România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-06-10 / nr. 24
literatura contemporană şi problema universalizării „Le poete doit avoir une surface comerciale“ PAUL VALÉRY Un scriitor român scrie ... româneşte, dar limba noastră — subliniem un truism care se uită cîteodată — este, în termeni adevăraţi, o limbă locală. Ce facem în acest caz ? Să aşteptăm ca toate „meridianele“ să înveţe româneşte ? Acum cîţiva ani, Vaskó Popa, care — întîmplare ... civilă ! — cunoaşte perfect limba română, mi-a vorbit ore în şir, la Belgrad, evident despre Nichita Stănescu, dar şi despre „ideea genială a unei cărţi". „O carte tristă, spunea el, dar atît de adevărată, despre limbile mici care au o literatură la fel de mare ca limbile mari. Despre absurditatea naturală — datorată limbilor cu circulaţie redusă—în virtutea căreia un poet, de pildă, cu mari merite estetice, se impune foarte greu în lume, în timp ce altul, poate cu multe trepte mai jos, dar dispunînd de alt idiom, gustă gloria universalităţii. Despre reversul acestei absurdităţi, continua Vaskó Popa, şi anume că poetul acela mare de limbă mică va fi întotdeauna mai mare decit poetul mai mic de limbă mare“. Am notat în memorie aceste lucruri pe care n-am putut să nu le aprob, cu atît mai mult cu cît îmi stăruiau în minte cuvintele lui Tudor Vianu care sintetiza astfel sociologia problemei: „Iai există popoare mici şi mari decit ca o expresie statistică. Popoarele cel mai puţin numeroase au dat şi continuă să dea opere în care sufletul omenesc trăieşte în forme de mare originalitate şi seducţie“. Este cunoscută literatura română atît cît merită ? Ce trebuie făcut pentru universalitatea literelor noastre de azi ? Singure, „contactul scriitorilor noştri cu operele universale actuale şi contactul personal cu scriitorii străini şi lumea lor“, — cum pleda Ion Negoiţescu într-un articol) — sînt oare suficiente pentru a „rezolva" situaţia ? „Mai serios şi mai folositor mi se pare să punem la îndemîna străinilor prezentări sintetice ale literaturii române în valorile ei autentice, spre a trezi astfel interesul pentru fenomenul spiritului românesc. Se vor găsi apoi străini inteligenţi care, apropiindu-se de noi, vor şti ei înşişi să descopere universalitatea noastră“ (subl. lui I.N.). A oferi prezentări sintetice — iată o soluţie, utilă, dar insuficientă pentru a ne impune profilul pe alte meridiane! Se poate, numai prin intermediul ei, „exercita un rol creator, o influenţă“, putem fi, exclusiv pe această cale, o „prezenţă vie şi actuală în lumea străină“ ? (I.N.). Pot înlocui o serie de prezentări, traducerile, traducerile bune, evident, şi realizate cu o înaltă responsabilitate estetică ? Cu traducerile intrăm însă în fondul unei probleme, aproape „inefabile". Generalizînd apodictic, Ion Negoiţescu scrie în articolul citat (False probleme): „Traducerile planificate de organisme româneşti, cu scopul de a fi plasate pe piaţa internaţională, sînt sortite eşecului“. Cu unele, desigur, aşa s-a întîmplat, necontribuind, estetic vorbind, la descoperirea esenţelor noastre, nici a gîndurilor noastre cotidiene. Răspunzîndu-i lui I. Negoiţescu în legătură cu această generală acuză, Ştefan Aug. Doinaş (vezi Probleme reale, soluţii greşite, România literară, tot din 28 mai 1970) a dat exemplul „celebrei“ „Anthologie de la Poésie roumaine“ (Ed. du Seuil, 1968). o numim noi, căci n-a numit-o poetul-eseist. „Trenată“ la nesfîrşit cu un sumar „nominal“ care dansa de la o lună la alta, sumar întocmit cu mai bine de un deceniu în urmă — şi care, în pofida apariţiei tîrzii, în „anul de graţie“, de poezie bună, vreau să zic, 1968, nu mai reprezenta înălţimea liricii noastre de atunci, adică ... de acum, Antologia, deşi semnată de nume de prestigiu, a fost un tun încărcat cu vată. Lăsînd la o parte aprecierile estetice, erorile de istorie literară (Eminescu era acuzat de idilism erotic, undeva murea la 1893, Barbu şi Blaga mureau în mai mulţi ani la rînd), tocmai selecţia şi traducerea „au lăsat de dorit“, adică esenţialul. Şi totuşi, s-au găsit glasuri care au elogiat Antologia. Politeţea noastră faţă de literaţii străini îmbracă uneori forme festiviste vătămătoare, care exclud evident esteticul, opţiunea sinceră. Incît, suntem obligaţi să repetăm o frază pe care o sublinia, încă în 1939, Al. Elian, în finalul unui studiu despre versiunile franceze ale lui Eminescu: „Animatorii traducătorilor improvizaţi trebuiau să ţină seama de un lucru: cultura noastră, prin creaţii ca a lui Eminescu, a ajuns la o treaptă care-i impune o îndatorire de orgoliu, să nu se umilească să solicite oricum şi cu orice mijloace (...) o literatură de prestigiu nu-şi caută traducătorii, şi-i impune, chiar cînd e produsul unei limbi mai puţin cunoscute, cum au fost, cu cîteva decenii în urmă, literaturile rusă sau scandinave (...), toţi cîţi vor să ne cunoască, să înveţe româneşte. Şi sînt prea sigur şi prea încrezător în destinul neamului meu ca să mă tem că acest îndemn