România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-08 / nr. 15
litatea, onirică sau nu, să ne apară insolită. In tot cazul, literatura poate fi şi arta de a regăsi misterul, de a clădi o lume misterioasă. Dacă aş încerca să definesc literatura şi misterul său, n-aş reuşi , dar pot să spun despre un text că el este literatură ori nu, şi teroarea de retorică. Paulhan îşi termină eseul, cartea, spunînd : „Să zicem că nu am spus nimic“. Acest agnosticism se regăseşte şi în Petite Preface à toute critique, datată 1930, 1944, 1951. Il regăsim în mai toate scrierile sale teoretice. Ştim foarte bine că există actualmente şcoli noi, care, exasperate de faptul că nu există reguli, încearcă să codifice literatura şi poezia folosind noi metode : lingvistica, de exemplu, structuralismul. De mai bine de treizeci de ani Maurice Grammont, urmat de Pius Servian, a remarcat că există o corespondenţă secretă între cuvinte şi semnificaţia lor, între ritmul şi sensul frazei. Dobîndisem atunci, deci, un fel de criteriu pentru a judeca autenticitatea, adevărul unei opere. In stilul avîntat al frazelor lui Chateaubriand, de pildă, s-ar putea găsi o corespondenţă între propriul orgoliu şi ritmurile scrisului său. CUVINTELE ŞI JOCURILE Vedem, deci, că realitatea pen Paulhan, şi fără îndoială pentru o mară parte din poeţi, se hrăneşte din visurile sale, în măsura în care visurile se hrănesc din realitate. Bineînţeles, această putere de vizionar i-a dat lui Paulhan posibilitatea de a fi un mare critic al picturii. Este evident că Paulhan se juca şi abia apoi făcea conştient literatură, chiar în momentele cele mai neprielnice. Vreau să spun că i se întîmpla să supună realitatea cea mai atroce, literaturii sale. Literatura, şi iată deja un pas spre stabilirea unui criteriu, se naşte sau cere o atenţie susţinută, o privire deosebit de atentă şi descrierea cea mai exactă a aparenţelor. A face literatură înseamnă a spune şi a simţi ceea ce vezi, înseamnă a ne da o conştiinţă afectivă, chiar dacă ea pare obiectivă, aşa cum este cazul multora din romanele moderne; în realitate, literatura e făcută pur şi simplu pentru a determina pe cititor să simtă ce a resimţit autorul. ...Cu toate acestea, nimic nu-l împiedică pe Paulhan să se joace cu cuvintele şi să-şi pună totodată problema acestui joc şi aceea a cuvintelor. Grija lui cea mai mare este să nu se uzeze cuvintele.Am văzut cum regulile devin teroare, iar teroarea redevine retorică. Trebuie ca aceste cuvinte să spună ceva, de aceea există ; dar cum să le păstrezi prospeţimea, cum să faci ca toate cuvintele să nu fie sinonime , cum se face că anumite opere sunt date uitării şi altele rezistă ; că există literatură bună şi proastă , ce înseamnă talentul, oare există geniul, ce este literatura, ce este poezia, şi ce e critica, aceea care trebuie să justifice valoarea unei opere, valoarea cuvintelor, ca şi validitatea construcţiilor poetice ? CONTRADICŢIILE CRITICII Albert Thibaudet afirma că universul literaturii este la fel de restrîns ca şi cel al matematicilor superioare. Dar putem oare găsi în literatură posibilitatea unor verificări, ca în matematici ? Această problemă îl preocupă pe Jean Paulhan. Şi are dreptate să fie zdruncinat. El se adresează bineînţeles criticii pentru a fi informat asupra calităţii literare, asupra valorii unor opere. ...Cunosc din experienţă judecăţile divergente ale criticilor. Am suportat, şi asta mi se pare şi mai curios, contradicţiile aceluiaşi critic la un interval de cîteva săptămîni ori luni. Astfel, unui critic dramatic, membru al Academiei, nu-i plăcea niciodată ultima mea piesă, nu-i plăceau decît piesele mele vechi, pe care, totuşi, la repetiţia generală le desfiinţase. Acest critic vede o piesă ulterioară : „Merită cel mult o ridicare din umeri“. Critică apoi o altă piesă pe care o detestă, spunînd : „Unde a dispărut strălucitul autor al pieselor precedente ?