România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)

1971-04-08 / nr. 15

confesiuni Stimate doctore, îmi aduc aminte totdeauna de dv. cu simpatie şi — vă rog s-o luaţi aşa cum v-o spun — cu respect. Aceasta însă nu înseamnă că în anii în care v-am cu­noscut am fost de acord cu dumnea­voastră sau că astăzi nu ar mai putea exista unele divergenţe de păreri între noi. De altfel, pe vremuri era chiar cu neputinţă să fiu de acord cu dumnea­voastră. Eu am fost un simplu muncitor, unul din milioanele clasei mele, asuprit, subjugat, exploatat, am putea spune pînă la sînge. Eram însă liber — şi nu este un joc de cuvinte, — eliberat în gîndire, deşi deseori prizonier fiziceşte. Dumneavoastră însă aţi fost numai fi­ziceşte liber. Aţi fost un adorator al le­gislaţiei burgheze şi, vrînd nevrînd, aţi fost în slujba burgheziei. Sînt convins că, pe vremuri, dum­neavoastră nu aşa v-aţi fi definit pozi­ţia de clasă, dacă, din capul locului, pe atunci, v-aţi fi gîndit mai profund la o atare definire. In ochii mei aţi fost însă un om corect, un om cît se poate de cinstit. Aţi fost şi un idealist. Eu am luptat pentru oameni şi dum­neavoastră aţi luptat pentru oameni. Dumneavoastră aţi vrut să-i faceţi pe oameni mai buni prin legile burgheze, iar eu, încadrat în lupta milioanelor de exploataţi, am luptat pentru venirea la putere a clasei muncitoare, pentru rîn­­duiala socialistă. In acest sens, amîndoi am fost umanişti. Fiind un om cinstit, un om corect, cu mintea dumneavoastră ascuţită aţi cău­tat adevărul pe căile întortocheate ale justiţiei burgheze şi aţi visat înfăptuite idealurile dumneavoastră în legiuirile burgheziei. Aţi visat înfăptuite ţelurile omenirii în cadrul statului burghez. Eu am luptat pentru răsturnarea o­­rinduirii sociale burgheze. Am luptat, — nu singur şi nu puţin,­­ fiind con­vins că pe arena istoriei contemporane nu este altă clasă care poate să înfăp­tuiască o orînduire dreaptă. Dumneavoastră, cum am spus, aţi fost în slujba burgheziei, fără a fi burghez şi fără să vreţi să fiţi în slujba burghe­ziei. Aţi fost un „legalist“ pătimaş. Evident că şi eu am luptat şi lupt pentru legalitate. Am luptat în sensul ca în cadrul legilor burgheze să am dreptul de a-mi spune părerea, de a acţiona in interesul clasei mele. Legile burgheze nu m-au lăsat, iar prin opre­liştile lor m-au împins în ilegalitate. Dumneavoastră m-aţi cunoscut ca pe un om „legal“, am putea spune „lega­list“. Pe vremea aceea am fost ales pe lista candidaţilor Blocului Muncitoresc Ţărănesc, în mod „legal“, desigur în sensul legii burgheze. Noi care aparţi­neam Blocului Muncitoresc Ţărănesc a trebuit să spargem cordoanele de jan­darmi şi de militari şi numai după a­­ceea am putut să depunem lista can­didaţilor Blocului Muncitoresc Ţărănesc la tribunal. Am fost ales în fruntea lis­tei, cu încă opt muncitori, intelectuali şi mici meseriaşi, ca deputat al muni­cipiului Oradea. Intre noi fie vorba, de cîte schingiuiri n-am avut parte în ca­litatea aceasta de „ales legal“ ! Încă şi acum îmi răsună în urechi cu­vintele pe care mi le-aţi spus atunci, cam în felul următor : „— Eşti alesul Blocului Muncitoresc Ţărănesc, munceşte deci legal, activea­ză în mod legal.“ Iar eu v-am răspuns : „— Domnule doctor, eu activez în cadru legal. Am fost ales pe lista Blo­cului Muncitoresc Ţărănesc şi vreau să folosesc tribuna aceasta în interesul cla­sei mele. Cred, deci, că vă daţi seama că activez în mod legal.“ Mi-aduc aminte de cîte ori v-am minţit şi cu cîtă seninătate. La fel, îmi amintesc că aţi avut încredere în mine... adică aţi crezut că nu eram şi membru al Partidului Comunist. Acum vă pot mărturisi că în timpul cînd m-aţi con­siderat un om legal, am fost şi secre­tarul organizaţiei de partid al marelui nostru judeţ Bihor. Nu o dată mi-aţi spus : „— Să ştii, dacă te prind vreodată ca ilegalist, am să fiu răzbunător.