Romînia Liberă, martie 1957 (Anul 15, nr. 3855-3881)
1957-03-01 / nr. 3855
Pay, 2 a In dosul cifrelor globale ■ Industria locală din regiunea Baia Mare nu s-a dezvoltat pe măsura posibilităţilor ■ Ce-ar trebui să facă sfaturile populare Deşi industria locală din regiunea Baia Mare a depăşit planul valoric al producţiei globale pe anul trecut, ea nu şi-a îndeplinit insă sarcinile care-i revin în ce priveşte calitatea produselor, reducerea preţului de cost şi varietatea sortimentelor. Comitetul executiv regional şi secţia sa de industrie locală s-au mulţumit cu realizările globale fără să analizeze temeinic şi să ia măsuri pentru lichidarea deficienţelor care se ascund în dosul cifrelor. Aşa se explică faptul că activitatea întreprinderilor locale n-a fost profilată după cerinţele economiei locale şi o serie de ramuri cheie au rămas mult în urmă şi lucrează la voia întimplării. In timp ce se vorbeşte despre depăşirea planului global, la materialele de construcţii s-a realizat numai 95 la sută, la alimentară 90 la sută, iar despre îndeplinirea planului pe sortimente nici nu poate fi vorba. Anul trecut s-au produs numai 29,3 la sută din numărul ţiglelor planificate, 77,5 la sută var gros şi 79,8 la sută cărămizi presate. Întreprinderea „Cloşca“ din Baia Mare şi combinatul ,,1 Mai“ din Satu Mare au produs în cantităţiexagerate alte produse, neglijînd materialele de construcţii de care se simte atîta nevoie în regiune. Cuptorul de var de la Bistra, întreprinderea „Ilie Pintilie" din Sighet, exploatările carbonifere şi alte unităţi, au desfăşurat o slabă activitate. Secţia regională de industrie locală n-a asigurat o îndrumare tehnică competentă, n-a controlat periodic unităţile subordonate şi s-a orientat de multe ori greşit în planificarea şi organizarea producţiei. Astfel, s-a neglijat deschiderea unor unităţi pentru deservirea populaţiei, o serie de întreprinderi confecţionează aceleaşi produse dar la preţuri şi de calităţi diferite, alte întreprinderi, cum e cazul combinatului „1 Mai“, au produs în anii trecuţi un număr prea mare de sortimente, ceea ce a influenţat negativ calitatea şi preţul lor. Personalul tehnic al secţiei de industrie locală a muncii fără simţ de răspundere şi în ceea ce priveşte deschiderea unor unităţi noi. Fără să se studieze temeinic rezervele şi să se creeze în prealabil condiţiile de exploatare au fost deschise unele exploatări carbonifere nerentabile Cine e dispus oare să folosească lignit la un preţ de aproape 4 ori mai mare ca cel fixat. Unele conduceri de întreprinderi au desconsiderat problema reducerii preţului de cost. La întreprinderea „Osana“ Negreşti, marmelada produsă costă dublu decît preţul fixat: întreprinderea „Hie Pintilie“ din Sighet, deşi n-a realizat planul, a dat cărămizi care costă cu 29 la sută mai mult. Serviciul de contabilitatea şi conducerea secţiei industrie locală s-au mulţumit să înregistreze aceste date, să cunoască lipsurile. Măsuri pentru lichidarea acestor lipsuri n-au luat însă. Pierdere de timp, propuneri fanteziste şi lipsă de interes In ziua de 11 februarie 1957, comitetul executiv regional Baia Mare a ţinut una din obişnuitele sale şedinţe de lucru ca să discute planul local pe anul 1957 şi realizările din anul trecut. Un capitol principal şi cel mai important îl constituia industria locală. Cele aproape cinci ore de şedinţă au însemnat însă pierdere de timp, ţinînd seama mai ales şi de lipsa de interes pe care o manifestă unii membri ai comitetului executiv faţă de problemele industriei locale. Raportul Întocmit şi prezentat de tov. Conraid, şeful secţiei planificare, a plutit în generalităţi, ocolind critica concretă şi problemele de bază. Nici nu putea fi altfel cînd nici tov. secretar O Raţiu, nici tov. preşedinte Gh. Pop, nici tov. vicepreşedinte Al. Gali şi nici un alt membru din conducerea comitetului executiv n-au văzut cel puţin raportul înainte de şedinţă. Ca să-şi justifice prezenţa, unii membri ai comitetului executiv au folosit calapodul raportului în cadrul discuţiilor. Tov. Boilog, şeful secţiei financiare, în loc să scoată în evidenţă lipsa de preocupare şi dezordinea de