România Liberă, martie 1967 (Anul 25, nr. 6957-6983)

1967-03-01 / nr. 6957

România liberă“ nr. 6957 — m.m? — pag. 7 a Carnet cultural • Carnet cultural • Carnet cultural • Carnet cultural VALORI ACTORICEȘTI Nu de mult, ziarul nostru a publicat o anchetă intitulată „Actorii pe scenă, nu în culise“, în cadrul căreia conducători ai unor teatre bucureștene, alături de actori, şi-au spus părerea în legătură cu modul cum ar putea fi mai bine folosite cadrele actoriceşti din teatre. Principiile juste şi bunele intenţii exprimate cu acel prilej nu epuizau însă toate variatele aspecte ale problemei şi articolul de faţă îşi propune o scurtă trecere în revistă a unor situaţii de fapt şi nu mai puţin a unor căi de rezolvare a lor. NEFOLOSITE Nu se poate nega faptul, că unele teatre bucureştene au în momentul de faţă un surplus de cadre actoriceşti, datorită unei practici de multă vreme încetăţenită şi care în termeni economici s-ar putea numi „asigurarea unor stocuri supranormative" de actori. Rezultat al principiului îndoielnic „mai bine să prisosească decât să lipsească“, această practică a dus la angajarea în teatrele bucureştene a unor oameni de multe ori talentaţi, dar care nu se potriveau fie profilului teatrului, fie necesităţilor reale de cadre actoriceşti ale acestuia. Aşa, talentata actriţă de travesti Mariana Oprescu, a părăsit Teatrul „Ion Creangă", care-i oferea prin profilul său, zilnice confruntări cu publicul şi a fost angajată de Teatrul ,,C. I Nottara“, unde de mai bine de doi ani nu joacă nimic. Evident, de faptul că actriţa a părăsit un teatru care-i garanta pe măsura genului şi posibilităţilor ei, cele mai bune condiţii de afirmare, răspunde Mariana Oprescu, dar de faptul că Teatrul „C. I. Nottara“ care nu prezintă spectacole pentru copii, a angajat-o fără vreo perspectivă de a o putea folosi, răspunde conducerea teatrului. Cu nimica diferită este situația Nataliei Arsene, actriță cu reale posibilități de dramă, nu o date verificate, dar care nu are nici un fel de contingență cu specificul Teatrului „Ion Creangă" a cărei angajată este. Situaţia se prezintă în acelaşi fel pentru mulţi actori care, atraşi de mirajul marilor bulevarde ale Capitalei au devenit, în ciuda talentului lor verificat pe scenele din fără (sau poate tocmai de aceea) nişte desrădăcinaţi din punctul de vedere al profesiunii lor Şi aceasta nu pentru că nu ar avea contingente cu teatrul ci fiindcă dincolo de uşurinţa cu care-şi privesc propria lor carieră, ei suferă astăzi urmările, fie ale unei superficiale aprecieri asupra necesităţilor de cadre actoriceşti ale unorr conduceri de teatre, fie ale unei oarecări nepăsări cu care acestea privesc aportul fiecărui om capabil să contribuie la realizarea unor spectacole de calitate Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra" numără astfel printre actorii săi pe tînărul Virgil Ogăşanu, adus cu doi ani în urmă de la Teatrul de Stat din Piatra Neamţ Scena teatrului bucureştean nu i-a oferit însă pînă acum nici un sfert din posibilităţile de a-şi afirma calităţile pe care i le-a oferit în numai un an, teatrul de la poalele Pietricicăi. Chiar actori ca Ana Barcan, Petre Gheorghiu, Gina Petrini, Ileana Predescu nu sunt folosiţi, în ultimii ani pe cele două scene ale teatrului „Lucia Sturdza Bulandra" la justele lor posibilităţi creatoare. Tot două scene are şi Teatrul Naţional „I. Caragiale" şi în plus, după părerea noastră, echipa cea mai completă de actori dintre toate teatrele. Ceea ce nu a împiedecat teatrul să împrumute pentru diverse spectacole actori de la alte teatre, în timp ce cadre actoriceşti de valoare îşi iroseau talentul în culise. Şi dacă este adevărat că