponsabilitate îndatoririle , iar la scara judeţului , alte case de cultură, biblioteci, ansambluri şi formaţii de amatori, cămine ,culturale etc. etc. etc. Pornind de la aceste premise, nueste nici greu nici uşor a surprinde, a promova, a face cunoscută amplitudinea vieţii culturale a Graiovei, a judeţului Dolj, a Olteniei, dar, cu siguranţă, este imposibil de a realiza acest deziderat în absenţa unui program clar, eşalonat cu înţelepciune şi, totodată, deschis priorităţilor conjuncturale, inevitabile într-un climat cultural marcat demobilitate. Un program, însă, să fim înţeleşi,nu este numai altceva decât un plan de muncă, el reprezintă orientarea în timp a revistei, strategia ei. .Pentru a preciza mai bine conturele şi reperele unei concepţii colective cu privire la locul şirolul publicaţiei noastre în viaţa culturală a Craiovei a judeţului Dolj, a Olteniei în ansamblul ei, invităm să participe la discuţia pe care o lansăm, şi care va continua în viitor ,sub forma unei rubrici permanente, deschisă atît cititorilor cit şi colaboratorilornoştri, pe toţi cei care, de-a lungul anilor, s-au simţit alături de această revistă. Deci, văadresămîntrebarea : „Ce este şi ce poate fi această revistă ?“ O întrebare la care aşteptăm răspunsuri deschise, lipsite de echivoc, care să nu evite aspectele delicate ale problemei în discuţie şi, bineînţeles, constructive,animate de spiritul salutar al sincerităţii. „R“ „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cit se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pînă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmîntului cugetării româneşti” T. Maiorescu Eminescu sub cerul înstelat al Floreștilor In aniul 1968, în noiembrie, publicam în revista „Ramuri“ o fotografie inedită a lui Eminescu. Eraatît de frumoasă povestea acestei fotografii, incit cei care i-au contestat autenticitatea nu au făcut decit să o confirme. Este un paradox, desigur, dar ideea de a găsi o nouă fotografie a lui Eminescu, după părereanoastră, seridică deasupra unei observaţii legată de asemănarea lobului urechii lui, dacă lobul urechii lui era de muritor şi dacă atunci cînd techeamă Mihai Eminescu poţi să şi mori... In vara anului 1878, spuneam noi atunci, Eminescu a locuit, cu unanotimp de vis, cât o vară, la conacul lui Nicolae Mândrea din Filoreştii-Doljului. Doctorul Kremnitz — Wilhelm Kremnitz, prieten al familiei , îi recomandase o perioadă de linişte, „de confort sufletesc“, şi Emiinescu a profitat de invitaţia lui Mandreia, dacă se poate spune că Eminescu a profitat de ceva, vreodată. Era, aşadar, în vara lui 1878. Avea 28 de ani, era bolnav şi înfloriseră teii în pădurea Arpadiei, aşa se numea pădurea aceea de la Floreşti. Un singur document a rămas din vatra de care vorbim. O scrisoare trimisă lui Ronetti-Romani şi datată 13 iulie 1878. Printre altele, se vorbea, în acele rînduri, de „fata ,popii cea ocheşică“ şi despre alte întâmplări, şi durerea unei mari iubiri îl apăsa atunci pe poet. Mai avea 11 ani de trăit Emiliescu, spuneau neconsultatele horoscoape, unsprezece ani ; literatura lumii noi presimţea încă nimic, stelele treceau tot atît de mari şi de clare şi pădurea Arpadiei se umplea în fiecare zi de miresme şi de păsări. Sînt 125 de ani de cînd limba română şi-a născut voievodul, numai doamna aceasta minunată ar fi putut zămisli pe Eminescu, chiar dacă după aceea s-a dovedit că ea se numea Raluca, soţia căminarului Gheorghe din Ipoteşti ; deci limba română în 1878, cînd fiul ei avea numai 28 de ani, nu prevedea că o să-l piardă atît de curînd, nu prevedea nimic în vara aceea sfîntă, cînd pădurea Arpadiei foşnea ca o mare ridicată şi purtată pe umeri şi cînd pădurea Bucovinei şi ea tresărea, fiindcă în timpul vieţii poetului toate pădurile ţării era lăsat să tresară în somn, fără să ştie de ce ; probabil că aşa se întîmplă la ivirea luceafărului. Eminescu le-a iubit sau nule-a iubit pe fata ,popii cea ocheşică şi pe Veronica Micle şi pe Mite Kremnitz — asta e mai puţin important. Important este că ele l-au iubit şi că limba română l-a iubit atunci, ca şi acum şi in vecii vecilor. Eminescu scria poezii salvîndu-ne pre noi de tristeţe şi de uitare şi „Atît de fragedă“ era şi este şi va fi un eveniment sau un lucru sau un sentiment tot atît de important pentru limba română ca biserica de la Hurez, sau ca iubirea de ţară. Despre ce este vorba, în fapt ? Mite Kremnitz, fiica profesorului D. von Bardeleben, celebrul chirurg de la „Charité“ din Berlin şi soţie a doctorului care l-a trimis pe poet în vara lui 1878 la Floreşti, a primit într-o zi o poezie de la Eminescu : „ziua următoare, după amiaza, Eminescu veni iar la noi, dar fără să rămină la masă, îmi aduse numai o foaie de hîrtie spunîndu-mi : Dumneata ai vrut întotdeauna să ai o poezie de la mine. lat ho, dar ,nu-i bună de nimic ! Citii : Atît de fragedă te asemeni/ Cu floarea albă de cireş/ Şi ca un înger între oameni/ In calea vieţii mele ieşi/...“ Este, se pare, extraordinar să fii femeie şi într-o zi să ainorocul să vină Mihai Eminescu la tine şi să-ţi citească o poezie care să înceapă cu aceste versuri, şi să-ţi spună că „nue bună de nimic !“. Anii treceau unul după altul ca un cîrd ,nesfîrşit de peşti şi Eminescua murit, spun documentele, în anul 1889. Noi nu credem şi numai cei care unul-au iubit ar putea crede asta, dacă a fost cineva care să nu-i iubească şi înclin să cred ,că a fost, aşa cum Mihai Viteazul a fost trădat şi aşa cum Brâncoveanuu a fost trădat şi aşa cum viaţa e trădată de moarte. Dar eu nu vroiam să spun altceva în afara faptului că Eminescu mai avea 11 ani de trăit de atunci, din vara aceea, de la Floreşti, de cînd sufletul şi picioarele îl dureau şi doctorul Kremnitz îirecomandase linişte şi pădure şi lacuri, ca şi cînd poetul n-ar fi putut să aibă toateaceste lucruri, fără ca de fapt să le aibă, mai puţin liniştea. Din vara lui 1878 a rămas o scrisoare şi o fotografie. A rămas şi pădurea Arpadiei cu lacul ei cu tot şi, nefiind acolo lebede, au rămas, stelele să colindeapele. Acum, Eminescu e la Bucureştila „Timpul“ şi poate vine pe aici vara viitoare. Iarna la Floreşti e frig şi poetul e foarte bolnav. Din fotografia rămasă ne priveşte puţin încruntat, puţin trist. Acum Eminescu e la Bucureşti... Dar este, intr-adevăr, la „Timpul“?... Mihai Duţescu Ramuri nr. 1 (127) • 15 ianuarie 1975 # Pagina 2