la întreprinderea „Osana“, susţine propunerea secţiei de industrie locală ca să se sisteze fabricarea marmeladei la această unitate. De ce dar s-au cheltuit sute de mii de lei ca această fabrică să intre în funcţiune cu doi ani în urmă ? Pentru ca acum să se declare „nerentabilă“? Şedinţa amintită s-a încheiat cu o hotărîre formală şi lipsită de răspundere : „ să se refacă raportul“. Ea dovedeşte însă că nici acum comitetul executiv nu acordă atenţia cuvenită problemelor industriei locale şi neglijează pregătirea şi desfăşurarea propriilor lui şedinţe Unele propuneri Lărgirea competenţei sfaturilor populare în conducerea economiei locale cere din partea lor o orientare justă, pricepere şi muncă preseverentă. Comitetul executiv regional Baia Mare a stabilit subordonarea întreprinderilor după principiul teritorial şi a fixat atribuţiile comitetelor executive comunale, orăşeneşti şi raionale în conducerea lor. Aceste măsuri trebuie continuate şi îmbunătăţite pe parcurs. Nu trebuie pierdut din vedere că şi în viitor secţia de industrie locală îşi păstrează rolul de organizator şi coordonator al producţiei şi răspunde de rezolvarea principalelor probleme. Ar fi bine ca cel puţin acum să se întreprindă o acţiune concretă pentru identificarea resurselor locale şi profilarea activităţii întreprinderilor de interes local. Este absolut necesar să se dezvolte unităţile de deservire a populaţiei şi ar fi bine dacă ar fi folosită iniţiativa unor regiuni de a se crea, în colaborare cu cooperaţia meşteşugărească, unele combinate de deservire a populaţiei. Asemenea unităţi sînt foarte necesare în oraşele Baia Mare, Satu Mare şi chiar în alte localităţi. Comitetele executive comunale, orăşeneşti şi raionale care au primit mori şi alte întreprinderi de acest fel trebuie să ia măsuri pentru înfiinţarea unor întreprinderi agro-zootehnice care pot contribui serios la buna aprovizionare a populaţiei, la dezvoltarea economiei locale Pentru industria locală din regiunea Baia Mare rămîn de primă actualitate problema reducerii preţului de cost, profilarea unităţilor şi o conducere competentă din partea comitetelor executive ! COJOCARII corespondentul „Romaniei libere" In regiunea Baia Mare DIN SĂLILE TRIBUNALELOR Condamnat pentru tîlhărie Tribunalul popular al raionului 1 Mai a judecat pe Sora Constantin, condamnîndu-l la 5 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie penală pentru tîlhărie. Susnumitul, care are un cazier bogat, a fost prins pe cînd încerca să jefuiască pe cetăţeanul Mihai Georgescu, pe care, ameninţîndu-1 cu cuţitul, l-a desbrăcat de palton. Recursul inculpatului a fost respins. Gestionar necinstit La uncontrol făcut la unitatea nr. 49 O C.L. produse industriale din şoseaua Giuleşti nr. 10() s-a constatat că gestionarul unităţii, anume David Leizer, şi - a însuşit mărfuri în valoare de 16 239 lei. Trimis în judecată în stare de arest, gestionarul necinstit a fost condamnat de tribunalul popular al raionului Gh Gheorghiu-Dej la 5 ani închisoare, corecţională şi obligat la plata sumei- de mai sus cu titlu de despăgubiri civile Recursul inculpatului a ost respins fc Cînd sfecla furajeră atrage ca un magnet Pe Ion Niculiţă, cu domiciliul în comuna Şpălnaca, raionul Aiud, 11 atrăgea... ca un magnet, sfecla furajeră de pe terenurile secţiei gospodăriei agricole de stat din satul Turdaş. EL s-a ţinut seama însă de faptul că această gospodărie are paznici de cîmp, care veghează le apărarea avutului gospodăriei In consecinţă, în momentul cînd a încercat să fure o cantitate de sfeclă furajeră a şi fost prins de paznici. Judecind fapta inculpatului, tribunalul popular raional Aiud ,s condamnat la 6 luni închisoare corecţională. Hoţ de buzunare Varga Ludovic, din Gerul Silvaniei, a fost prins buzunărind pe cetăţeanca Ileana Mike, de la care a furat 260 lei. Judecind acest caz şi ţinînd seama că-i vorba de un recidivist, tribunalul raional Cehul Silvaniei l-a condamnat pe Varga Ludovic la 2 ani închisoare corecţională. Sentința a rămas definitivă. Am întîrziat mult, nu numai din vina noastră, pînă să asistăm la excelentul spectacol pe care Teatrul Evreiesc