Ramuri, 1976 (Anul 13, nr. 1-12)
1976-07-15 / nr. 7
• JUSS!*5 9 Cronica literară Ion Băieşu : Pompierul şi opera In teritoriul limitat al prozei umoristice, Ion Băieşu ne apare ca un inteligent comediograf al locului comun, războindu-se cu clişeele şi rutina, denunţînd anacronismele de orice natură în numele bunului simţ suveran. De aici, pledoaria pentru rolul de „agent sanitar al cetăţii“ — veritabilă vocaţie a scriitorului satiric, la care rîsul social devine categorie estetică (vezi România literară din 27 mai 1976). Proză de atitudine, Pompierul şi opera propune o confruntare a valorilor etice sub forma unor scene avînd tutelar spiritul caragialesc. Verva prozatorului îşi are terenul de exprimare în interpretarea modernă a unor teme clasice (educaţia, birocratismul, corupţia, adulterul). Asemenea ilustrului înaintaş, Băieşu găseşte subiectele în mediile aglomerate (strada, bufetul) : „într-o zi, intru într-un bufet lăturalnic cu intenţia să beau bere şi să privesc un peisaj uman pitoresc“ (Povestea cîinelui). Recunoaştem sugestiile creatorului Momentelor în aglomerarea amănuntelor nesemnificative (Sinceritate), în gagul final al schiţei Personajul, soţia tăind avîntul soţului interesat de tînăra care nu-înţelegea metaforele prin fraza : „ Dobitocule, du-te la Miliţie să-ţi iei portofelul“ , sau în replica amantului cabotin din Liber : „Domnule, nu da !“ Efectele educaţiei burleşti, snobismul (Preţul) trimit direct la Caragiale, ca şi valorificarea resurselor dialogului în schiţa Nervi, unde „eroii“, căutînd logica, plonjează paradoxal în plin absurd : „Soţul fumează. Soţia fumează. — Splendid, spune soţul. — Ce e splendid ? întreabă soţia. — Duetul. — Care duet ? — Duetul... De la televizor...“ Monotonia exasperantă a vieţii conjugale, tabieturile (în ciuda iminenţei divorţului, soţia „face două cafele : una pentru ea, una pentru el“) duc la alienare, fenomen ce se manifestă şi în planul lingvistic, prin transcrierea formulelor stereotipe de genul : „prefer mai bine“, sau „ce nu s-a pomenit“, reflectînd violarea psihică, înlocuirea conţinutului sufletesc cu şabloane verbale. Are loc un proces de reificare a personajelor, datorită dereglării funcţiunilor sociale, una din cauze constituind-o birocratismul (In audienţă). Cu aceasta, Băieşu pare să-şi fixeze notele originale, detectabile mai alesîn schiţele ce abordează tehnici împrumutate altor genuri. Hipertrofiatul formular pe care trebuie să-l completeze solicitanţii, avînd 85 de rubrici („numele, prenumele şi renumele“, „ce culoare preferă“, „dacă părinţii s-au dat pe gheaţă, pînă la ce vîrstă şi de ce“, „ce vicii a avut înainte şi după“ etc.), are ca model umorul negru al suprarealiştilor. La fel metamorfoza „puştoaicei“ din Broscuţa, una dintre cele mai realizate piese ale volumului. Schiţele de rezistenţă, exemplare pentru talentul unui autor ce cultivă cu egal succes teatrul, sînt acelea în care atitudinea ironică se conjugă cu satira, rezultînd o specie sui generis de parabole fantaste. De fapt, întreaga carte se impune a fi recitită din perspectiva schiţei titulare. Pompierul şi opera, alegorie avînd semnificaţia luptei împotriva umorilor abstracţioniste ce impietează asupra libertăţii de creaţie. O fabulă „inversată“ despre nerecunoştinţa copiilor este Boul şi viţeii, după cum Lupul şi năravul atacă motivul carierismului disimulat. Spontaneitatea prozatorului, puterea de invenţie sunt remarcabile în demascarea imposturii, a falselor evidenţe. Universul schiţelor cuprinde realitatea imediată văzută în aspecte inedite (atracţia pe care turiştii o exercită asupra tinerelor labile, farsa călătoriilor în interes de serviciu peste hotare, repartizările „dramatice“ ale absolvenţilor în producţie, factorii terorizanţi de stress). Dincolo de varietatea aparentă a personajelor (omul de litere, magistratul, muzicianul, savantul, vînzătorul, automobilistul, sau pur şi simplu cetăţeanul), regăsim cîteva arhetipuri comice (senex, pharmakos etc.), dezvăluinduni-se