în „Castiliana“ au jucat cu succes, actori pînă atunci mai puţin folosiţi, este tot atît de adevărat că de la începutul stagiunii pînă azi au avut loc pe cele două scene ale Naţionalului numai patru premiere. în acest timp, au rămas în afara afişului de pînă acuma al acestei stagiuni (şi al altora) sau joacă parte rar George Calboreanu, Eugenia Popovici, Ion Finteşteanu, Elvira Godeanu, Geo Barton şi alţii, fără a mai vorbi de actori din generaţiile mai tinere ca Eva Pătrăşcanu, Elena Sereda, Draga Olteanu şi alţii. Or, în aceste condiţii nu se poate încă vorbi de un repertoriu care să dea posibilitatea afirmării actorilor Teatrului Naţional, sau măcar a majorităţii celor mai talentate elemente de care dispune Teatrul de Comedie are o singură scenă şi numai 40 de actori în stagiunea aceasta, pînă mai zilele trecute nici o premieră iar în stagiunea trecută două, care au solicitat în total, 20—25 de actori. Se mai poate pune atunci întrebarea de ce publicul îi vede pe Valentin Plătăreanu sau pe Dumitru Rucăreanu aproape în exclusivitate pe micul ecran sau de ce Ninetta Gusti a jucat în şapte stagiuni doar două roluri şi Liliana Ţicău, de asemenea ? Este deci o realitate că modul de alcătuire a repertoriului şi numărul premierelor bucureştene nu oferă de multă vreme posibilităţi de valorificare a calităților unor oameni realmente talentaţi şi în plină forță creatoare. Pe de altă parte, existenţa pe schemele, dar nu şi pe scenele teatrelor a unor actori al căror talent este în raport invers proporţional cu dorinţa lor de afirmare ca şi a altora care, făcînd parte cîndva din categoria actorilor „utili" au depăşit vîrsta marilor eforturi cerute de profesiunea lor, constituie reversul acestei medalii. Şi dacă în ceea ce priveşte pe actorii de talent conducerile teatrelor sunt obligate, fie să le asigure condiţiile de dezvoltare şi afirmare profesională, fie să îi cedeze altor teatre care au realmente nevoie de ei (mulţi ar putea constitui capetele de afiş ale unor teatre din fără), în ceea ce priveşte cea de-a doua categorie, respectîndu-li-se toate drepturile ce le revin din anii de activitate ar trebui convinşi că dacă „teatrul e lumea", lumea nu este întotdeauna teatrul. Dar, la nefolosirea corespunzătoare a cadrelor actoriceşti îşi dau concursul, uneori, şi instituţii care nu par a avea vreo legătură directă cu această problemă Astfel, un colectiv de actori talentați, care a realizat în decursul anilor spectacole memorabile, cum este colectivul Teatrului Muncitoresc C.F.R., rătăcește de vreo doi ani (și va mai rătăci încă după toate prevederile) dintr-o sală a Capitalei în alta fără posibilitatea de a-şi alcătui şi de a da viaţă unui repertoriu echilibrat, de a se prezenta cu regularitate publicului. Şi aceasta pentru că sala din Ciuleşti care îi apar fine se află cam de mult în reparaţie şi sediul teatrului a devenit vagonul de turneu, fără ca trustul de construcţii şi Sfatul popular să precizeze totuşi termenul la care se va termina acest vagabondaj, finind seama că termenul iniţial a fost depăşit. Există teatre în Bucureşti care-şi folosesc toţi sau aproape toţi actorii, cum este cazul Teatrului „Barbu Delavrancea", sau al Teatrului „Ion Creangă“ Dar există și o problemă a felului cum sînt folosiți Ce a făcut de pildă remarcabil pe scena Teatrului „Barbu Lelavrancea“ în cei cîțiva ani de cînd este angajată aci, talentata actriță de comedie, Dorina Lazăr sau ce au făcut pe scena Teatrului „Ion Creangă" la fel de talentaţii Victor Radovici şi Şerban Cantacuzino ? O nejustă distribuire, cerinţe minime faţă de posibilităţile actorilor, îndrumarea lor în direcţii care nu convin genului şi temperamentului