România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-06-10 / nr. 24
Oraşul în formă de valuri Un tînăr pictor, abia ieşit de pe băncile institutului, lucrează singur, de aproape un an de zile, la proiectul unui oraş turistic aşezat pe malul mării. Se numeşte Dorin Dimitriu-Iormeanu şi oraşul arată, în închipuirea lui avîntată, în felul următor : Aşezarea ar urma să se întrupeze pe cel mai frumos spaţiu din întreg litoralul românesc, şi anume pe locul numit Bugival, între Sf. Gheorghe şi Sulina. Aici plaja are o întindere de zece kilometri şi e acoperită de un nisip deosebit de fin şi aproape lipsit de culoare, jur împrejur întinzîndu-se o mare suprafaţă de pustiu şi linişte, unică prin sălbăticia sa. Oarecum izolat de restul lumii, păzit de ţînţari printr-o perdea de ultrasunete, oraşul ar urma să devină o nouă capitală a artei şi culturii, loc fericit pentru organizarea unor festivaluri şi concursuri de muzică, film, teatru, poezie, cu o înfăţişare neîntîlnită pînă acum în lume. Concepută într-un stil renascentist-modern, construcţia este închipuită ca un complex cuprinzînd ideea de arhitectură, inginerie şi arte vizuale. Oraşul nu va fi propriu-zis construit, ci turnat ca o sculptură, astfel încît privitorului de la distanţă i se va crea senzaţia că-l vede ieşind din mare şi că forma lui imită valurile. Această localitate închipuită şi încă fără nume va fi alcătuită din cinci complexuri hoteliere, un complex cultural cuprinzînd un teatru, două mici cinematografe, un cinematograf experimental cu ecran ridicat, o sală de concert, o sală de poezie, o sală de dans, un muzeu folcloric, un muzeu pe teme marine, două săli de conferinţe, săli de expoziţie, săli de sport, bibliotecă, fonotecă. Unul dintre hoteluri, mai luxos, va avea două etaje subterane, grupate în jurul unor mari acvarii spre care vor da toate ferestrele, locatarii avînd senzaţia odihnitoare că trăiesc pe fundul mării. Va mai exista şi un hotel special amenajat pentru bolnavii de astenie, care adorm greu. Camerele acestui hotel, în formă de ou, vor fi aşezate pe nişte tije glisoare şi vor avea un permanent balans, dînd celor care-i vor locui sentimentul că se află într-un balansoar. Tot în interiorul acestui hotel în formă de ou vor pluti permanent un sunet muzical vag, imperceptibil, şi un joc de lumini şi umbre cu efect odihnitor şi hipnotic. Vor mai fi restaurante acoperite cu materiale transparente, magazine, cafenele, un stadion şi numeroase locuinţe mici şi ieftine. Unele vor fi construite din polietilenă translucidă cu dublă membrană, cu aer sub presiune între ele, cu rol static. Altele vor fi turnate din material plastic o dată cu mobilierul, un mobilier de tip nou, adaptabil la mai multe funcţii. In mijlocul orăşelului se va ridica un monument închinat oamenilor mării, marinarilor şi pescarilor. Monumentul, deosebit de îndrăzneţ gîndit, va fi alcătuit dintr-un sistem de platforme de beton pe care se vor ridica pînă la o înălţime de 18 metri trei piese monumentale din metal, adică un catarg şi două vîsle stilizate. Coborînd platformele, sub monument, se va intra într-o sală de bazalt în care se vor afla mai multe statui. Deşi sub pămînt, aici se vor auzi permanent valurile mării, zgomotul respectiv fiind adus şi amplificat printr-un sistem de baraje şi pîlnii. Deasupra plajei, între monument şi construcţii, la o înălţime de cîteva zeci de metri, locuitorul oraşului va privi, uimit, o frescă monumentală şi spaţială „lucrată“ direct pe cer. Cum ? Prin întîlnirea a două raze de laser, una conducînd imaginea unei forme, iar cealaltă imaginea unor tablouri în mişcare. Visătorul şi gînditorul acestui oraşmetaforă, copleşitor prin îndrăzneală, gust artistic şi delicateţe arhitecturală, ne asigură că o astfel de construcţie nu va fi mai scumpă decît una obişnuită şi că oferă ideea şi planurile gratuit celor interesaţi. Oraşul, în formă de schiţă, a putut fi văzut pînă de curînd într-o sală a Ateneului şi e de bănuit că cei ce se ocupă de turism vor fi tresărit bucuroşi. „România literară“ săvîrşeşte un gest frumos şi generos vorbind cititorilor săi despre un nume tînăr şi necunoscut, care gîndeşte şi