“ Şi... m-aţi pus în libertate. Sora mea însă n-a avut acest noroc. Tînără şi frumoasă, devotată fără margini cauzei tineretului progresist şi Partidului Comunist, hotărîtă pentru luptă neînfrîntă, sora mea a fost anche­tată și dusă la pușcărie. De atunci nu am mai revăzut-o niciodată. A făcut greva foamei. După douăsprezece zile a fost pusă în libertate. A rămas liberă o singură zi, în care a mîncat mai mult decît era permis după atîtea zile de foame. în ziua următoare a fost din nou arestată. A făcut iarăşi greva foamei, alte douăsprezece zile. Acea zi de în­trerupere i-a dăunat, cauzîndu-i o com­plicaţie, care a necesitat o urgentă in­tervenţie chirurgicală. Aceasta la rîn­­dul ei a cauzat o altă complicaţie şi cu sărăcia mijloacelor spitaliceşti din acele timpuri, organismul fiind slăbit, inima nu a mai rezistat. In paranteză mai adaug ceva. La în­chisoarea militară din Cluj, un student simpatizant mi-a făcut o schiţă portret din creion. Am dat-o sorei mele. Ei i-a plăcut foarte mult şi a agăţat-o dea­supra patului, la capul ei. In spital, la un moment dat, după o­­peraţie, sora mea a sărit în picioare şi a pretins să fie dusă acasă cu salvarea. In mînă ţinea scrisoarea trimisă de mine prin tovarăşii mei, scrisă după operaţie şi prin care încercam s-o întă­resc moraliceşte. Am arătat în scrisoare că am reuşit să mă ascund şi sper să nu fiu prins de călăii siguranţei. Cînd a ajuns acasă, a deschis uşa că­măruţei noastre, s-a uitat la portretul amintit, a privit scrisoarea şi a murit pe loc. Dacă vă amintiţi, la înmormîntarea ei au fost mulţi vorbitori, care au con­damnat regimul de teroare al burghe­ziei. Au venit proletarii din Oradea, a­­ducîndu-i ultimul lor salut. Dar erau de faţă şi agenţii poliţiei şi ai siguranţei. Muncitorii au hotărît s-o înmormîn­­tăm la cimitirul comun, unde groapa care urma să-i primească trupul, a fost săpată în sunetele „Internaţionalei“, deşi imnul proletarilor din lumea în­treagă era atunci interzis, iar încălca­rea opreliştei impuse era urmată de a­­restarea recalcitranţilor. Partidul Co­munist se găsea în ilegalitate. Totuşi, oamenii au adus în mod „legal“ coroa­nele de flori din partea partidului. Nu au fost arestaţi. Ştiţi de ce ? Pentru că au fost mulţi, foarte necăjiţi, gata de răzbunare, în caz de provocare. Deci, pînă la urmă, în cazul dat, raportul de forţe a făcut „lege“. In anul 1930, am fost nevoit să intru în adîncă ilegalitate. Am fugit din faţa justiţiei. Pe mine n-au mai putut să mă prindă dulăii siguranţei. Abia în anul 1940 am fost din nou arestat, în Valea Jiului. In numele re­gimului pe care l-aţi adorat, în slujba căruia v-aţi aflat, în numele legilor sale, am mîncat o mamă de bătaie de era să nu mai rămîn în viaţă. Aproape complet desfigurat şi distrus, am fost condamnat pe urmă la cinci ani puşcă­rie, de Consiliul de Război din Sibiu. în ilegalitate mi-am legat viaţa cu o tovarăşă, care, după condamnarea mea, a devenit soţia mea, în mod legal. Am fost condus la căsătorie, la aşa-zisa nuntă, de un plutonier major însoţit de doi jandarmi cu baionetele puse. După oficierea căsătoriei, soţia mea s-a dus la hotel, iar eu înapoi la închisoa­rea militară. Trebuie să ştiţi, domnule doctor, că nici ea nu s-a putut înfrupta din „liber­tatea“ burgheză. A fost arestată. La vîrsta de 24 de ani a fost condamnată la 38 de ani puşcărie care pînă la urma s-au contopit la 25 de ani, adică maxi­mul de pedeapsă ce putea să primeas­că un om, pe timp limitat. Mai acum cîteva săptămîni a venit pe la noi un cunoscut şi, zîmbind, a spus soţiei mele : „Ştii că zilele acestea trebuia să ne eliberăm din închisoare ?“ Sper că mă veţi ierta pentru toate aceste incursiuni în trecut şi amănunte, unele chiar de natură familială. Le-am redat numai ca mărturie a faptului că nu am rămas de loc supărat pe dum­neavoastră. V-am păstrat în amintirea mea un om corect. Iar dacă am folosit şi unele cuvinte tari, ceea ce poate o voi face şi în cele ce urmează, nu am făcut-o pentru a vă jigni, ci numai pen­tru a ilustra ceea ce mă străduiesc să vă explic. Din păcate, dumneavoastră aţi fost un om greşit orientat politiceşte. Nu ştiu dacă astăzi aţi ajuns să fiţi com­plet liber (din punct de vedere ideolo­gic). Aceasta este o problemă mare, crucială, de conştiinţă. Pentru un muncitor este mult mai uşor să fie marxist. Nu are multe de pierdut, multe de aruncat din învăţă­tura, din filozofia burgheză. Marx a spus foarte expresiv că muncitorul aduce marxismul de acasă („von Haus“). Muncitorul se naşte într-o situaţie dată. După cum a arătat Marx, „proletariatul poate pierde în luptă numai lanţurile, dar în schimb poate cîştiga o lume în­treagă“. Cu mulţi ani înainte, un mare scrii­tor francez a scris următoarele : „Le­gile franceze interzic în mod egal burghezului şi cerşetorului să doarmă sub podurile Parisului...