astfel un fin observator al naturii umane. Acceptînd convenţiile umorului, autorul procedează la stilizarea accentuată a tipurilor, ceea ce la prima vedere ar părea schematizare prin absenţa psihologiei abisale. Este însă o renunţare deliberată, nonpsihologia nefiind o carenţă. Satiricul „nu poate cocheta cu nuanţele“, mărturiseşte el. Inţelegînd satira drept ironie militantă (N. Frye), Băieşu are sentimentul grotescului în parodierea situaţiilor melodramatice. In acelaşi timp, o schiţă singulară ca înţeleptul anunţă posibilităţi certe de reuşită şi în registrul major. Petre Angliel : Fratele nostru Emanuel Un roman al implicării conştiinţelor în evenimente este Fratele nostru Emanuel, noua creaţie a lui Petre Anghel, cunoscut mai mult ca exeget al lui Mihail Ralea. Motivul fundamental al dezbaterii epice l-ar putea constitui avertismentul final al cărţii : „Orice moarte trebuie să ne pună pe gînduri“, asemănător prin spirit cu disocierile moralistului de la Viaţa Românească. Cu alte cuvinte, necesitatea reexaminării faptelor în lumina adevărului, devenit argument suprem al meditaţiei despre răspunderea morală. Lunga confesiune a personajului principal, sculptorul, către prietena sa este dominată de patosul confruntării unor biografii interferenţe, iar rememorarea acestora echivalează cu înţelegerea, cu pătrunderea în profunzimea actelor, cu relevarea semnificaţiilor lor ascunse şi esenţiale. Formula românescă vag epistolară, amintind de Mircea Ciobanu, permite autorului un studiu analitic al sentimentului de culpabilitate, ajungîndu-se la concluzia că, dacă în mod curent pedeapsa judiciară indică vinovăţia, la fel de grave sînt „lucrurile care nu se pot dovedi, oricît de adevărate ar fi ele“. Orice abatere impune existenţa dovezilor şi sculptorul devine un obstinat al probelor materiale în vederea recuperării adevărului, care este al fiecăruia. Fire predispusă speculaţiilor, întrebărilor scormonitoare, caută „semnul ce stă pitit în spatele fiecărei vorbe“, fără să aibă convingerea unui demers definitiv. „S-ar putea, într-o bună zi, să iau totul de la capăt şi cele petrecute să-mi apară într-o altă lumină“, notează el. Destinul sculptorului a fost marcat de întîmplări nefericite, resimţite cu deosebită acuitate în copilărie. După moartea „bunului prieten Emanuel“, urmată de dispariţia mamei, tatăl său se va recăsători cu soţia defunctului învăţător. Se declanşează un interesant complex oedipian, mai ales că Tamara, sfidînd exorcismele tradiţiei rurale, alege un singur gest posibil, afecţiunea faţă de fiul adoptiv. Pierzîndu-şi încrederea în sine, copilul trece printr-un proces de înstrăinare, ce se va accentua odată cu scurgerea timpului, şi, nemaiputînd suporta tutela paternă, fuge „în lume“. Paralel cu încercarea de bildungsroman, prozatorul introduce treptat alte personaje, puncte de referinţă pentru traiecţia protagonistului. Simetric ne apare cazul familiei iubitei sculptorului. Şi aici, doamna Maria îşi reface viaţa alături de inginerul Vladu, vinovat de moartea profesorului Petraşcu, împins spre accident prin exacerbarea nonconformismului său funciar. In ordine psihanalitică, păcatele părinţilor se prelungesc prin urmaşi. Confesarea devine clarificare şi eliberare. (Ralea afirma că „memoria e o acţiune refulată“). In final, personajul se desparte de prietena lui, regăsindu-se însă pe sine într-o zonă de superioară înţelegere. Este exagerată inutil mistica cifrei 7, o superstiţie a zilelor săptămînii din dorinţa afirmării unui transcendent. Deranjează, de asemenea, o corespondenţă imponderabilă între furtul înfăptuit în copilărie, rămas nepedepsit şi suspiciunea de sustragere ce planează asupra sculptorului la maturitate. Uneori, inconsistenţa invenţiei epice este compensată de lirismul subiacent scriiturii („Cuvintele nu pot ucide dacă sunt învăluite în suflet“), fie prin inserţia pitorescului („ucenicii aşteptării“), vorbind despre calităţile unui scriitor format. Găsindu-se la confluenţa eseului cu epicul. Fratele