Revista Fundaţiilor Regale, octombrie-decembrie 1938 (Anul 5, nr. 10-12)
1938-10-01 / nr. 10
CARAGIALE ŞI EMINESCU 183 tineret o vie emoţie, foarte prielnică răspândirii operelor lui. Dar nu e de loc adevărat că I. L. Caragiale nu ar fi avut « o idee intimă bună » despre opera lui Eminescu. In timpul când scotea, dimpreună cu Anton Bacalbaşa, « Moftul Român » (1893), ei făceau şedinţe întregi de lectură din Eminescu şi amândoi zeflemiştii plângeau de-a binelea, unul poate numai din pricina răsunetului emotiv al versurilor, celait de sigur şi pentru că i se trezeau puternice amintiri, despre omul pe care-l iubise şi preţuise. Caragiale era urmărit şi de cadenţa cântecelor eminesciene, în care a turnat chiar două poezii îndreptate împotriva lui Hasdeu; dar niciodată n’a bagatelizat poezia prietenului său, ca în pastişele după Bolintineanu, Alecsandri şi Macedonski, care iau în derâdere pe înşişi autorii. Iar în « Câteva păreri anonime », fixează la câteva puţine nume, «talentele literare mari » din cultura noastră: Alexandrescu, Alecsandri, Bălcescu, Odobescu, Hasdeu, Eminescu şi Coşbuc. Pe toţi îi pune pe acelaşi plan, ca « poeţi desăvârşiţi, care vor rămâne totdeauna poeţi desăvârşiţi ». E adevărat că spiritul său sarcastic, care nu cruţa pe nimeni, şicana câteodată, cu un simţ exagerat al preciziunii şi vre-un fragment din poeziile lui Eminescu, ca acela: « Când cu gene ostenite sara suflu ’n lumânare », spre a susţine că nu se suflă ’n lumânare cu genele. Se mai pare că, cu vârsta, evoluându-i gustul către producerile lirice mai obiective,— potrivit prejudecăţilor clasiciste, care, prin tăgăduirea subiectivităţii, anulează însăşi esenţa lirismului —, ajunsese să prefere baladele lui Coşbuc, autorul său predilect, pentru lecturile de familie, seara, la lumina lămpii. El nu şi-a renegat însă niciodată admiraţia faţă de Eminescu, căreia îi dăduse curs nestăvilit, în articolele din 1889, 1890 şi 1892. Şi nu s’ar fi sfiit s’o facă, dacă ar fi gândit altfel, pentrucă era omul părerilor bucuros în răspăr cu opinia comună. Zadarnic ni se pare deci a-i face proces de conştiinţă, scriitorului celui mai cutezător în exprimarea credinţelor sale. De altfel, se mai găseşte o mărturie ultimă de preţuire a lui Eminescu, în una din scrisorile despre « Politică şi literatură » (1909—1910), din schimbul de vederi, public exprimate, cu A. Vlahuță.