de Stat l-a închinat împlinirii a optzeci de ani de cînd în ţara noastră trăieşte, luptă şi propăşeşte o scenă a limbii, literaturii şi artei evreieşti. Dacă ne gîndim că de la înfiinţarea Teatrului Naţional din Bucureşti, abia s-au serbat o sută de ani, viaţa teatrului evreiesc pare foarte lungă şi umple de mirare şi respect. Opt decenii de teatru evreiesc, într-o ţară care pînă mai acum vreo treizeci şi ceva de ani nu recunoştea evreilor măcar drepturi cetăţeneşti, menţinîndu-i într-o stare de inferioritate pe cît de amarnică din punct de vedere istoric, pe atît de revoltătoare din punct de vedere uman , într-o ţară care, atunci cînd a fost obligată să admită egalitatea de drept a tuturor cetăţenilor, a adîncit încă şi mai îngrozitor inegalitatea de fapt, într-o ţară a cărei clasă stăpînitoare a făcut din antisemitism trambulina dublului salt mortal: fascism-război, opt decenii de teatru evreiesc în ţara romînească, sau mai bine zis, şapte decenii de teatru evreiesc în vechea ţară romînească, dovedesc deci o conştiinţă şi o vigoare puţin obişnuită. Evreii din Romînia pot fi mîndri de această performanţă. Pentru că vorbim de teatru, acei dintre romîni care au păşit în sala sau grădina de vară Baraşeum, urmaşa venerabilei săli de la Jigniţa, şi au privit unul din spectacolele trupei evreieşti, sau ale trupelor evreieşti care s-au perindat în acest oraş în ultimele decenii — au avut ce vedea şi învăţa, de la unele din capodoperele lui Şuiem Alehem şi Pereţ, pînă la îndrăznelile regizorale şi actoriceşti ale faimoasei trupe din Vilna. Şi în ciuda limbii necunoscute, ar fi făcut măcar un pas într-o lume în care simţeai că arta este legată de o decepţie fundamentală şi de o suferinţă îndărătnică, mai legată parcă decît oriunde de viaţa omenească. Intr-una din trecerile pe la Baraşeum, acum vreo douăzeci de ani, semnatarul acestor rînduri a cules una din cele mai puternice impresii şi amintiri ale sale, dintr-un fel de spectacol revuistic pus în scenă de valorosul pictor şi regizor Sternberg : o rumbă tragi-comică, dansată, mimată şi cîntată de Sevilla Pastor sub înfăţişarea umilă a unui meseriaş evreu, a unui pizmar, unul din acei nenumăraţi cizmari pe care îi vedeai cocoşaţi, cît era ziua de lungă, prin cele mai neverosimile chichineţe, colosal de îndrăzneţe sinteze, scornite de mizerie şi disperare, între coteţ, carceră şi coşciug. Ii vedeai cît era ziua de lungă, dar îi vedeai mai ales cît era noaptea de infinită, semnalaţi nu prin lumina pe care o dădea mizerabila lor lampă cu gaz, ci prin întunericul pe care parcă-l accentua, adăugind negrului nocturn o aureolă lividă, numai atît cît fiinţa chircită, încremenită, a nenorocitului sclav al trepiedului să se piardă în propria sa umbră, o umbră imensă, umbra evreimii sărace, apăsate, suferinde. Pe acest umil reprezentant al dramei sociale evreieşti de atupei, autorul cupletului de acum douăzeci de ani l-a ridicat de pe scaun şi l-a pus să danseze rumba mizeriei, rumba suferinţelor de tot felul, dar şi a unei speranţe încăpăţînate, invincibile. Cu un pas în care se simţea dureros anchilozarea încheieturilor provocată de anii de trepied, cu o gesticulaţie care nu izbutea să descătuşeze braţele din mişcarea mecanică, repetată, dementă, a dreptei bătînd cuie îi spingele, cu o voce dramatic anemiată, cînd gîtuită, cînd hohotitoare, Sevilla Pastor dădea viaţă celui mai patetic, celui mai caraghios şi celui mai înfricoşător dansator de rumbă din cîţi se puteau imagina : ei zguduia şi înduioşa, el prezenta un protest în termenii vieţii desfigurată pînă la grotesc şi îndîljită pînă la sublim, era ceva de o intensitate, de o artă şi de un adevăr care a spus adolescentului ce eram pe atunci, mult de tot, din ceea ce ipocrizia burgheză numea „problema evreiească“ : iată un termen cu care anumiţi evrei se împăcau de minune, şi care nici nu se mai auzea în sunetele celeilalte rumbe, rumba bogaţilor, pe care spilcuiţii evrei şi creştini o dansau laolaltă, adică, după expresia constituţiei, „fără deosebire de rasă sau credinţă religioasă“. Nu mi-am amintit de acest moment îndepărtat numai pentru a putea adresa Sevillei