Ramuri, 1991 (Anul 28, nr. 2-12)

1991-05-01 / nr. 5-6

exegeza eminesciană Eseul Poezia lui Eminescu (1971) ocupă un loc însemnat şi constituie un punct de referinţă, în vasta exegeză eminesciană. Chiar dacă în jurul lui Eminescu s-a strîns o uriaşă erudiţie şi chiar dacă în deceniul ‘60 -’70 s-a produs o “explozie eminescologică”, Edgar Papu a găsit unghiuri noi de interpretare a creaţiei eminesciene. Mai mult decît celelalte lucrări ale sale. Poezia lui Eminescu are un mai accentuat caracter “eseistic”, fapt care se explică prin dificultatea întreprinderii exegetice faţă de opera eminesciană, astăzi, după apariţia atîtor exegeze fundamentale, dedicate marelui nostru poet naţional. Edgar Papu este conştient că o sinteză, care să cuprindă întregul evantai de probleme pe care le ridică opera lui Eminescu, rămîne un obiectiv greu de atins. De aceea, în Poezia lui Eminescu, reflecţiile mai vechi, îmbogăţite, la care se adaugă altele noi, capătă un caracter unitar, fiind centrate pe cîteva mari idei călăuzitoare, directoare, încă din primul capitol: Principiul feminin la Eminescu. Edgar Papu deschide un nou unghi de interpretare asupra creaţiei eminesciene. Această nouă perspectivă asupra operei lui Eminescu îi este sugerată lui Edgar Papu de acea “ordine a iubirii" (ordo amorish preconizată şi teoretizată de Max Scheller. Ipoteza este mai mult decît plauzibilă, întrucît aşa cum ne încredinţează Edgar Papu, pornind de la o premisă de bun simţ - “Eminescu concepe lumea afectiv, într-un uriaş elan simpatetic..." .Principiul feminin este principiul cunoaşterii afective, principiul salvator, care se desprinde de acel “etern feminin" (das ewig weibliche) al lui Goethe, din Faust, ce guvernează teritoriul mitic al “Mumelor", al tiparelor veşnice ale lucrurilor. Edgar Papu vede în principiul feminin însuşi principiul ordonator al creaţiei eminesciene, “agentul unităţii de nezdruncinat al operei sale”, care poate fi urmărit, de la “trăirea” şi “viziunea cosmică", pînă la componenţa vocabularului poetic eminescian. Aşa cum se poate prea lesne observa, componentele naturale din poezia lui Eminescu sînt mai mult de genul feminin: noaptea, luna, steaua, pădurea, floarea, apa, valea. Cele masculine sînt mult mai puţin numeroase : soarele, muntele, codrul. Este vorba, bineînţeles, de componentele fundamentale ale universului eminescian, pentru identificarea cărora Edgar Papu recurge la “recurenţele motivelor", procedeu al criticii moderne, tematice. Motivul lunei, al astrului nocturn, învestit la Eminescu cu “demnităţi suverane" şi care îşi găseşte un inegalabil registru metaforic la marele nostru poet naţional, cît şi celălalt, corelativ, al nopţii, îi permit lui Edgar Papu un amplu demers comparatist, după metoda sa preferată, care impune constatarea unui crotomorfism cosmic, în sensul că elementele cosmice, feminine, “deţin capacitatea de a trezi şi a stabili legături erotice". Un alt motiv semnificativ este cela al apei. “Glasul apei - ne spune, extrem de plastic , Edgar Papu - dă, cel mai adesea, sugestia unei inflexiuni feminine, cu un timbru erotic, de suavă şi cîntătoare voluptate”. Edgar Papu se opreşte, în acest sens, la unul din cele mai sugestive versuri eminesciene, sub raportul muzicalităţii, atît de surprinzătoare prin simplitatea lui clasică: “apele plîng, dar izvorîrnd din fihtmne" (Sara pe deal). In acest vers, atît de singular: “Feminitatea apei acţionează culminant în plînsul ei, suprema expresie a unei sensibilităţi vulnerabile”. In viziunea lui Edgar Papu, Luceafărul - punctul cel mai înalt al creaţiei eminesciene - consemnează “ o singură mare excepţie” sau “inversare de termeni”, principiul masculin devenind dominant. Luceafărul reprezintă, din alt punct de vedere, o excepţie chiar în literatura universală, poemul eminescian păstrîndu-şi o “notă de stranie originalitate”. La ceilalţi mari creatori, din literatura universală, tipul omului superior, al geniului, profetului, supraomului este reprezntat nu de un astm, ci de naturi umane: Cain al lui Byron, Moise al lui Vigny, Zarathustra al lui Nietzsche (Torquatto Tasso al lui Goethe, am putea adăuga noi),pe cînd la Eminescu geniul devine natură, fiind simbolizat de o componentă naturală, şi, prin aceasta, Luceafărul se constituie într-un “unicat”. Eminescu s-a conceput pe sine însuşi ca făcînd parte din natură. Edgar Papu găseşte, aici, o explicaţie, cum nu se poate mai originală şi mai adecvată, după care marele poem eminescian ilustrează însăşi definiţia kantiană a Nu noi suntem stăpînii limbei, ci limba e stăpîna noastră. Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte - nu după fantezia sau insptaţia noastră momentană - ci după ideea în genere şi în amănunte - care a predomnit la zidirea sanctuarului - astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţie întîmplătoare e un cuvînt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi vechi dar în ideea ei generală, este însăşi floarea sufletului etnic al românimii. Cea mai comică noţiune românească e moftul - antiteză neîmpăcată şi în sine atât de ridicolă dintre aparenţa esterioară şi fondul intern. Cel mai antitetic şi mai comic caracter e moftangiul. Tartuffe e moftangiu. Comica escelentă a postulanţilor din Millo director consistă întru aceea că sunt moftangii. Toţi suspină pentru patrie cu fizionomia cea mai plîngătoare de pe lume şi toţi nu vor binele ci numai posturile patriei. Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni d-a crede, e, că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiunilor noastre de azi nu trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu, las lumea ce merge deja ca să meargă cum [î]i place Dumisale misiunea oamenilor ce vor din adîncul lor binele ţării, e creşterea morală a generaţiunei ce va veni. (...) Naţionalismul este un semn rău la un popor. Nimeni nu ţine atita la esistenţa sa decît acela ce are s-o piardă în curînd (şi aceasta se simte instinctiv) şi nimeni nu-ngrijeşte mai mult pentru ţinerea la un loc a individului său, decît cel ce are să se desfacă prin moarte. (din FRAGMENTARIUM) geniului: “acea dispoziţie înnăscută a spiritului prin care natura dă reguli artei". Această definiţie kantiană, după care “geniul este natură”, se grefează, în viziunea lui Edgar Papu, pe un “tracism” originar, funciar, al marelui noastru poet naţional, care ar consta într-un “excepţional proces de transfuzie simpatetică între fiinţa sa şi elementele cosmice". Eliberat de orice reziduu omenesc, geniul eminescian se proiectează pe sine ca un “element cosmic”, înfăţişînd, de astă dată, principiul masculin. De la registrul “trăirilor” cosmice, Edgar Papu coboară, în plan pur lingvistic, recurgîrid, de astă dată, numai atît cît este nevoie, la mijloacele criticii stilistice. Componentele naturale feminine sînt, în același timp, și “substantive feminine”, care, împreună cu “atributele” şi “determinantele” lor, asigură “ponderea sonorilor lui Eminescu”. Sonoritatea romanică a limbii române este dată tocmai de “vocabulele flexibile feminine” care conţin, frecvent, vocalele sonore (a, e,ă, i). Deci, în principiul feminin, exprimat la nivelul limbajului, își află sursa de bază atît de disputata și inefabila “armonie eminesciană" - una din “cheile” mari ale operei. Citind din Scrisoarea I. Edgar Papu face următoarea remarcă: “Numai în trei versuri se află şaisprezece forme feminine, care împletesc toate armoniile vocalice amintite şi !» L. Iată-l pe Edgar Papu îmbrăţişînd, pentru un moment, critica fonologică a lui D. Caracostea, numai că “statisticile” sale nu sînt supralicitate şi nu devin “agasante”, cum se întîmplă, uneori, la autorul Artei cuvîntului la Eminescu. Şi, de data aceasta, Edgar Papu este nevoit să constate, ca o excepţie care confirmă regula, predominanţa formelor masculine în Luceafărul. De la critica ideilor, Edgar Papu ajunge, astfel, la critica formelor, dîndu-ne un exemplu de critică completă, aplicată în funcţie de realitatea textului, şi demonstrîndu-se, cu prisosinţă, că principiul feminin este un principiu ordonator, coagulant, al întregii creaţii eminesciene. In Trăirea “departelui", Edgar Papu vede una din “cheile de pătrundere în viziunea şi creaţia eminesciană”. Categoria “departelui” - prin care Eminescu se impune între marii lirici ai lumii - este pusă în relaţie, de Edgar Papu, cu “tracismul” funciar al marelui nostru poet naţional. Tot prin “tracism”, explicase E. Papu, în capitolul anterior, concepţie despre geniu