Revista de Etnografie şi Folclor, 1994 (Anul 39, nr. 1-6)

1994 / nr. 3-4

DESTINUL CULTURII ROMÂNEȘTI у MIRCEA ELIADE Puține neamuri se pot mândri că au avut atâta nenoroc în istorie, ca neamul românesc. Ca să putem înțelege destinul culturii românești, trebuie să ținem mereu seama de vitregia istoriei românilor. Am fost așezați de soartă la frontierele răsăritene ale Europei,pe ambele versante ale ultimilor munți europeni, Carpații, de-a lungul și la gurile celui mai mare fluviu eu­ropean, Danubius. Traian ne-a predestinat drept popor de frontieră. Ocu­parea și colonizarea Daciei a însemnat acțiunea de expansiune cea mai ră­săriteană pe care a încercat-o Imperiul roman în Europa, într-un anumit fel și geografic și cultural, dincolo de Bug, Europa încetează­ romanitatea — cu tot ce reprezenta ea ca sinteză și moștenitoare a marilor civilizații mari­time și continentale care o precedaseră — n-a izbutit să se întindă mai la răsărit de Bug. De acolo înainte începe o altă geografie, și o altă civilizație, care poate fi foarte interesantă, dar care nu mai aparține Europei, ci acelei forme istorico-culturale pe care René Grousset o numea „Imperiul Stepe­lor”. Peisajele Europei sunt de o extraordinară varietate, aproape că nu există regiune în care peisajul să nu se schimbe la fiecare sută de kilometri. România este ultima țară din Europa in care această constantă geografică se mai verifică. Dincolo de Bug, structura peisajului se modifică din ce în ce mai încet, varietatea geografică e înlocuită cu monotonia nemărginitelor „pământuri negre” ale Ucrainei, care, pe nesimțite, se transformă în stepele Rusiei eurasiatice. Aceste câmpii și aceste stepe au alcătuit din cele mai vechi timpuri drumul invaziilor asiatice către Europa. De cel puțin din mileniul 1 în­ d. Chr., de la cimerieni și sciți, neamurile nomade eurasiatice se îndreptau spre Dacia pentru ca să-și poată face drum mai departe, către Grecia sau Italia. Inutil să reamintim toate aceste năvăliri barbare. Destul să spunem că ro­mânii s-au alcătuit, ca națiune, în decursul nenumăratelor invazii care au urmat abandonării Daciei de către Aurelian și că s-au constituit ca organi­zații statale independente puțin timp după năvălirea tătarilor, la începutul secolului XIII. Culturalicește, aceste năvăliri au fost de o cumplită sterili­tate. Nici dacii, nici daco-romanii, nici românii, n-au avut nimic de învățat de la acești nomazi răsăriteni. Nu există nici o comparație cu ceea ce a în­semnat pentru viitorul Europei năvălirile germanice de la sfârșitul antichi­tății. Afară de rari excepții — printre care trebuie amintiți în primul rând slavii — acești barbari răsăriteni nu ocupau teritoriile cucerite, se mulțu­meau să le devasteze. Astfel că rezistența — de multe ori pasivă — în fața năvălirilor, nu s-a soldat cu nici un beneficiu cultural pentru strămoșii noș­tri. Singurul aport pozitiv l-a adus, indirect, marea invazie tătărească, dar el­e de ordin istoric, iar nu cultural: în urma catastrofei provocată de năvă­lirile tătarilor, românii au constituit primele organizații statale majore. REF, tom 39, nr. 3-4, p. 199-208, București, 1994

Next