Pastor, cu o întîrziere de douăzeci de ani, salutul unui tînăr admirator român, care de altfel nu era izolat. Am înţeles cu CRONICA TEATRALA timpul, că acea strălucită realizare nu însemna numai o clipă inspirată în creaţia compozitorului, scriitorului şi a actorului, ci o clipă determinată, o clipă înlănţuită într-o lungă tradiţie a artei evreieşti pe care nu o cunoaştem, şi nu o cunosc încă, în amănunt. Am regăsit mult din spiritul rumbei cizmăreşti în spectacolul intitulat Un vis goldfadenian şi în multe din textele lui Goldfaden, sau prelucrate după textele lui, scrise încă în secolul trecut. Spectacolul festiv pentru cei optzeci de ani de viaţă ai teatrului evreiesc din Romînia, e închinat lui Avram Goldfaden care este considerat ca întemeietorul şi eroul acestui teatru. Goldfaden, scriitor, compozitor, actor şi cîntăreţ, a fost un fel de Milie al dramaturgiei şi teatrului evreiesc, şi a fost poate, ceva mai mult, adică şi un Alecsandri şi un Flechtenmaher. Pasiunea lui pentru literatură şi scenă a avut o unică şi granitică temelie naţională, ceea ce trebuie înţeles, date fiind condiţiunile de viaţă de atunci ale evreilor, ca dragoste pentru tradiţie şi limbă. Ascultînd glasul aspiraţiilor populare, cercetînd tezaurul culturii folclorice şi utilizînd cimentul limbii idiş, Goldfaden şi-a slujit idealul pe cele mai felurite meridiane ale globului. Opera lui dovedeşte, poate mai mult decît a altora, că nici o altă condiţie nu ajută la înflorirea culturilor naţionale mai mult decît înfrăţirea popoarelor pe care destinul istoric le-a amestecat. Astfel formulate, fără îndoială că toate aceste idei i-au fost destul de străine lui Goldfaden, a cărui orientare teoretică a fost uneori şovăitoare: de aceea şi opera sa, în raport cu realismul, a fost nu odată confuză. Dar, în profunzimi, ea ascultă numai de glasul majorelor trăsături populare, şi inspirîndu-se chiar din rezerva folclorică, constituie o pagină plină de omenie, de optimism, de credinţă în viitor şi pe bună dreptate, urmaşii lui de azi consideră că drumul deschis de el trebuie încă să Teatrul Evreiesc de Stat fie urmat şi continuat cu tot ceea ce îmbogăţirea experienţei istorice le pune la îndemînă. Un vis goldfadenian este opera scriitorului şi regizorului polonez Iacob Rothdum, care din diferite piese ale lui Goldfaden şi adăugind şi texte ale altor autori, cum ar fi Manger, Fenster şi Einbinder, şi chiar ale sale însuşi, a realizat o sinteză a dramaturgiei evreieşti din ultimul secol, în spiritul marelui înaintaş. Numeroasele tablouri, stîrnite de un pretext, — el însuşi plin de semnificaţie, căci ne arată pe un director al unui teatru evreiesc din New York care vrea să părăsească tradiţia teatrului popular evreiesc pentru a adopta spiritul cosmopolit al Brodway-ului — se succed în visul unui vechi devotat al şcoalei goldfadeniene. Aceasta îngăduie o desfăşurare oarecum arbitrară a situaţiilor care nu sînt decît evocări ale unor opere fragmentate, dar îngăduie în schimb, cu acea capacitate, care e numai a visului, de a face simţite anumite aspecte ale realităţii, o prezentare masivă, variat portretistică a vieţii evreilor. Drama lui Morală, orfană îndrăgostită şi brutal serparată de logodnicul ei Marcus, urmărit de poliţia ţaristă ca luptător pentru libertate, şi ameninţată acum de a fi silnic măritată cu fiul unui bogătaş, mobilizează sărăcimea evreiască, şi o porneşte la o adevărată cruciadă pentru fericirea tinerei fecioare. Uitîndu-şi propriile lor necazuri pornesc cu toţii în căutarea lui Marcus, îl ajută să scape din ghiarele poliţiei, şi-l restituie fecioarei, fericirea celor doi e gajul unei viitoare fericiri a celor săraci, care luptă pentru apărarea drepturilor vieţii. Trezindu-se din visul său, care este un îndemn la conservarea tradiţiei, bătrînul Cizer va auzi un alt îndemn : continuarea spiritului tradiţiei, prin lupta pentru o viaţă mai bună în condiţiile prezentului. Un om care nu cunoaşte limba idiş, nu poate spune mai mult despre această piesă, oricît un microfon instalat în fiecare scaun, i-ar oferi o traducere simultană, dar desigur, rezumată, a textului. Cu o