România literară, octombrie-decembrie 1968 (Anul 1, nr. 1-12)
1968-10-10 / nr. 1
GEO BOGZA Nausicaa O, ce dor îmi e uneori de Nausicaa. De nimeni nu mi-e atit de dor ca de fata aceasta de rege pe care într-un amurg am văzut-o spălînd rufele laarmul mării. Toate oile au fost, toate despre cite s-a povestit de s-a dus vestea in lume lungul război, marea cu furtunile ei atîtea aspre incercari îndelunga rătăcire le-aş lua iarăşi de la început şi corabia sfărîmată, şi naufragiul dacă pe ţărmul unde aş fi azvîrlit aş putea să o mai văd o dată pe Nausicaa. De nimeni nu mi-e atit de dor ca de Nausicaa COLUMNA Cu aproape două mii de ani în urmă, sub soarele Romei Eterne se ridica în mirificul patrulater al Forului lui Traian, legînd pămîntul de cer, cilindrul de marmură pe care este înscris actul de naștere al poporului român. Dăltuite în piatră, cronologic, urmînd legea de aur a unei spirale ascendente, episoadele naraţiunii lui Apollodor, acela care ridicase şi minunea răsăriteană de la Adam Clisi, reproduceau „pe viu“ încleştarea supremă dintre o armată măreaţă, deprinsă totdeauna cu triumfurile şi cu steagurile plecate în faţa sa, armata romană, condusă de însuşi împăratul Traian, „optimus princeps“, şi un popor neînfricat, care pe meleagurile carpato-dunărene îşi apărase, cu deplină încredere şi dîrzenie, pămîntul, libertatea şi viaţa. Momentele împietrite spre aducerea aminte a posterităţii erau numeroase şi dramatice, iar imensul cilindru marmorean era un pergament care putea fi citit de la înălţimea balcoanelor bibliotecilor din apropiere. O inscripţie revelatoare arată că „Senatul şi poporul roman au ridicat acest monument împăratului Caesar, fiul lui Nerva cel trecut între zei, Nerva Traian Augustul, învingătorul Germanilor, Dacilor, mare pontif, investit pentru a XVII-a oară cu puterea de tribun, aclamat de şase ori ca împărat, consul pentru a şasea oară, părinte al Patriei...“. Ridicată în eternitatea Romei, in anul 113 al erei noastre, înaltă de 40 de metri, cu colina pe care o înlocuia. Columna lui Traian este mărturia vitejiei strămoşilor noştri. Pentru noi, urmaşii Dacilor şi Romanilor, imensul pergament în marmură de Carrara constituie un document de o valoare inestimabilă. Literatura istorică şi memorialistică a luptelor dintre Traian şi Decebal s-a pierdut, s-au rătăcit şi comentariile lui Traian asupra războaielor cu Dacii. Au rămas doar relatările, fragmentare şi sporadice, ale istoricului Dio Cassius. Cu atit mai nepreţuite sunt atunci, ca amplă sursă de informare, cele 150 de tablouri cu cele 2 500 de figuri reliefate de-a lungul a 200 de metri de friză istorică ale Columnei. Aducerea şi expunerea în ţară a acestei cronici de piatră, a acestor atît de preţioase documente, va deschide un larg cîmp de studiu pentru arheologia, istoria şi etnografia românească. Poporul român va putea cunoaşte acum, direct, cel mai valoros document autentic privitor la geneza şi trecutul său glorios, document care narează în imaginile marmurei încleştarea dintre Romani şi Daci, din care s-a născut — aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu, intr-o cuvîntare ţinută, la Alba Iulia — centrul Daciei romane, — un popor viteaz şi harnic, poporul român. Alexandru BĂLĂCI LAURENȚIU MIHAIL — „OCHII LUMII“ EMIL BOTTA Mauzoleul Prin ziduri de foc, baia de singe, trecuse tabloul și pinza lui abia se ţinea. Un aer crud în peisagiu vibra şi eu, mut de spaimă, priveam la eroul acela căzut, muncit de săbii, mincat de lance, cu scutul pierdut. Şi degetele fibroase, acele sîrme ghimpoase mă oboseau. Istovitele oase, chinuitele flori spinoase, mă obsedau. Regimentul se zărea in zare fantomatic. Şi era o groaznică agitare in acea groaznică nemişcare . Comandantul era impietrit ca un stilp de mirare şi într-o supra-nemişcare eraintuit. Am văzut prin ochiana atacul in tabloul de amurg abătut şi eroul acela căzut cum aduna os luminos cu os luminos oasele sale risipite pe terenul acela cîinos. Comandantul nu poruncea, nu. Ci doar murmura ceva de neînţeles : Voi, hecatombe de oase, plebeilor, veţi fi asemeni Zeilor, ERITIS SICUT DIN I Prolog la Conferinţa noastră In curînd, urmează să se desfăşoare lucrările Conferinţei Naţionale a scriitorilor români. Evenimentul capătă, mai ales în conjunctura actuală, semnificaţii sporite. Prima, dintre toate, o constituie unitatea noastră de concepţie şi orientare ideologică, într-un larg front de personalităţi creatoare de la bătrînii meşteri ai cuvîntului pînă la cei mai tineri dintre debutanţi. Se poate