ca o componentă naturală, susţinută de “interfuziunea om-natură”, moştenirea geto-dacică, în fiinţa poetului. Aici îşi spune cuvîntul morfologul culturii, care află punctul de plecare în religia naturistă a geto-dacilor, “polarizată în jurul unui cult al zenitului, al înălţimilor, reprezentate îndeosebi prin soare şi prin munte, creasta muntoasă fiind luată drept sediul cel mai apropiat de discul solar”. Un poet atît de profund naţional, ca Eminescu, nici nu poate fi explicat şi înţeles, în afara unor componente etno-psihice. Această religie naturistă a geto-dacilor s-a constituit în acea fază de “cununie cu natura”, teoretizată de W. Worringer, în legătură cu popoarele primitive, şi care ar fi urmat unei faze precedente, de “relaţii ostile cu mediul înconjurător”. Se ştie de cîtă importanţă se bucură, la geto-daci, cultul “muntelui” - ca spaţiu sacru, lăcaş al zeilor- şi al “peşterii”, ca loc de meditaţie al preoţilor, în frunte cu legendarul Deceneu. Popoarele tracice sunt popoare ale “înălţimilor”, ca şi străvechii iranieni, descinşi din “wadişahul” lor, şi, prin aceasta, sunt opuse popoarelor de navigatori, care n-au cunoscut sentimentul tonifiant, dătător de elan şi putere, al beţiei alpine. “De la Zamolxe la Zarathustra" ar putea fi subiectul unei fundamentale lucrări de filosofie a culturii, care, deocamdată, ne lipseşte şi cu care ne-a rămas dator şi un Mircea Eliade, spre exemplu. Elementele de religie naturistă geto-dacică au fost transmise poporului nostru, care s-a străduit să le păstreze încă de la începutul vieţii sale păstoreşti. Aşa se explică binecunoscuta “fuziune om-natură” din folclorul românesc, care devine idee directoare, pentru cultura românească, străbătînd şi literatura cultă. Invocînd exemplul Mioriţei, Edgar Papu pătrunde în “depărtarea” eminesciană, după ce, mai întîi, stabilise corelaţii cu mitologia indică, faţă de care marele nostru poet avea atîtea afinităţi, relevate sistematic, pentru prima oară, de cercetătoarea indiană Amila Bhose, în lucrarea sa Eminescu şi India. Pe aceste temelii, care merg din Turcia pînă în India, se întemeiază sentimentul “departe”lui la Eminescu. Şi numai aşa înţelegem cum Eminescu “a putut deveni cel mai mare poet al depărtării (s.a.) pe care l-a dat omenirea”. Viziunile cosmice ale lui Eminescu n-au echivalente în lume, depăşind, în această direcţie, întregul romantism, “privind chiar în culmile sale”, cum ne spune Edgar Papu. In felul acesta, Edgar Papu găseşte explicaţii excepţionalei remarci a lui Tudor Vianu, după care Eminescu priveşte lucrurile “foarte de sus şi foarte de departe" (Cuvînt despre Eminescu, în Studii de literatură română, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1965). Cea mai strălucită imagine a “depărtării”, Edgar Papu o identifică în episodul lui Orfeu din Memento mori, în care gestul azvîrlirii harfei în haos, de către miticul cîntăreţ, ar angrena, în viziunea lui Eminescu, o fantastică migraţie de lumi, unică în literatura universală. Prin acest “titanism al depărtării”, Eminescu poate fi considerat unul din cei mai mari poeţi titanici ai lumii. Dar, ajunşi la acest punct, trebuie să spunem, completîndu-l pe Edgar Papu, că chiar orfismul- care reprezintă coordonata majoră a liricii eminesciene - nu este altceva, în ultimă instanţă, decît tot o moştenire tracică, pentru că Orfeu nu este decît strămoşul liric al marelui nostru poet naţional, în acelaşi spaţiu geografic şi cultural. Nici un alt mare poet al lumii n-a fost mai aproape de condiţia orfică a poeziei, chiar prin aria geografică şi culturală, căreia îi aparţine, ca Eminescu. De la ontologia creaţiei, de la “trăirea” sentimentului depărtării, Edgar Papu trece la limbajul “departelui", la analiza mijloacelor ritmice şi lexicale, în capitolul următor, unde recurge, iarăşi, la critica stilistică. Un mare rol, în întreţinerea sugestiei “depărtării", îl are, la Eminescu, “negaţia”, care cuprinde un bogat registru conotativ, prin toate formele ei, extrem de variate. De asemenea, “sensurile dubitative", “contrasensurile” şi “imaginile iterative” (“repetiţia") sunt alte procedee, specific eminesciene, de întrebuinţare a categoriei “departelui", în plan stilistic. pag. 20 / nr. 5-6 / mai-iunie 1991 RAMURI