nostru Emanuel aparţine literaturii moraliste. Constantin M. Popa • La librăria „Al. Macedonski“ din Craiova a avut loc, recent, lansarea romanului „Bătrina domnişoară n-are alibi“ de Olimpian Ungherea, apărut la editura „Scrisul românesc“. Romanul a fost prezentat numerosului public de Ilarie Hinoveanu, directorul editurii, care i-a relevat succint virtuţile narative şi stilistice. La rîndul său, Olimpian Ungherea a prezentat etapele redactării romanului, indicînd cîteva din sursele inspiraţiei, oferind apoi autografe cititorilor. r în loc de final Curînd oraşul va visa prin noi, va fi cu noi în case şi va fi în glastrele în care un trandafir sfidează iarna ca un arlechin. Curînd oraşul va sorbi discret ultimul strop din paharul înalt, se va închide-n case şi va creşte cu somnul pruncilor imaculat. Curînd simbătă seara a lui va sfîrşi ca o cetate din istoria antică ; dimineaţa se va trezi viguros ca griul într-o iarnă romantică. Sugestie pentru paradis Ce plămîn rezistent este gara oraşului, sfîrtecat de sirena locomotivelor, violat de glasul acela încărunţit trimiţind prin megafon atît de utilele veşti fără de care ţăranii-aceştia-adormiţi pe băncile sălilor de aşteptare ar pierde veşnic trenurile, o, pentru ei călătoria n-ar fi altfel decit o continuă amînare. Ce plămîn rezistent este gara aceasta în care te aştept dragostea mea sub ploaia mecanică a unei primăveri eternizînd cernoziomul şi în care vei cobori zveltă şi anonimă ca o garoafă, ca o sugestie pentru paradis . „Ce plămîn rezistent este gara aceasta“ — vei zice, acesta va fi primul tău gînd. Certitudine Chiar dacă demult te-am numit în poemele mele fioare-de-nu-mă-uita ştiu că-ntr-o zi ai să uiţi. Doar munţii aceia ce nu m-au văzut niciodată doar ei nu mă vor uita desigur nicicînd. Titus Vîjcu Ramuri nr- 7 (145) • 15 iulie 1976 • Pagina 7 (Continuare în pag. 14) Fantezie şi disciplină lirică Prezenţă discretă în arena atît de largă şi primitoare pe care se desfăşoară, la ora actuală, viaţa literară românească, autor a mai multor volume de versuri (Templu sub apă, 1967 ; Moartea lui Socrate, 1969 ; Monologul în alb, 1972 ; Cartea de nisip, 1973), Nicolae Ioana a venit, la finele anului literar 1975, cu o nouă carte (Viaţa după o zi, editura Cartea Românească), în întîmpinarea cititorilor, reuşind să ne convingă, încă o dată, de măsura adevărată a talentului său, de personalitatea şi originalitatea vocii sale poetice. Nicolae Ioana este, cu evidenţă, un modern atît în simţire, cît şi în expresia ei. Şi are orgoliul, sau umilinţa superbă, caracteristică poeţilor secolului nostru, de a se lăsa dominat de propria sa fantezie lirică, atît de bogată, de tumultoasă, incît formele verbale în care ea se concretizează frizează cu frecvenţă, după cum remarca şi Petru Poantă — în revista Steaua, nr. 4/1976 —, tărîmul suprarealismului poetic. Ioana face parte din familia atît de numeroasă a creatorilor de poezie care şi-au însuşit, repetăm, cu orgoliu, adevărul că arta, poezia îşi au logica lor proprie, interioară, inconfundabilă cu logica raţiunii obiective. De aici şi libertatea demiurgică, trufia de a făuri o lume după chipul şi asemănarea ta. Fidelitate fără cusur faţă de mişcările sinuoase, imprevizibile ale sensibilităţii proprii. Un nu categoric şi răspicat spus raţiunii banale care, intervenind în procesul de exprimare artistică, ar putea schematiza, sărăcind, deci, bogăţia simţirii. Libertatea de care vorbeam, atît de ispititoare, mai ales că i se asociază cea a formelor prozodice moderne, a versului alb, este însă dificilă şi înşelătoare, căci, necontrolată de un talent autentic, duce la anarhie artistică, la crearea unor viziuni care, oricît ar fi ele de lustruite în intenţie, nu vor ajunge niciodată să populeze, îmbogăţindu-l, domeniul sacru al artei adevărate. Libertate pe care şi-o asumă, lucid şi conştient de talentul său, Nicolae Ioana. Şi, fantezia sa nu naşte viziuni hazardate, ci tulburătoare poeme. Volumul debutează cu Am vorbit cu o pasăre, de