lor actoricesc, nu pregătesc oare acestea „balastul“ anilor viitori ? Or, ceea ce ni se pare a constitui esența problemei folosirii actorilor, cel puțin în teatrele bucureștene (în ţară problema se pune în mod diferit, pentru că, pînă acum, puține teatre din regiuni se pot plînge de un „surplus" de actori) este tocmai evitarea pe viitor a greșelilor făcute pînă acum. Evitarea acestor greşeli ar trebui să înceapă la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică unde, aşa cum arată situaţia din teatre, în eliberarea diplomelor de actori şi regizori, exigenţa nu funcţionează întotdeauna la cel mai înalt nivel şi să se termine la Consiliul Teatrelor din Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, care trebuie să se ocupe în mod mai concret de repartizarea judicioasă a cadrelor actoriceşti în întreaga ţară. In ceea ce priveşte conducerile de teatre, ele trebuie să renunţe la practica: „stocurilor supranormative, să aprecieze cu mai mare simţ de răspundere, decît pînă acum. Necesitatea de cadre a instituţiilor pe care le conduc şi a aportului fiecărui actor in parte la îndeplinirea sarcinilor teatrului său, sarcini care, în ciuda succeselor obţinute, sînt departe de a fi îndeplinite. Bunăoară, numărul de premiere al teatrelor bucureştene este mic în raport cu forţele artistice de care dispun, şi nu numai cu al forţelor actoriceşti, dar şi cu cele regizorale. Avem mulţi regizori în Bucureşti şi nu puţini din ei pun maximum un spectacol pe stagiune la teatrul la care sînt angajaţi ; în schimb încă mai des decît pe actori, teatrele bucureştene îşi împrumută regizorii. Soluţiile reale comportă, fireşte, discuţii în legătură cu un caz sau altul Ceea ce apare ÎnSă clar este faptul că, dispunînd de forţe artistice remarcabile, teatrele bucureştene pot da mai mult pentru îmbogăţirea peisajului cultural al ţării Pentru aceasta, oul lui Columb a fost demult descoperit. El constă în găsirea rodului cel mai potrivit pentru capacităţile fiecărui actor, în prezentarea unui număr de spectacole pe măsura posibilităţilor de creaţie ale fiecărui colectiv, în organizarea de turnee în ţară cu cele mai interesante piese cu distribuţia primă sau cu o alta de egală valoare. În plus, revenind la repartizarea judicioasă a cadrelor actoriceşti pe întreaga ţară, nu trebuie uitat că, în timp ce unele teatre bucureştene dispun de un personal prea numeros, alte teatre din ţară au nevoie ca, măcar temporar, să-şi întărească trupa şi că prezenţa unor actori talentaţi şi cu experienţă pentru un spectacol sau chiar o stagiune, în mijlocul acestor colective ar duce la ridicarea nivelului lor artistic. Desigur, cele de mai sus nu epuizează soluţiile posibile ; important este să se pornească însă de la realităţi şi necesităţi şi nu de la tendinţe vedetiste Căci în discuţie este arta noastră interpretativă, ale cărei succese în ţară şi peste hotare ne încălzesc sufletele şi de al cărei drum ascendent trebuie să se simtă răspunzători toţi cei ce şi-au legat viaţa şi aspiraţiile de teatru MARIANA PÂRVULESCU Din nou laureaţii... Aseară, la Ateneu, au continuat să se perinde în faţa publicului laureaţii concursurilor muzicale internaţionale din 1986, care au dus peste hotare faimă talentului tinerilor interpreţi din ţara noastră. De data aceasta însă, să începem cu ORCHESTRA CINEMATOGRAFIEI care, sub conducerea lui CONSTANTIN BUGEANU, ne-a oferit, în deschiderea concertului, o versiune remarcabilă, din unele puncte de vedere, a Suitei I-a de George Enescu. Preludiul la unison a fost redat cu un echilibru fericit al tempo-ului şi a sonorităţii. Menuetul lent a re-uşit să nu fie tărăgănat şi şi-a revelat şi savoarea armonică ■ specifică. Interaiediul a fost prezent (spre deosebire de alte execuţii ale lucrării), iar în final dozajul sonor între fondul ritmic şi elementele tematice a fost realizat cu subtilitate. Apoi, orchestra şi dirijorul au trecut pe planul acompaniamentului, unde au strălucit mai puţin . Şi acum, laureaţii. PAUL STAICU ne-a dovedit din nou că avem solişti remarcabili ai instrumentelor de suflat. Este de marginea anchetei noastre „Actorii pe scenă, nu in culise" PE ECRANE „Fantoma din Morisville“ Din parodie, cineaştii cehi au făcut un gen. Am cunoscut astfel parodia-western in „Joe Limonadă“, parodia-anticipaţie in filmele lui Karel Zeman şi, in sfirşit, parodia defectivă în filmul de faţă. „Fantoma din Morisville“ este o evocare de tip Conan Doyle, în care elementul fundamental pare să fie ironia de esenţă poliţistă cu toate elementele genului: explozii, apariţii misterioase, tentativa unor execuţii sadice, întîmplări neprevăzute etc. Din păcate, nu există aici ceea ce am numi un fir conducător. Dacă lucrurile ar fi luate in serios probabil că ar exista un public care să le creadă. Acesta ar fi desigur publicul de cea mai fragedă vîrstă, totdeauna dornic de neaşteptat şi inedit. In cazul de faţă lucrurile se desfăşoară cu o înţelegere complice a spectatorului dar cu o intenţie ironică ce depăşeşte această înţelegere. Rămîne să ne întrebăm ce au intenţionat cineaştii cehi (regia : Borivaj Zeman) în cazul de faţă. Echivocul intre serios şi parodie persistă pe tot parcursul şi, din această cauză, rezultă un mod ambiguu de a concepe parodia. De fapt, credem că parodia este doar o mască sub care se încearcă reeditarea unui film poliţist, dar în care neajunsurile dramatice sunt scuzate de intenţiile satirice. Există totuşi o distribuţie, care include actori de real prestigiu ai ecranului cehoslovac ca Oldrich Novii (sir Morris şi muzicianul), Jaroslav Marvan (inspectorul Brumby), Waldemar Matuska (Manuel Diaz) şi alţii, dar ea nu reuşeşte să salveze decît parţial o parodie care crede a trăi din persiflarea unor situaţii extreme. (Urmare din pag. I) suferinţă învinuirea de „instigatori", cu care erau calificaţi învăţătorii de către moşieri şi arendaşi, prefecţi şi primari, miniştri şi comandanţi militari, urmărea, fără îndoială, să compromită întreaga învăţătorime, pentru a-şi justifica măsurile represive. Dacă strădania plină de sacrificii de a lumina poporul, de a-l scoate din întunericul neștiinței, de a-l învăța cum să-și gospodărească mai chibzuit sărăcăcioasa gospodărie, de a-i dezvălui cauzele mizeriei în care se zbatea, dacă toate acestea pot fi socotite „instigată", atunci, pe drept cuvînt, spre cinstea lor, învăţătorii au fost „instigatori". Din numărul mare de asemenea figuri de luptători cu cuvîntul, cu condeiul şi cu fapta, se desprind unele ce merită pomenire şî cinstire. Cei 12 învăţători care, împreună cu alţi cărturari luminaţi, ca Mihail Sadoveanu şi Artur Gorovei, au întemeiat publicaţia „Răvaşul Poporului" din Botoşani, în slujba luminării celor mulţi ; învăţătorul din Balş, Gheorghe Vasilescu, redactorul revistelor „Ţărăncuţa" şi „Vorbe bune" ; învăţătorul argeşan, colaborator al „României muncitoare* ; I. C. Vissarion, autorul romanului „Răsculaţii* al dramei „Lupii" şi al poeziei în versuri populare „Odată şi acum", care se încheie cu versurile ameninţătoare din Poroschia (Alexandria), autorul monografiei comunei unde slujea şcoala, închinată ţăranilor, „ca fiu de ţăran, os din oasele sale , învăţătorul Stan Crudu din Vlaşca dăruit cu talent literar şi care scria, adresîndu-se ţăranilor : „Sînt ţăran ca şi voi, din părinţi ce au murit cu gura în pămint, muncind" şi mulţi alţii, se