visează o podoabă nouă, originală şi fascinantă pentru pămîntul românesc. Ion BAIEŞU radio Monumentul pescarilor micul ecran Emisiuni şi emisiuni Incorigibili naivi, ne întrebam nu de mult, din acest colţ de pagină, de ce au emisiunile literare la televiziune o soartă atit de ingrată. E drept, poate ar fi trebuit să ne resemnăm, dar, incorigibili naivi, mai spunem încă o dată, continuind să sperăm. Nu ne surprinde deci lipsa unei emisiuni literare in săptămma 6—12 iunie, nici faptul că Antologia lirică de mărfi a fost programată la ora 18,00, cind nimeni nu învirteşte butonul televizorului, în afară poate de preşcolarii uitaţi singuri acasă de părinţi. In aşteptarea unor vremuri mai bune, să vorbim acum de altele, de emisiunile bune, rele din ultimele zile. Un adevărat eveniment artistic a fost spectacolul Hamlet la Elsinor, foarte bine programat luni în jurul orei 20:00. Pentru săptămina în curs e anunţat romanul foileton Nickolas Nickleby după cartea lui Dickens în regia lui Alberto Cavalcanti. După cele două emisiuni cu „Hamlet“ aşteptăm cu interes ca această iniţiativă bună să fie continuată. La a treia sa ediţie, Postmeridianul duminical confirmă cele spuse de noi mai demult, constituindu-se intr-o emisiune de excepţie, încropită in grabă, de gust îndoielnic şi mizind numai pe talentul celor „Doi plus unu pe un balansoar“ a fost transmisia de simbătă 29 mai. Vinovaţii principali : textierii. Cu glume de-ale dumnealor se adormeau bunicii cind erau copii. Din nou reuşit Nicu Constantin, cam plictisit Furdui, iar Corina Chiriac, pe linia evoluţiilor anterioare. Emisiuni constant bune şi in această săptămină : Cadran internaţional, Telecinemateca. In schimb, Bună seara fete, bună seara băieţi nu scapă de mediocritate. A. De toate pentru toţi O emisiune întotdeauna Interesantă. Ştiinţă, tehnică, fantezie : vîntul interstelar bate dinspre Scorpion cu 5000 kilometri pe oră ; stelele căzătoare se mai numesc şi liride, pentru că punctul lor radiant, într-un anumit răstimp al anului, se află în constelaţia Lira. — Prea puţine liride în emisiunile de poezie. Tinerii prezentatori ai Caravanei fanteziei nu încetinesc ritmul şi emisiunea lor a devenit unul dintre cele mai atrăgătoare momente ale programului duminical. Mai puţin atrăgător atunci cind dă glas unor asemenea emoţionante îndemnuri : „Ascultaţi acum zgomotul unui motor asincron trifazat.“ L-am ascultat : era foarte asincron , trifazat, aşa şi aşa... — Ce înseamnă, în emisiunile culturale, naturaleţe ? înseamnă să vii cu textul conferinţei în buzunar, dar să nu-l citeşti ca lumea, ci lungind meditativ cuvintele şi introducînd cît mai multe dulci pauze de gindire între subiect şi predicat, ca să fie limpede că improvizezi acolo, la faţa locului. Cu cîteva sublime „ăăă“-uri, prelegerea devine fragedă şi naturală ca o floare de cîmp. — Ce înseamnă dezbatere în contradictoriu ? Temutul polemist A afirmă cu hotărîre : „parcă !“ ; temutul polemist B îl contrazice brutal, arătînd că nu e „parcă“, ci „poate“, iar sfîntul A că le dă fericit binecuvîntarea. — O excelentă interpretă a poeziei populare : actriţa Adela Mărculescu („Cine-a scornit dragostea/ Fie-i trupul ca floarea / Faţă ca duminica“). — De cînd n-am mai auzit la radio exprimarea decisă a unui crez literar ? Interviurile nu ne pot lămuri decît in legătură cu data naşterii ? De ce nu întrebăm pe cite cineva şi despre data morţii sale (ca literat) şi despre posibilităţile de a reînvia ? — O sugestie pentru Unda veselă, oferită în emisiunea De toate pentru toţi: în Texas s-au pus în funcţiune nişte aparate extrem de utile : pentru zece cenţi eşti servit cu o glumă nouă-nouţă, înregistrată pe bandă de magnetofon. „ Valoarea glumelor formidabile nu „se dublează de două ori“ ca premiile de la Cine ştie cîştigă, unde totul e „foarte exact“, inclusiv entuziasmul nepotolit şi frenetic şi gîlgîitor al înzestratului prezentator Ion Mustaţă, entuziasm care riscă, totuşi, să pară niţeluş contrafăcut. — George Antofi, G. Gheorghiţă, Valeriu Oişteanu, Dan Ursuleanu, Delia Balaban, Ion Budescu, un mănunchi de redactori tineri ale căror nume au început să capete greutate. — Ţăranul Gheorghe