singură ureche, sau cu trei, nu te poţi hazarda la judecarea valorii literare a unei piese de teatru, şi trebuie să fii precaut şi în celelalte direcţii. Cu atît mai mult cu cît ispita de a urmări firul ideii prin jocul actorilor şi prin ascultarea acestei limbi în care se amestecă sunetul dulce şi tonul ironic, te face de multe ori să abandonezi microfonul. Dar trebuie remarcat în primul rînd, caracterul foarte internaţional şi în acelaşi timp organic naţional, al acestei opere. Şi autorii textelor şi autorii muzicii sînt evrei din ţări diferite. Spectacolul însuşi este fructul unei colaborări polono-romîne. Piesa a fost pusă în scenă de Iacob Rotbaum, care apare şi ca autor, şi care a mai pus-o în scenă în multe alte oraşe din lume. Autorul decorurilor, costumelor şi dansurilor, sînt de asemenea polonezi. In schimb, tot restul aparatului tehnic este romînesc, conducerea muzicală este a romînului H. Schwartzman, care este şi autor, iar actorii, sînt, cu toţii, romîni. Această interesantă colaborare a dus la un rezultat de o armonie foarte fericită, dar avînd totuşi note aparte care nu sînt curente în spectacolele noastre. Astfel, ni s-a părut că punerea în scenă suferă încă mult de unele infiltraţii expresioniste, care n-au lipsit niciodată teatrului evreiesc din ultimii treizeci de ani, şi mai ales teatrului polonez: sfărîmarea ansamblului în grupuri fixe, ieşirea din sentimentul exprimat direct şi individual pentru a adopta exprimarea abstractă prin atitudini colective, prin gesticulaţie schematică, prin încremeniri care pun pauze în firul acţiunii. — iată o serie de trăsături pe care noi nu le practicăm, şi a căror supravieţuire ni se pare de o utilitate discutabilă. Aceeaşi tendinţă s-a arătat foarte manifestă în unele decoruri, mai ales în cel al pădurii, în care acei ciorchini de ţevi înfăţişînd ramurile copacilor, ne-au surprins. Dar Iacob Rotbaum este un autentic poet în regie şi toate scenele cu cele trei fiice ale lui Hoţmăh, şi cu realizarea treptată, spre vis, a visurilor lor. — un lorgodnic, o rochie elegantă, o pereche de pantofi — sînt de o rară frumuseţe : dansul acestor trei fete, printre care cea mai mare cu un ţeapăn manechin de vitrină, e capabil să smulgă, odată cu zîmbetul, lacrima, şi e de neuitat. Umorul lui, de asemenea, este incontestabil, şi toate cupletele celor trei Hoţmări, începînd cu confruntarea şi sfîrşind cu scena din pădure, sînt realizate într-un st I vertiginos, comicul rezultînd nu numai din cuvînt, ci din ritmul însuşi al debitării. In totul, spectacolul realizat de Rotbaum este excelent, iar regia lui ni s-a părut de un nivel remarcabil şi de o variaţie largă, generoasă şi stăpînă pe sine. Trupa teatrului evreiesc e compusă din actori foarte siguri pe meştşugul lor, capabili în general să se acorde CU orice formulă regizorală păstrîndu-şi personalitatea. Felul în care au colaborat cu Rotbaum, într-un st care, în mod evident, nu caracterizează jocul lor, e o dovadă de mituritate care îi cinsteşte. Sînt, printre ei, nu puţine personalităţi care ies de comun, actori de vocaţie şi talent mare. In fruntea lor, am s-o numesc pe Sevilla Pastor, nu pentru amintirea rumbei cizmăreşti, ci pentru că în Baba Iahne din actualul spectacol, ne-a arătat încă odată un talent viguros şi variat, întinzîndu-se de la comic pînă la fantastic, o voce cu posibilităţi din cele mai variate, prestanţă, autoritate, ironie şi blîndeţe In rolul lui Oizer sufletul, Isac Havis nu a avut posibilitatea de a-şi manifesta calităţile, posibilitate pe care au avut-o din plin cei trei Hoţmăh, actorii Iancu Alperin, Abrasa Goldiner şi Mano Ripel, aceştia cu înfăţişări absolut identice, au jucat totuşi diferit un rol unic, şi acest fapt reprezintă mi se pare un tur de for fi pentru care sînt, în mod egal, demni de felicitat. Lia König-Stolper, Judit Kronenfeld şi Heny Lewis-Bieber, în cele trei fiice ale lui Hoţmăh, au fost de asemenea excelente, de altfel, din punct de vedere actoricesc, întreaga piesă se reazimă pe aceste două triouri, de o soliditate straşnică. Mai slabi ni s-au părut Willi Bieber în Marcus, şi Leonie Waldman-Alexi în Mirală, amîndoi