ridică pe piedestalul vrednicilor luptători împotriva nedreptăţilor. Este explicabilă mînia transformată în duşmănie declarată a burgheziei şi moşierimii farâ de asemenea învăţători „Instigatorii" trebuiau pedepsiţi exemplar, moral şi fizic, pentru a-i face inofensivi în viitor. Cu atît mai mult, cei ce se mai făcură vinovafi de a fi îndemnat, de a fi organizat în satul lor, de a fi participat, alături de ţărani sau în fruntea lor, la răscoală Numărul acestora nu e cu nimic inferior faţă de al „instigatorilor". Amintirea altor numeroase figuri luminoase de asemenea învăţători a fost păstrată de documentele vremii. Numeroase şi impresionante mărturii adeveresc nu numai rolul învăţătorilor în momentele dureroase din martie a anului 1907, dar şi suferinţele îndurate de mulţi dintre ei: lacob Gogan din Policiori (Ploieşti), ridicat în prezenţa elevilor „care au rămas plîngînd în clasă", a fost bătut în fata satului ; loan Mihail arestat și bătut în fata elevilor, „încît plîngeau școlarii lui tofi cînd îl băteau ; Marin Udrea din Caravanefi (Turnu Măgurele), ridicat din mijlocul clasei și „în plînsetele copiilor" aruncat în fata cailor ; Ion Iliescu din Poroschia, arestat de 5 ori, exilat din sat de 4 ori, împrocesuat de 48 de ori, insultat, bătut de i-au rupt dinţii, cu lanțuri la mîini și la picioare; Bratosin căzut sub gloanţe în fruntea sătenilor, înfăţişa realitatea ziarul „Cronica" atunci cînd descria „convoiul trist al învăţătorilor" care „trecea cu spinarea încovoiată sub durerea loviturilor de bici şi de trăgători, printre şirul de soldaţi ca să înfunde puşcăriile" , şi cerea ziarul să înceteze „urgia contra apostolilor pierduţi în întunericul satelor". Corespundea realităţii ştirea din ziarul „Epoca" potrivit căreia „s-au maltratat, schingiuit şi împuşcat mai mulţi învăţători şi preoţi în Mehedinţi, Romanafi şi Dolj". Se poate adăuga, din mai toate celelalte judeţe ale României. Elevi ai vrednicilor învăţători eroi din timpul răscoalelor unii, viitori învățători alţii erau seminariştii de la „Nifon mitropolitul" din Bucureşti şi „Veniamin Costachi" din Iaşi care, cu un curaj demn de tinerețea lor şi-au rostit fără înconjur părerea cu privire la tragicele întîmplări Răspunsurile lor la ancheta organizată de profesorii de istorie constituie adevărate acte de acuzare împotriva strîmbătărilor ce domneau în societatea burghezo-moşierească, justificînd întrutotul răscoalele ţărăneşti O atitudine identică era constatată şi la elevii de la liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti de ziarul „Patriotul" în articolul „Manifeste revoluţionare la elevii de la Mihai Viteazul", iar îndrăzneala unui elev din Ploieşti, de a înmîna regelui, în trecere prin oraş, o cerere pentru amnistierea ţăranilor arestaţi, a stîrnit uimirea celor prezenţi. Condamnarea racilelor din societatea vremii este cuprinsă şi în moţiunea studenţilor de la Iaşi, care cereau „să se procedeze cu mai mare blîndeţe fatâ de sătenii răzvrătiţi, care sînt cele dinţii victime ale unei stări de lucruri de care ei nu sînt vinovati". Au putut fi vîrîţi în mormînt unsprezece mii de ţărani şi intelectuali, au putut fi înmormîntaţi de vii în temniţe şi ocne alte mii, dar n-a putut fi înfrîntă hotărîrea lor de luptă pentru pîine, pămînt, dreptate şi libertate. Nici sumele fabuloase plătite moşierilor drept despăgubire şi nici acordul dintre burghezie şi moşierime n-au fost în stare să perpetueze anacronicele rînduieli sau să oprească în loc mersul înainte al societăţii care le-a înlăturat pentru totdeauna. Răscoala din 1907 şi intelectualitatea satelor Cronica muzicală un tînăr virtuos al cornului, a cărui cultură muzicală depăşeşte cu