spune astfel, pe temeiul adevărului evident, că ,,ajutoarele de nădejde ale Partidului Comunist Român“, cum atît de pregnant au fost denumiţi scriitorii, fac fiinţă cu însăşi fiinţa partidului şi-l urmează neabătut. Mărturiile noastre de credinţă şi ataşament n-au de fel un simplu caracter declarativ, fiind, mai presus de orice, înscrise în propria noastră operă şi legitimate de conţinutul ei. Dacă ar trebui, însă, cu orice preţ, căutată o explicaţie la această adeziune unanimă şi definitivă, atunci explicaţia e de găsit în chiar programul politic al partidului nostru. Desfiinţarea unor anume rigori şi constrîngeri dogmatice din trecut, relevarea (dimpotrivă) şi stabilizarea unor libertăţi cu adevărat comuniste, absolut necesare atît condiţiei umane cît şi condiţiei scriitoriceşti, ca şi cultivarea sinceră, fără echivoc, a principiilor fundamentale ale umanismului socialist, care au impus în ultima vreme România ca pe o forţă spirituală activă în arena mondială — nu puteau lăsa indiferenţi scriitorii, nu puteau să nu le ofere posibilităţi nelimitate de afirmare şi realizare. Nimic mai firesc, deci, ca în asemenea climat să se producă o adevărată explozie eflorescentă de talente şi expresii artistice originale. Dacă comunismul înseamnă tinereţea lumii, atunci tinereţea înnoitoare, aproape patetică, în revoluţie cu sine, faţă de trecut, faţă de prezent, caracterizează procesul de restructurare, eliberare şi readunare în propria matcă a tuturor scriitorilor români. Fără exagerare se poate susţine că, în comparaţie cu alte conferinţe, aceasta care se apropie va oferi prilejul celui mai revelatoriu şi rodnic bilanţ al creaţiei noastre literare. Generaţii de toate vîrstele, restabilind echilibrul de legătură cu marii clasici dinainte de Eliberare, fiecare fidel personalităţii sale şi abordînd multitudinea de probleme ale epocii în stiluri cît mai diverse vor veni să demonstreze, de la tribuna Conferinţei, cu opera şi cuvîntul lor, ce timp extraordinar trăim şi ce biruinţe poate să însumeze o literatură, cînd puterea conducătoare a ţării îi redă izvoarele sacre şi o ajută să existe în panorama lumii cu specificul ei naţional. Deoarece gîndirea noastră estetică s-a străduit, se străduieşte să descifreze exact adevărul care numai pe noi ne poate reprezenta. Curajului de a exprima acest adevăr, sub toate luminile şi umbrele sale, i s-a adăugat în chip logic şi curajul de a-l sluji cu cele mai moderne modalităţi artistice. Această pluralitate, însă, de stiluri, departe de a contrazice unitatea de conţinut, ideologică, l-a subliniat dimpotrivă şi mai mult, dovedind că literatura acestei ţări nu poate fi decit angajată. Astfel că nimic din ceea ce este propriu ţării noastre, din ceea ce este omenesc universal, nu poate, nu trebuie să-i rămînă străin unei conştiinţe scriitoriceşti. Şi o literatură angajată îşi cîştigă cu atît mai mult preţuirea internaţională cu cît, fără a se lipe de tradiţiile sale, şi reflectînd adevărurile propriului său spaţiu social, existenţial-uman, reuşeşte să pună sau să răspundă la înseşi întrebările care agită azi omenirea. Numai efortul, sigur prea redus, deocamdată, de a propaga literatura română modernă, în tot ce are ea mai valoros şi convingător, pe cît mai multe meridiane ale lumii, ne lipseşte de cunoaşterea şi gloria pe care, de fapt, le-am merita din plin. Dar o conferinţă nu se organizează numai pentru lauda reuşitelor, numai să aleagă organismele de conducere ale viitoarei Societăţi a scriitorilor români. In mod deosebit, Conferinţa Naţională va trebui să-şi precizeze perspectivele, sarcinile de viitor. In această privinţă, trebuie spus limpede că nu e de conceput o dezvoltare a literaturii române, o confirmare a tuturor potentelor sale creatoare, fără o îmbunătăţire sensibilă a activităţii editoriale, care trebuie să fie stînjenită din ce în ce mai puţin de un anume spirit îngust birocratic, în bună măsură străin actului literar şi cel mai adesea limitînd literatura la cifre şi lamentabile dări de seamă funcţionăreşti. Doar o amplă şi susţinută publicitate a noilor apariţii, doar stabilirea altui raport de concurenţă între literatura originală şi traduceri (multe dintre ele vizind comerţul facil), doar o consultare, în primul rînd, a scriitorilor atunci cînd anumite proiecte de legi privesc raţiunea muncii şi existenţei lor — pot constitui certitudini pentru dezvoltarea acestei literaturi. Scriitorii sunt gata să dea totul, ei nu cer în schimb decit dreptul de a o prezenţi în istorie. Laurenţiu FULGA