nuanţă provertiană, în care procedeul utilizat în prima parte (cel al însumării, al unui bilanţ cronicăresc al întîmplărilor trăite, al gesturilor făcute pe parcursul unei zile) vine în contradicţie cu lirismul acut al enunţurilor din partea a doua a poeziei, fapt care realizează o fericită tensiune şi denunţă o structură ontică de natură duală. Imaginaţia poetului surprinde şi exprimă dialectica subtilă care opune viaţa exterioară, în manifestările ei materiale, celei interioare, spirituale : „O zi întreagă am fumat, am stat rezimat de un fotoliu,/ am privit hîrtii vechi, mi-am trecut mîna/ pe frunte, am dat drumul/ robinetelor, am tăiat pline,/ am sărutat o fată, am ajuns în cîmp,/ am vorbit cu o pasăre. Mi-am lăsat umbra jos pe floarea pămîntului/ să văd dacă se mai aude, dacă mai poate/ fi undeva. Am auzit trosnetul lemnelor,/ fulgerele iernii. Am stat sub o lumină,/ să mă poată vedea cel ce vrea dinadins să mă vadă,/ am chemat iarba şi pe cei mai buni prieteni,/ am deschis nişte lacăte şi am ridicat/ capacul unei lăzi de plumb/ şi apoi am închis-o şi am fluierat fericit/ convins că am prins înăuntru o pasăre../ Da !/ Dar numai atît cît aur cade/ de pe un fluture“. Nu lipsesc din versurile acestei cărţi imaginile vizuale, elementele picturale. Poetul se află într-un permanent contact cu lumea exterioară, cu elementele materiale ale universului. Ochii săi observă iarba, şerpii, podul, caii, păianjenii, iar imaginaţia dezlănţuită le acordă dimensiuni hiperbolice, semnificaţii tulburătoare : „Nimic nu e deznădejde/ sau moarte,/ cerul din grădină a căzut şi se scurg/ în pămînt stelele,/ în colţuri păianjenii speriaţi de alb/ se ascund / planeţi uriaşi aprinşi/ prin mesteceni...“ Metaforele au o plasticitate pregnantă, fantezia lirică creează tablouri în gustul lui Salvador Dali : „luna umbla prin nouri; tăcerea era prinsă/ de un păianjen, acolo jos o rostogolea./ In cîmp ardeau femei.../ un liliac singur zbura prin întuneric,/ iar gura lunii lumina păianjenii.../ .../ ...De aceea aleargă/ noaptea luminoasă prin mărăcini/ şi se răsucesc mărăcinii — cîmpuri de foc/ iar pe fîntînă şi pe pomi se aşează o lumină albă ; tăcerea ca un ghemotoc de raze/ la tulpina pomului“. O sensibilitate deosebită, neţinută în frîu decît de intuiţia lirică, dă naştere la structuri poematice în care, chiar dacă la o privire mai superficială, articulaţiile ce unesc părţile întregului sunt invizibile, talentul justifică nemărginita libertate pe care poetul şi-a asumat-o, conştient de capacitatea sa de a se apropia, prin actul creaţiei, de „locul unde orice lucru vorbeşte/ şi se ridică şi toarce/ firul timpului“. O cu totul altă structură temperamentală şi artistică denotă volumul lui Vasile Zamfir, Regăsire la porţi, apărut de curînd la editura Eminescu. De astă dată, avem de-a face cu un creator care-şi cenzurează cu străşnicie impulsurile, îşi reprimă izbucnirile imaginaţiei, aşezîndu-se sub steaua călăuzitoare a unei rigori formale şi ideatice ce face ca, deseori, flăcările fanteziei să îngheţe pietrificîndu-se în forme care frizează severitatea gustului clasic. Poetul nu se abandonează nici o clipă voluptăţii de a se lăsa purtat de valurile propriei sensibilităţi sufleteşti. Disciplina este stăpînă atotputernică, ea domină, consecvent, fantezia, într-un mod, am spune, despotic, deşi autorul se pronunţă undeva drept un insurgent, un nesupus normelor şi canoanelor : „Nu mă închid în turlet şi nu mă leg de norme;/ nu-mi rotunjesc nici visul, nici viaţa după ceas./ Din forme vechi vrea suflet să torn în alte forme.“ Nici dragostea, erosul nu-i trezesc lui Vasile Zamfir îndoieli, incertitudini, care să se poată converti în nelinişti, în angoase. El are sentimentul realizării erotice, coardele lirei sale vibrează doar pentru a înălţa un imn iubirii conjugale, pentru a slăvi frumuseţea soţiei . Specia lirică ce ni se pare a conveni temperamentului artistic, capacităţilor sale de expresie lirică este pastelul. Există mai multe Ioana Dinulescu