mult limitele repertoriului său — de altfel cuprinzător, şi acest lucru ii conferă siguranţă stilistică şi maieabilitate, în special redarea suplă şi viu diferenţiată a finalului Concertului de Richard Strauss a fost o dovadă de măiestrie incontestabilă. Tot atît de sigur este că talentele vocale înfloresc la noi din abundenţă ; toţi cei patru cintăreţi ascultaţi aseară au voci bune şi apreciabile posibilităţi de dezvoltare. VASILE MAIITINOIU este un bariton cu glas de calitate şi timbru plăcut, capabil de o rotunjime sonoră impresionantă. Se află la largul său în repertoriul italian, dar cunoştinţele sale stilistice sunt încă reduse, după cum ne-a dovedit-o un recital dat cu cîteva zile înainte. Cu conştiinţa eforturilor viitoare absolut necesare pe acest tărîm, se va afirma cu siguranţă ca un cîntăreţ de valoare. Chiar din recenta apariţie la operetă, am desluşit realele calităţi dramatice ale glasului şi înclinaţiilor interpretative ale ADRIANEI CODREANU. Ascultînd-o în anii de operă, ne-am întărit convingerea că acesta este viitorul domeniu de desfăşurare al darurilor cîntăreţei, care a creat momente patetice de bună calitate în fragmentele din Puccini şi Ponchielli. O sporită mareabilitate vocală şi cultivarea susţinută a unui repertoriu bine ales, îşi vor da fără îndoială rezultate apreciabile. Cunoşteam de mai multă vreme talentul lui MUGUR BOGDAN, bariton cu voce caldă şi posibilităţi de nuanţare. Şi le-a afirmat desigur şi de astă dată, deşi am fi aşteptat mai mult în ce priveşte muzicalitatea subtil diferenţiată. Am aflat-o în schimb la LUDOVIC SPIESS, care, chiar din micul cîntec de Enescu ne-a arătat că ştie limita dintre Hed şi aria de operă. Este un tenor de mare strălucire şi — în plus — cîntecul său este extrem de natural, se impune de la sine, fără îngroşarea intenţiilor. Sperăm să-l ascultăm cît mai des. ALFRED HOFFMAN Trei doamne, şi toate trei ••• E greu să descrii satisfacţia pe care a încercat-o — acum ciţiva ani — personalul clinicii a lll-a chirurgicale a Spitalului nr. 1 din Iaşi cînd a apărut în poartă, nou-nouţ, mult aşteptatul flamfotometru. O asemenea bijuterie — spuneau specialiştii de-aici radiind de bucurie, — ne oferă metoda cea mai rapidă şi mai precisă pentru determinarea fonogramelor... Entuziasmul însă a ţinut pînă în momentul... montării aparatului. Pasă-mi-te, îi lipseau butelia de acetilen, reductorul de presiune, camera de amestec și alte cîteva „accesorii" de bază. — Asta-i, altceva nu avem, descurcaţi-vă singuri ! — s-au supărat tovarăşii de la Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale cînd li s-a explicat cum stau lucrurile. Şi au urmat scrisori, telefoane, delegaţi speciali — dar acelaşi unic şi invariabil răspuns : descurcaţi-vă singuri... Iată, însă, că cercetătorii de la Spitalul nr. 1 nu au mai rămas singurii care trebuie să „se descurce“ : colegii lor de la Spitalul de pediatrie au primit şi ei un flamfotometru, nou -nouţ, dar tot schilod. Iar ca „descurcarea“ să fie şi mai uşoară, după un timp, a apărut al treilea aparat defect pentru spitalul de boli contagioase. Cele trei flamfotometre aşteaptă acum încă un frate pentru a se aşeza la un joc în patru : miza pusă va fi de 12 458 lei — preţul fiecărui aparat. Interesant joc, nu ? Vă oferim 5000 de lei şi o maşină Vreţi să cîştigaţi 5 000 de lei ? Nu e neapărat nevoie să jucaţi la loc în plic. Ceea ce vă propunem însă este să primiţi să preluaţi maşina de găurit „multiax“ de la uzina „Griviţa Roşie", aşa cum a hotărît Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini. Cine va găsi o întrebuinţare acestei maşini, cumpărată de uzină in februarie 1964, cu modestul preţ de 4 673 000 