“ Cred că nu este nevoie să comentez prea mult fap­tul că unul nu a avut dreptul, iar altul nu a avut nevoia... Despre egalitate, aşa-zisa egalitate burgheză, Marx scria că burghezia îşi permite luxul şi dă „dreptul“ poporu­lui ca din cînd în cînd să aleagă în mod „legal“ care dintre păturile bur­gheze să fie aceea care să-l asuprească, să-l exploateze, să-l guverneze, să-l stăpînească. Iată miezul parlamentaris­mului burghez. Cînd însă problema se pune mai ascuţit, în sensul ca acea cla­să care munceşte să şi dirijeze viaţa socială, atunci s-a terminat cu egalita­tea burgheză, atunci începe teroarea, încep arestările şi chiar exterminările în masă. Istoria popoarelor este deose­bit de bogată în astfel de exemple. Şi cum, şi în ce mă priveşte, nu am vrut să renunţ la lupta pentru venirea la putere a clasei mele muncitoare, am fost silit să recurg la ceea ce nu mi-a permis legea, la munca ilegală. Ca să mă pot explica mai bine, voi folosi tot un amănunt de natură fami­lială. Tatăl meu nu a fost în slujba puterii burgheze, dar a fost respectuos faţă de legile burgheze. El a fost muncitor, ajungînd şi şomer. Eu am devenit mun­citor organizat. Tatăl meu avea o sin­gură nemulţumire împotriva regimului burghez, aceea că salariul meu nu ne era suficient pentru traiul de toate zi­lele. Tata îmi spunea : „— Ai să mori de douăzeci de ori mai repede pînă cînd o să reuşiţi să vă or­ganizaţi. Ar fi mai bine, dacă i-aţi omorî pe burghezi.“ „— Nu aşa se luptă împotriva patro­nilor, i-am spus. Comuniştii sînt împotriva anarhiei şi teroarei.“ încet, încet, am început să-l conving, să-l cîştig pe tata. După ce am intrat în ilegalitate, nu l-am mai văzut ani de-a rîndul. La un moment dat, tovarăşii mei mi-au făcut o surpriză. In adîncă ile­galitate au reuşit să organizeze o întîl­­nire, la Cluj, cu tatăl meu. A fost o în­­tîlnire de neuitat. Tatăl şi fiul aveau „dreptul“ să se întîlnească. A fost o întîlnire fără drept, a fost o întîlnire dictată de viaţă. Am vorbit mult. Mi-a povestit cum s-au îngrijit tovarăşii mei de el. La rîndul meu, i-am povestit prin ce oraşe ale ţării am umblat şi pe unde am fost în străinătate, pentru ca să scap de ur­mărirea siguranţei. Mă simt obligat să vă vorbesc şi des­pre o persoană bine cunoscută. Este vorba de dr. Petru Groza. L-am cunoscut bine, chiar şi în ile­galitate. Era o figură luminoasă, un om înţelept, hotărît. Mulţi nu ştiu că într-o perioadă a vieţii sale s-a retras cu fiica sa în bibliotecă, unde studia mult, chiar foarte mult. A ajuns la lu­crările lui Marx şi a devenit marxist. încă de pe acel timp a făcut munci­torilor multe şi reale servicii. îmi amintesc că prin anul 1937 am fost trimis, pe linie de partid, să iau contact cu dînsul. Eram „semi-legal“, adică nu eram direct urmărit de sigu­ranţă pentru a fi arestat. Recomandă­rile pe care le duceam erau deja tar­dive. Pînă atunci dînsul nu m-a cunos­cut personal. Ne-am întîlnit și am făcut o plimbare sub cetatea Devei. După ce i-am predat recomandările, dînsul s-a uitat la mine foarte încrun­tat, adresîndu-mi următoarele între­bări : „— Dumneata ești comunist ?“ „— Da, domnule ministru, sunt comu­nist.“ Vă spun, în paranteză, că l-am inti­tulat ministru, deoarece în anul 1920 a fost un scurt timp ministru. Era în obiceiurile vremurilor de atunci ca cel care a fost odată ministru, chiar şi nu­mai un timp scurt, să poarte acest­ titlu toată viața. Cu familia, in 1957 6 România literară

Next