monotoni, lenţi, lipsiţi de căldură şi cu o falsă juvenilitate. H. Schwartzman, conducătorul orchestrei şi compozitor, a rămas acelaşi om viu, nervos şî inspirat, un stîlp al acestui teatru foarte muzical. RADU POPESCU UN VIS GOLDFADEMAN In discuţia colegiului Ministerului Industriei Chimice Rezolvarea sezisărilor oamenilor muncii In ultima sa şedinţă, colegiul Ministerului Industriei Chimice a examinat modul în care s-au rezolvat anul trecut reclamaţiile şi sezisările oamenilor muncii. Cu acest prilej s-a arătat că anul trecut numărul sezisărilor adresate ministerului a crescut cu 73 la sută faţă de 1955, ceea ce denotă că un număr din ce în ce mai mare de lucrători din industria chimică sunt interesaţi în îmbunătăţirea muncii, păstrarea avutului obştesc şi respectarea legalităţii populare. Tot în cursul anului 1956, conducerea ministerului a primit 625 audienţe, iar biroul de sezisări şi direcţiile de minister 532 audienţe. In această şedinţă, colegiul a examinat pe larg, pe baza unor cazuri concrete, deficienţele din munca de rezolvare a sezisărilor şi reclamaţiilor făcute de lucrătorii din industria chimică, hotărînd luarea unor măsuri pentru îmbunătăţirea acestei activităţi. In acest scop s-a hotărît ca audienţele să se ţină cu regularitate atît în minister cît şi în întreprinderi, iar la orele de audienţă să fie permanent prezent unul din tovarăşii cu munci de răspundere. Pentru ca şi răspunderea conducătorilor de întreprinderi să crească în rezolvarea reclamaţiilor şi sezisărilor privind munca în întreprinderi, este necesar ca aceştia să se preocupe permanent de soluţionarea justă şi la timp a tuturor cererilor ce le sunt adresate. Colegiul a mai hotărît intensificarea muncii de control şi îndrumare a felului cum se soluţionează cererile oamenilor muncii adresate conducătorilor de întreprinderi şi modul în care aceştia organizează şi ţin audienţele. întrecerea artiştilor amatori din Capitală In cinstea celui de-al Vl-Iea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor ce va avea loc la Moscova, Comitetul Orăşenesc U.T.M. Bucureşti, sfatul popular al Capitalei şi Consiliul sindical orăşenesc Bucureşti organizează o întrecere între formaţiile artistice de amatori din Capitală întrecerea are ca scop atragerea a cît mai multor tineri în formaţiile artistice de amatori şi îmbogăţirea repertoriilor acestor formaţii cu lucrări care să înfăţişeze lupta şi viaţa clasei muncitoare. La această întrecere pot participa solişti, coruri, orchestre, echipe de dansuri populare, formaţii de balet, brigăzi artistice şi de agitaţie, etc. întrecerea se va desfăşura în două etape (etapa pe raion şi etapa pe Capitală) începînd de la 1 martie şi pînă la 14 august a.c. Expoziţie internaţională de artă şcolară în Capitală Comitetul Central al Crucii Roşii din ţara noastră a luat iniţiativa organizării în Capitală a unei mari expoziţii internaţionale de artă şcolară. Expoziţia va fi deschisă în preajma zilei de 1 Iunie, Ziua Internaţională a Mamei şi Copilului. Pînă acum şi-au anunţat participarea la această expoziţie şcolari din 22 de state, printre care India, Tailanda, R. Cehoslovacă, R. P. Chineză, S.U.A. şi altele. O serie de obiecte lucrate de şcolari din diferite ţări au şi început să sosească pe adresa Comitetului Central al Crucii Roșii din R.P.R. po. CANTINĂ DIETETICĂ CENTRALĂ STUDENȚEASCĂ OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO 30 O DOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO' 8 9 Q 'oooooooooooooooooooooooooooo oooooooooooooooooooooooooooooooooooococc oooooooooooooooooooooopooooooi De curînd a fost inaugurată în Capitală, în strada Beldiman I nr. 2 cantina dietetică centrală studenţească, încăpătoare, străluci cind de curăţenie, noua cantină deserveşte sute de studenţi. I In cli?eU : Un aSP®Ct al «"‘‘"Ci Foto : NICU VASILE Roms nsa liberă (Urmare din pag. 1a) Unde-i herghelia, pe vremuri era curtea boierească. Aşezat pe un loc mai ridicat, conacul privea din trei părţi, cite cerdacuri, întinsul moşiei desfăcut dincolo de zări, peste şapte sate. Clădire solidă, vastă, urîtă pe dinafară, construită în prima jumătate a