lei (!), va primi un premiu de 5 000 lei. Se crede că în acest fel se va scăpa şi de pierderile lunare în valoare de 33 000 lei, sumă ce reprezintă amortismentul maşinii. Aşadar, 5 000 lei îi aveţi ca şi în buzunar ! Interesant însă este de ştiut ce va primi şi cel care a achiziţionat maşina... Ce punem înaintea carul sau calul? A pune carul înaintea calului nu-i o acţiune exclusivă a lui Păcală, de vreme ce a reeditat-o în versiune modernă şi Întreprinderea comunală „12 octombrie" din Oradea După ce a construit la Băile Felix o stafie frumoasă şi modernă de aşteptare pentru autobuze (vă puteţi convinge din fotografia alăturată), investind peste 60 000 lei, a ferecat-o bine ca nu cumva să fie, folosită de cineva! Şi în plină iarnă sau cînd bat vînturile reci ale primăverii sala de aşteptare stă închisă, obligînd oamenii care ies din băile calde să aştepte autobuzul în frig. De ce ? — n-o să credeţi ! „Nu se poate pune un om s-o păzească" ! — răspund cei de la I.C.O. Probabil se tem să nu se găsească vreunul care să ia staţia s-o bage in buzunar si s-o ducă acasă Nu s-au gîndit însă că sala de aşteptare poate fi deschisă şi închisă de şoferul primei şi respectiv ultimei curse de autobuz. Dar, dacă tot e vorba de logică, de ce să nu punem carul înaintea calului. Intervenţia opiniei publice şi salubritatea morală (Urmare din pag. 1) fapt, a încuraja existenţa unui mediu nociv, cu arie de influenţă mult mai cuprinzătoare decît piaţa propriu-zisă. Ca argument în favoarea acestei idei, iată cazul lui Niţu Florian, din str. Bihorului nr. 6, prins de miliţie în timp ce încerca să vîndă cuiva pe sub mină ciţiva metri de stofă. E un tînăr care plînge, afirmă că e nevinovat, stăruie asupra faptului că e la prima abatere. Tot ce se poate ! Pentru a-i verifica nevinovăţia, să facem un drum pînă la fabrica de stofe de mobilă unde lucrează. — Niţă Florian ? — întreabă inginerul Gh. Moisescu, şeful secţiei preparaţie. Chiar acum i-am dat aprobarea să se califice în meseria de ţesător. Ţesător ? Din fişa de muncă a tînărului reiese că, de-a lungul a doi ani, lui i „s-a mai dat aprobarea" să se califice pe rînd, în meseria de sudor, apoi în cea de instalator, apoi şofer. Nu vi se pare că această concepţie uşuratică despre muncă — care există în colectivul unde lucrează — poate să se adîncească, pînă la a deveni o veritabilă conduită de viaţă, ca, de pildă, în cazul lui Niţu Florian ajuns să înşele oameni în Piaţa Unirii ? Tatăl care şi-a pierdut urma ...O femeie tînără, cu un copil mic în braţe. Este Lina Ivaşcu, din str. Barbu Păltineanu nr. 2. Înainte de a se naşte cel mic, femeia a lucrat la serviciul de salubritate al oraşului. Dar acasă mai sînt trei copii, şi mama a găsit cu cale că-i mai lesne să trăiască din mila unora şi a altora. N-a fost la sfatul popular pentru a cere ajutor pentru întreţinerea copiilor ? Ba da, a fost şi a cerut pentru fata cea mică, Vasilica, internarea la Casa copilului, dar nu s-a putut. De ce ? Păi fetiţa are tată, care a recunoscut-o pe ea, ca şi pe copilul anterior. Deci el ar trebui să-l întreţină. Şi de ce n-o face ? La această ultimă întrebare e necesară, însă, o vizită la uzinele „Autobuzul“. Pentru că aici lucrează o vopsitoare, pe nume Aurica Zidaru, care cîştiă bine, are locuinţă nouă la loc... Intr-un cuvînt, e o partidă tentantă. — E adevărat că ai luat bărbatul celeilalte femei ? — o întreabă, mînios, pe Aurica Zidaru, Mircea Constantinescu, președintele comitetului sindicatului. Răspunsul dă la iveală o probă de egoism uman dintre cele mai feroce, a cărui identitate este : Truţă Ion. Acest om a convieţuit cu muncitoarea de la „Autobuzul". Părăsind-o cînd i-a convenit, a