“ Pe urmă, venea la rînd o altă piesă, şi, criticînd-o, o regreta pe penultima care-i plăcuse atît de mult, şi aşa mai departe. In Clef de la poesie, urmărindu-şi cercetarea, Paulhan ne spune încă de la început că poezia este un lucru misterios şi că, totuşi, e vorba de un mister destul de uşor de declanşat. Este o ipoteză de lucru, dar, la sfîrşitul eseului, revine la punctul de plecare pentru a ne spune, o dată în plus, că poezia este un lucru misterios pe care îl intuim fără a-l pătrunde. Această lucrare datează din 1944, în Les Fleurs de Tarbes, unde caută să afle ce sunt literatura şi critica, ajungea aproape la acelaşi rezultat. înainte, cum am văzut, pusese criticii în contradicţie unii cu alţii. După ce ne-a plimbat printre aleile înflorite ale literaturii, după ce a încercat să distingă retorica de teroare. POVEŞTI ŞI POVESTIRI Dar, poate că există şi alte criterii. Benedetto Croce, pe care ne-am pierdut obişnuinţa să-l citim, ne dădea o interesantă cheie a criticii. După el, restul valorii unei opere este originalitatea sa. O operă originală, sau scrisă într-un mod original, are probabil valoare. După el, există două feluri de a cunoaşte lumea : de o parte logica şi ştiinţa, de cealaltă, intuiţia lirică ; poezia ar fi, în acelaşi timp, un mod de cunoaştere şi o creaţie. Istoria artei ori a literaturii fiind istoria expresiei artistice, de fiecare dată cînd nu este vorba de o repetare, ci de o inovare, avem de-a face cu o valoare. Expresia, fiind în acelaşi timp fond şi formă, este o structură. Dar, expresia nu distruge un întreg trecut, o întreagă istorie din care decurge , astfel încît s-ar putea concilia noul cu vechiul, repetiţia cu diferenţierea. André Châtel are dreptate cînd spune că Paulhan este un admirabil povestitor : „Povestea este un joc, dar un joc serios“. Ca povestitor, Paulhan ţine să mărturisească, din capul locului, că face literatură. Vrea ca literatura sa să fie chiar această viaţă, desigur, dar refuză să pretindă aceasta în mod absolut, şi se ataşează rolului hazardat al omului de litere. în cazul de faţă, povestea este singura formă de expresie care, în acelaşi timp, recunoaşte drumurile trasate... mirajele, soluţiile aventuroase, no man’s land, poate, în sfîrşit, şi unele surprize clarificatoare în acest teritoriu depărtat în care sîntem aruncaţi fără voia noastră. Prin ce să începem? In felul cel mai simplu, cu mijloacele cele mai obişnuite. Aici este un copac ? Bine, este un copac. Cineva urcă în copac ? Deci, să urce potrivit mijloacelor sale, întîlnind o tînără fată, s-o abordăm şi pe ea finind seamă de mijloacele noastre. Dar îndată povestitorul își descoperă libertatea... Care este, în fond, libertatea lui ? Evident, libertatea pe care o are de a explora realul şi de a vorbi un alt limbaj. Dar, pe măsură ce înaintează în cunoscut, i se relevă tocmai necunoscutul ; ceea ce povesteşte sau descrie este ceea ce nu a fost încă spus, ceea ce n-a fost încă explorat. In acest fel, ca din întîmplare, el creează ceva nou, ne descoperă noul şi, pornind de la „spus“, apare ineditul. Poveştile şi povestirile lui Paulhan sînt într-un fel eseuri experimentate, pe care le face pentru a cunoaşte prin el însuşi creaţia. Şi, pornind de la aceste teste, încearcă să judece opera altora. Deoarece criticul este acela care trebuie să descopere şi să ne releve ce este literatura, felul de a face literatură şi în special ceea ce face unicitatea unei opere, şi cum, scriind, poţi înţelege această unicitate, cum se ajunge la această unicitate. Prin ceea ce o operă este diferită de alta, ori de toate celelalte, aceasta trebuie să constituie preocuparea unui critic. A