secolului trecut, mai păstra în 1907 ceva din aspectul ei feudal de culă şi mînăstire. Bătrînul Gheorghe Gojescu, flămîrozean al răscoalei, o apucase în copilărie încă nealterată de fantezia unuia din sturzeşti, amator de turnuleţe şi scări monumentale de piatră. Taică-său îl apucase şi pe cel care zidise conacul, om avan, care fugărea curcanii intraţi în grădină, croindu-i cu o jordie, din plăcerea de a bate, cînd se întîmpla să nu aibă motiv imediat de a şi-o satisface pe spinarea slugilor. Avea un ochian prin care, în fitace dimineaţă şi pe la chindie, controla, de pe cerdacul îndreptat către trei puncte cardinale, roboteala argaţilor în ogradă, aceea a pălmaşilor pe ogoare. Ferească sfîntul să fi zărit sau să i se fi părut că ceva nu-i în regulă. Gata arnăutul intr-acolo. Urmaşii lui, ca alde Mitică Sturza, arendînd moşiile, veneau mai rar la Flămînzi, acaparaţi de politică şi de voiajurile în străinătate. Şi ăsta moştenise firea brutală a lui taicăsău şi, deşi nu mai sugea narghilea ci ciubuc nemţesc de porţelan cu muştiuc lung încovoiat la vîrf, nu pregeta să-l repeadă în păunii (metamorfoza snobă a curcanilor) ce ciuguleau trandafirii, cînd, furios, boierul nu avea alt proiectil la îndemînă. Acuma, în şopronul ce adăpostea pe vremuri chervanul înflorat cu herb princiar pe uşiţă, se adăposteşte o combină iar pe locul unde fuseseră coşerele, magaziile, grajdurile, staulele, — grajduri noi, acoperite cu tinichea, găzduiesc pensionarii hergheliei. Dincolo de ogradă, pe cîmp, în cuprinsul vast al bătelistei, păşteau cai de toate culorile. Din slava lor, izbucni deodată nechezatul de adineauri. — A adulmecat oaspeţi, tîlharul — zise preşedintele. Hai să-l vedeţi. Un flăcău îi mailcumea neastîmpă ■Mi1907® rul cu o funie lungă prinsă de căpăstru. Ce mai armăsar ! Negru ca un bulibaşă, pletos, furtunatic, statuar. Recunoscîndu-l de departe pe tovarăşul Dimineschi, începu să forăie şi să-şi agite coama. Pe străini îi privi, cînd s-au apropiat, cu un ochi semeţ, lubrefiat parcă de un fluid... amabil. Şi imediat muslui surtucul preşedintelui, ca şi cum căuta ceva. -- Am uitat, mă Ghiţă ! Mă flăcăule! Vrea morcov, — ne lămuri. De obicei îi aduc. — Morcov ? Nu jăratic ? — De unde se trage numele satului, moşule ? — De unde să se tragă ? Că doar nu de la bine, — îmi răspunse bătrînul Neculai Ungureanu, unul din cei de la 1907. Atîta se dusese buhni despre starea noastră, că ajunsesem a fi măsură de sărăcie în toată ţara Moldovei. „Dacă faci nazuri, te mărit după un flămînzean“ — ameninţa vreo mamă pe fii-sa. Ne încuscream numai între noi. Da’ se vede treaba că eram sămînţă de soi, — face zefliu moşneagul — după isprava ce-o săvîrşirăm. — O mai ţii minte ? — Ba bine că nu. Da’ ce să ţi-o mai istorisesc, dacă spui că ai vorbit cu Vasile Bălan din Coturuş. Se cheamă că mi-a luat smîntîna. Şi apoi, la drept grăind, toate povestirile se aseamănă. La fel am trăit, la fel am suferit, la fel am văzut întîrrplările. Cu un singur ochi și cu o singură inimă Uneori mă întrebam dacă nu cumva am văzut cu ochii Uji Gheorghe Gojescu. Ii de un leat cu mine. Am mai rămas puţini, cei care eram de acu’ bărbaţi în 1907 — Cum adică, moş Neculai, ai văzut cu ochii lui Gheorghe Gojescu ? — Maia crezi că la rezbel. Ca să zic aşa, cînd dai atacul e cum ai căsca gura la horă, duminica ? Am făcut rezbelul din 1916. După Oituz, întorşi în tranşee, unul întreba pe cellalt : cum a fost, bre ? Şi doar cu toţii au luat parte la atac. In cele din urmă, fătă lumea povestea atacul aidoma. Aşa că, fie că vorbeşti cu un flămînzean, fie cu un copălăuan, ori cu cineva din Frumuşica, din Radeni, îi la fel. F. BRUNEA-FOX ★ A. I 120 de ani de la naşterea marelui povestitor n amintirea lui Creangă„ Din copilărie am avut dragoste mare pentru opera lui Creangă Găseam poate în poveştile şi povestirile lui graiul înflorit al mamei, poezia de expresii a Moldovei ; mă simţeam cu el aşa de bine, ca şi cu unul din vechii povestitori care mi-au îneîntat copilăria în seri de iarnă la vatra cu jar; simţeam pătrunzindu-mă blindata nesfîrşită a peisagiului moldovenesc, glasul patriei întregi vibra în opera lui