Zlotar, prezentat de către marele folclorist Ovidiu Bîrlea, este nu numai cel mai talentat povestitor de basme pe care-l avem, ci şi un autor de poveşti de o naturaleţe cuceritoare (fără nici o şovăială, deşi inventează, fără nici un „poate“, fără ,,ăăă“-uri). — Dar văd că imit stilul de „telegramă fulger“ al lui Radu Cosaşu, din articole mai vechi ; nu-i nimic, nu-s singurul care-o face, mă aflu intr-o companie care rică ■ onorează. Florin MUGUR CINEMA Spionul venit din viaţă Afacerea Cicero e un dosar de spionaj care în loc să nimerească la un studiou de filme documentare a căzut pe teritoriul Hollywood-ului, în mina unui regizor inteligent şi abil (Mankiewicz) care a găsit un actor admirabil (James Mason) pentru rolul unui valet cu idei de stăpin, dar n-a găsit o actriţă pentru a fi stăpina acestui valet. Danielle Darrieux e „afară“ tot timpul — însă a discuta despre film, pe larg, e inutil. Filmul nu e rău nici o clipă, nu e nici mare, e cum e — frumuseţea lui e în altă parte decît în imagine. Fascinaţia porneşte aici de la faptul că tot ce se petrece pe ecran a fost viu şi natural in viaă. Iar ceea ce s-a petrecut în viaţă întrece orice închipuire — cum se zice — de fapt, nu întrece nici o închipuire pentru cei care cunosc arta de a citi ziarele precum un roman. „Le plus beau livre est pour moi le monde“ — scria criticul Kern. Şi eu spun acelaşi lucru : „Le plus beau roman (ou film) est pur moi «Le Monde»“.« „Afacerea Alicero" e o chestie pe care oricind „Le Monde“ sau „L’Express“ sau „Der Spiegel“ o pot publica la rubricile lor de ..bonnes feuilles“ sau „documentele săptămînii“. Cind chestia devine film sau roman, cînd ăla e James Mason, cînd von Pappen e cutare, iar ăsta e Kaltenbruner — lumea uită că ziarele sînt azi adevăratele romane ale lumii, că foiletonul lui Eugene Sue a fost înlocuit foarte frumos prin lectura zilnică a paginii externe, lumea uită toate astea şi văzînd „un film artistic“ crede că asistă la o ficţiune, adică la o mare brînză. Lumea uită că azi ficţiunea aparţine agenţiilor de presă şi curierilor diplomatici. Două situaţii sunt grozave în această afacere: prima e soarta acestui spion, nu atit genial, cît pur. Diello n-a fost in slujba nici unei mari puteri, n-a lucrat pentru nimeni, ci pentru el însuşi. El a făcut parte din cea mai perfectă reţea de spionaj: propriul interes. Minunăţia constă în aceea că nimeni nu l-a crezut: nici englezii, nici germanii, într-o lume împărţită atit de riguros în reţele şi lagăre, în armate, turme şi colective, în generali şi particulari „gravizi de general“ (vorba lui Călinescu) — nimeni nu putea crede că un ins lucrează doar pentru el însuşi, doar în favoarea lui, că un ins poate fi o mare putere al cărei unic slujbaş, ofiţer şi informator este propriul său creier (ceea ce nu l-a scutit, desigur, de eşec in amor sau în afaceri). Diello a livrat documente senzaţionale în condiţii atit de senzaţionale, încît faptele aduse de el au fost incredibile. N-a fost singurul caz — un spion genial ca Sorge n-a fost nici el crezut transmiţind o ştire capitală — aşa că te poţi întreba dacă spionii, cu cît sînt mai serioşi şi-şi fac mai bine datoria, nu devin cei mai îndreptăţiţi, fraţi ai romancierilor serioşi, a căror primă trăsătură este — după cum se ştie — aceea de a fi repudiaţi sau chiar condamnaţi de serviciile de lectură pentru că aduc ştiri incredibile despre oameni şi societate. Un singur om l-a crezut pe Diello — şi aceasta e a doua situaţie straşnică din scenariul vieţii : Moysich — funcţionar oarecare la ambasada germană, o figură umilă, stupidă, cam gaga — cel puţin aşa apare în film. Dar el nu a protestat că apare astfel pe peliculă. In viaţă, el a scris „Afacerea Cicero“, cartea a devenit bestseller. Moysich a făcut avere, ce-l mai interesează cum apare în film ? El a scris ce-a văzut, ce-a trăit — el a cîştigat. Singurul om care a cîştigat din „Afacerea Cicero“ n-a fost nici spionul, nici tiranul, nici aliaţii, nici duşmanii, nici generalii, nici amantele — a fost cel care a aşternut-o pe hirtie. Ce înţeles secret se ascunde aici ? — aceasta e o altă afacere de spionaj. Radu COSAŞU "România literară 27