vorbi despre mai multe opere în același timp, a arăta în ce măsură ele sunt legate de un arhetip, de un stil colectiv, de o societate, de un timp, de un mediu, a degaja fondul comun al operelor, aceasta este de fapt munca istoricului, a esteticianului, a sociologului, a psihanalistului, a filozofului culturii. Evident, este foarte util să desprinzi fondul comun. Dar, criticul literar nu se oprește la fondul comun ; el pleacă de la fondul comun pentru a ajunge la diferit, la unic. Şi cum poate fi descoperit unicul ? Cîtuşi de puţin prin studiul regulilor, sau prin studiul psihologiei şi biografiei unui scriitor, ci scrutînd însăşi opera. Paulhan, fiind critic, nu a putut să descopere unicul altfel decît instinctiv, prin intuiţie, relevînd neputinţa unei ştiinţe sigure, a unui criteriu absolut sau doar ştiinţific în domeniul literaturii, care rămîne un domeniu misterios. ...Critica în zilele noastre acţionează într-un moment de criză politică, aşa cum scrie Serge Dubrovski într-un recent număr al „N.R.F.“ Explicaţiile pe care le dă actualei crize a criticii şi a literaturii , explozia ideologiilor, faptul că există două culturi antagoniste, una afectivă şi alta ştiinţifică ori cel puţin raţionalistă, faptul că nu există corespondenţă între gîndirea ştiinţifică şi artă sînt cauze foarte justificate. Dar, lăsînd la o parte ideologiile, există poate şi un alt motiv al acestei crize : acela că mulţi dintre criticii de astăzi caută, bineînţeles, să unească cele două limbaje, dar nu pleacă de la operă, ci de la teorie. Ei îşi acordă mai multă importanţă lor, decît operelor despre care vorbesc. Aşa cum lianele înconjoară arborele, ei sufocă opera. Critica deci continuă, dar prost Există critici care-ţi ordonă cum să citeşti, ca şi cum ar fi singurul fel in care se poate citi. Ei ne dau un model de lectură. Trebuie să i te conformezi. Nu citiţi însăşi opera — spun ei — n-o citiţi decît în lectura mea, şi veţi citi ceea ce gîndesc eu despre operă. Am putea astfel ajunge să citim lectura lecturii lecturii etc. In definitiv, Brunetiere şi Taine făceau la fel, poate într-un mod puţin mai liberal. Astăzi ne îndoim dacă literatura va putea supravieţui. Cred în supravieţuirea ei, tocmai pentru că literatura este o funcţia indispensabilă a spiritului. Dacă există două feluri de cunoaştere, ştiinţifică şi afectivă sau lirică, este clar că poezia şi literatura sunt şi vor continua să fie instrumente de cunoaştere afectivă, de intuiţie lirică. ALŢII AU DECIS IN LOCUL MEU.» Domnilor, Aşa cum am mai spus adineauri, Jean Paulhan a fost unul dintre primii care a vorbit despre eventuala mea intrare în Academia Franceză. El însuşi se decisese greu să-şi pună candidatura, aşa cum reiese din unele scrisori ale sale datînd încă din 1946, în care studia posibilitatea unei candidaturi. Cred că el avea o anume siguranţă de sine, asociată timidităţii. Pentru mine, mai ales timiditatea constituia o barieră. Mi se părea că ar fi o prea mare îndrăzneală din partea mea să mă gîndesc că pot face parte dintr-o academie care, mai bine de trei secole, a reunit numele cele mai, mari ale literaturii franceze, aş spune ale literaturii mondiale. Mai tîrziu, alţi academicieni, acordîndu-mi prietenia lor, au decis în locul meu că nu sînt cu totul nedemn să aparţin înaltei adunări din care faceţi parte, domnilor. Au fost François Mauriac, contele d’Ormesson, Pierre Gaxotte, Paul Morand, René Clair, Jean Guéhenne, Jean Rostand, Maurice Genevoix, ca şi prietenul meu, medicul Jean Delay, care-mi face onoarea de a mă primi. Ce voi putea face oare, îmi spuneam, în mijlocul atîtor savanţi şi erudiţi ? Dar aş fi fost mult prea stupid şi orgolios, dacă n-aş fi avut încredere în cei care mi-au acordat încrederea lor. Vă mulțumesc, domnilor. România literară 31