şi mă fermeca, aşa cum nu m-a fermecat nici un alt scriitor vreodată. îmi aduc aminte de clipe rare, cînd ceteam anume pagini din Amintirile din copilărie. Odată stăteam ascuns într-un pod cu fîn, şi un soare strălucit intra pe bagete; o viespe vrîstată galben cu negru mă tot năcăjea şi eu o alungam cu cartea. Altă dată eram intr-o vălcică, spre toamnă, în dosul tîrgului Paşcani. Gara şi valea Siretului se desfăşurau pînă în depărtări. Eu ceteam Povestea lui Harap Alb, şi-n juru-mi se strecura oftînd vîntul care scutura frunzele. Suflările lui n-ajungeau pînă în adăpostul meu; mă simţeam fericit, mîngăiat de razele unui soare palid, şi din cînd în cînd, urmărind în închipuire păţaniile fătului frumos, rămîneam cu ochii ţintiţi în pîclele depărtărilor... Creangă s-a amestecat de aproape cu viaţa mea, mi-a fost prietin, mi-a fost bunic; cartea lui a fost pentru mine mîngăiere în multe ceasuri amare. Pentru dînsul, în înflăcărarea vîrstei de cincisprezece ani, am rupt bucăţi şi am călcat în picioare broşura Stil şi gîndirea lui Gruber, care îndrăznea să scadă pe Creangă faţă de Alexandru Odobescu ; pentru dînsul m-am luptat cu pumnul şi cu cuvîntul împotriva colegilor munteni, care nu-l înţelegeau şi nu-l preţuiau aşa cum vroiam eu. Pentru mine Creanga era o mîndrie, era un strigăt de luptă; unele din cele mai entuziaste clipe ale tinereţii mele au fost atunci cînd, în clasa a Vil-a a liceului, am putut spune la lecţia de romînă cîteva cuvinte despre el, cu ochii înflăcăraţi, şi cînd am cetit cîteva pagini care încep cu cuvintele acestea, pe care şi azi le ştiu pe de rost: „Nu ştiu alţii cum simt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Huruleşti, la stîlpul hornului unde lega mama o sfară cu motocei la capăt, de crăpau miţele jucîndu-se cu ei..." ★ In anii mai tîrzii am urmărit pe cît am putut viața lui Creangă. El *) Din volumul .Evocări"; nu mai era; își părăsise pentru totdeauna bojdeuca din Ţicău; truditu-i suflet dobîndise alinare; dar rămăseseră locurile pe unde sălăşluise ei; rămăseseră oamenii care-1 cunoscuseră. Pe cei ce-1 văzuseră şi grăiseră cu el, îi socoteam pe atunci cei mai fericiţi oameni de pe pămînt. Pe Zaheu Creangă, care vindea totun intr-un debit strimt, pe una din uliţele laşului, îl judecam drept un om cu totul deosebit. Nu mai zic nimic de Ţinea Vartic cu care a trăit o vreme Creangă. Ea îl auzise spunînd atîtea, ea îi ascultase amintirile şi poveştile, ea rîsese întăi de Ivan Turbincă şi de Moş Nichifor Coţcariul. Treceam pe uliţa unde locuia, unde stătuse şi 3e Creangă, şi, măcar de departe, caiam s-o văd, cum umblă prin ogradă cu caţaveica între umere, ori cum sfătuieşte la zaclar cu vecinele Locul naşterii lui, Humuleştii, cu Ozana cea limpede curgătoare, l-am văzut mai tîrziu. Ar văzut şi casa acumă prefăcut după vremurile nouă. Am ascultat unele istorisiri care se păstrau în partea focului despre viaţa lui. Am văzut şi pe copila sprinţară şi plină de drăcii cu care se hîjonea Nică a lui Ştefan a Petrii (cum îi zicea pe atunci lui Ion Creangă). Acu e bătrînă şi zbîrcită, şi-l ţine minte bine pe Nică cel de demult- Era vorba într-o vreme, cînd înfloresc tinereţele, să-şi lege vieţile; dar pe urmă valurile lumii l-au dus pe Nică înspre limanuri tulburi, ea a avut parte de altă soartă... E preoteasă acuma şi-i prea mulţămită de viaţa ei. De Ion Creangă a auzit aşa vorbindu-se prin lume, că ar fi scris cărţi şi altele, dar ştie ea că la urmă n-a ieşit bine, aşa că mai bine a fost aşa cum el Multe din cele ce-am aflat despre Creangă, mulţi din cei pe care i-am auzit vorbind despre el m-au întristat Cei ce au trăit cu scriitorul (cum e în orînduirea lucrurilor aici), nu l-au ştiut preţul îndeajuns, alţii care au avut de-a face cu omul, n-au ştiut cunoaşte îi sufletul lui părticica de dumnezeire Sînt astăzi multe suflete care tresar de un fior dumnezeesc, cînd primesc, ca o muzică sfîntă, evitarea povestirilor lui. Creangă însă nu mai este, ca să se bucure de această supremă mîngîiere. Noi, tinerii, îl înălţăm ca pe-un sfînt în cugetele noastre... mo Mihail Sadoveanu din flumulești T~ / Vineri 1 martie 1957 — nr. 3665