devenit tatăl copiilor Linei Ivaşcu, după care, descoperind că prima a căpătat locuinţă nouă, i-a dat acesteia iluzii matrimoniale — locuind o vreme la ea. Să-şi întreţină copiii părăsiţi — nici vorbă, pentru că după o perioadă de trai bun în care n-a lucrat nicăieri, Truţă Ion şi-a pierdut urma. După spusele unora, ar lucra la întreprinderea de Colectare a Metalului. Este de datoria organelor în drept să dea cit mai repede de urma acestui impostor familial, a acestui fată denaturat, care încearcă să trăiască de pe urma a două femei, dacă nu o fi apărut între timp şi a treia... Copii pe mina nimănui ? ...— Vreţi bilete la „Dacii" ? — şopteşte la urechea amatorilor adunaţi la „Patria" o fetişcană în uniformă şcolară. Cel care răspunde afirmativ, e călăuzit prin mulţimea de oameni pînă la magazinul de cafea de alături, unde un tînăr scoate la iveală „marfa". Preţul : 10 lei biletul ! Întrebaţi de ce vînd bilete cu suprapreţ, cei doi neagă „colaborarea", neagă vreo legătură de rudenie şi mini, dîndu-şi adrese false... După o căutare de cîteva zile, dăm însă ochi cu fetiţa : este elevă în clasa a IV-a a şcolii generale nr. 163 şi o cheamă Florica Radu. — Elevă bună ? — îl întrebăm pe directorul şcolii, Stelian Cucu. Mediocră. De fapt, repetă clasa la care predă învăţătorul Anatolie Romosov Intr-o săptămînă (aceea în care o întîlnisem la „Patria") a lipsit patru dimineţi de la şcoală „Am trimis pionierii după ea" — explică învăţătorul „Mi-au adus vorbă că e bolnavă". Atît, In rest, la şcoală nu se ştie nimic despre drumurile lăturalnice ale elevei. La o cercetare mai amănunţită, iese insu la iveală faptul că tînărul cu care „colabora" Florica la „Patria“, este unul din fraţii ei mai mari, Nicolae Radu, care a terminat cu chiu cu vai anul trecut cele opt clase ale şcolii generale, fiind de-a lungul anilor unul din eşecurile pedagogice ale profesorilor. Acum, tinărul n-are nici o profesie. — Ce-am putea face noi ? — se întreabă, resemnat, directorul, pentru care dezvoltarea viitoare a Floricăi urmează limpede, coordonatele fratelui său. Părinţii nu ne ajută deloc. E adevărat : cei doi părinţi tatăl , muncitor la Uzina de maşini electrice şi mama muncitoare la fabrica de pîine „16 Februarie" — nu au colaborat niciodată cu profesorii la educarea copiilor lor Oameni cu un orizont mult mai cuprinzător, profesorii ar fi trebuit să-şi asume in acest caz, o parte din îndatoririle părinteşti. La viitorul acestor tineri ne gîndim, în primul rînd, redactînd rîndurile de faţă. Altminteri, nesupravegheaţi de colectivitate, ei vor îngroşa rindul celor certaţi cu codul etic cetăţenesc, la îndepărtarea cărora opinia publică trebuie să acţioneze prin toate mijloacele ce le are la dispoziţie. Pentru că, aşa cum ne-au demonstrat cele trei anchete publicate consecutiv de ziarul nostru, intervenţia promptă, fermă a opiniei publice în înlăturarea necuviinţelor ce atentează la salubritatea morală a oraşului, este de nepreţuit. Solicitîndu-i, în continuare contribuţia la opera de asanare socială, ne adresăm, fireşte, şi omului de pe stradă chemat să sancţioneze pe loc prin atitudinea sa abaterile de la codul convieţuirii noastre civilizate. Dar pentru ca acţiunile împotriva acestor abateri să dobîndească forţa maximei eficacităţi, pretindem, în egală măsură, intervenţia energică a acelei opinii capabile să înlăture din rădăcini relele sociale , opinia colectivelor de muncă din care fac parte cei certaţi cu regulile comportării publice, a şcolilor, a deputaţilor, a organizaţiilor obşteşti. Numai în faţa unui astfel de puternic baraj colectiv, necuviinţele oraşului vor fi silite să se retragă şi să dispară definitiv. GRAZIELA VÂNTU