mai poate fi întîmpinat cu un zîmbet" *) **). Să nu exagerăm; am citat şi partea finală a exortaţiei lui Al. Elian pentru a sublinia că ei, măcar ei, dar obligatoriu ei, traducătorii (străini) de literatură română, trebuie să îndeplinească o condiţie sine qua non : să ne cunoască limba şi să nu beneficieze (s-ar putea spune pînă la urmă: maleficieze), de versiuni mot-à-mot trimise cu generozitate de secţia de relaţii externe a Uniunii Scriitorilor. Dacă într-o perioadă, Editura „Meridiane“ excela prin a organiza şi publica traduceri la Bucureşti — activitate la care a renunţat acum —, dacă unele din traducerile acestea nu ne făceau întotdeauna serviciul (estetic) scontat, iată că putem avea traduceri proaste realizate de străini. Fireşte, am putea da şi alte exemple, în afara Antologiei incriminate, care arată cît se poate de limpede că orice traducere e sortită eşecului, fie că e realizată înăuntru, fie în afară, dacă este incompetentă, lipsită de har. Arghezi, în „viziunea“ Luc-André Marcel e foarte puţin ... Arghezi, se ştie, în viziunea lui Quasimodo e mai mult Quasimodo decît Arghezi. Şi nu mai amintim de cărţile eseistului francez Hubert Juin care, prin infidelitatea (şi nu numai atît!) tălmăcirilor lui, nu ne-au făcut nici un serviciu. Aşadar, unde şi cum să se facă traducerile ? Cred că se poate răspunde, bazindu-ne pe bunul simţ. Oriunde, aş spune, numai să fie bune şi realizate de oameni de valoare care să ştie, pe lingă limba în care traduc, limba din care traduc şi să aibă „harul“ acestei arte. Fiecare editură ar trebui să considere drept o a doua sarcină a ei, traducerea celor mai bune cărţi, cărora le-a verificat valoarea, în confruntare — anterioară — cu critica literară, cu publicul românesc. E de dorit ca traducătorii să fie ei înşişi personalităţi intelectuale recunoscute, cum s-a întîmplat în secolul al XIX-lea cu Angelo de Gubernatis, nume european, Arturo Graf, savant de prestigiu. In jurul lor a „plutit" însă o entuziastă animație venită din interior, adică de la noi. Printr-o astfel de activitate de inimă au aflat, la mijlocul sec. al XIX-lea, francezii, de poezia populară românească: Jules Michelet, Prosper Mérimée au făcut cunoştinţa Mioriţei prin intermediul lui Alecsandri („Ballades et chants populates de la Roumanie“, 1853) . Philaréte Chasles, unul din primii mari comparatişti, saluta aproape excesiv pe Dimitrie Bolintineanu care-şi tradusese singur o carte de poeme („Brises d’Orient“, 1866). După o sută de ani — timp în care literatura noastră a cîştigat în adîncime, în diversitate stilistică, în modernitate, în autentică valoare europeană, dînd nume cunoscute, de prisos să le mai amintim — universalitatea noastră a scăzut ? Să spunem lucrurilor pe nume: suntem cunoscuţi în suprafaţă şi nu în adîncime, şi aici, desigur, Ion Negoiţescu are perfectă dreptate, atît doar că problema aceasta nu este de loc nici falsă, nici minoră. Contactul cu lumea străină se poate face şi pe propriile noastre teritorii; ne lipseşte, am mai spus aceasta, nu numai un festival de poezie, ceea ce propune şi Ştefan Aug. Doinaş, ci, înainte de toate, o Bienală internaţională dedicată liricii noastre contemporane, manifestare care să se încheie cu o Antologie plurilingvă, secretariatul Bienalei româneşti ar putea edita o revistă în franceză, engleză care să prezinte, deopotrivă, poeţi români şi străini, să găzduiască eseuri, prezentări sintetice ale ultimelor apariţii ***) etc. De altfel, spunem o banalitate: ţările care dispun de astfel de manifestări (Belgia, de pildă, cu obişnuitele Bienale de la Knocke-le-Zoute), au început să dispună, treptat, şi de o poezie... mare, din punct de vedere al circulaţiei publicitare pe multe meridiane. Şi în faţa unei astfel de situaţii comparative, ne putem, pe drept, întreba : este muzica uşoară mai importantă decît poezia ? S-ar putea de asemenea găsi o manifestare similară care să servească dinamica prozei, teatrului, a criticii şi esteticii româneşti. în altă ordine de idei, nu prezentările, rezumatele, recenziile, ci marile lucrări de sinteză, care să ne recomande străinătăţii, ne lipsesc. Ne lipsesc un dicţionar de poeţi, de prozatori, de dramaturgi, altul de eseişti români contemporani care să cuprindă de asemenea fragmente antologice pentru „amorsarea“, pentru elucidarea editorului străin. (Aceasta ar fi una din datoriile primordiale ale Editurii Enciclopedice Române care are sub tipar — în sfîrşit — primul „Who’s who ?“ românesc). Iată de ce este mai întîi necesar să dispunem de — ceea ce s-ar chema — elementul de bază, în virtutea aceleiaşi idei, şi pentru a îmbogăţi „elementul de bază“, nu putem respinge în bloc traducerile realizate în interior cu „ajutorul statului“ afirmînd că ele ar fi în întregime „sortite eşecului“ (I.N.). Dacă aceste traduceri sînt bine realizate, dacă, avînd această calitate, iau calea cititorilor şi editorilor străini, ele se transformă, se pot transforma in noi ediţii patronate de importante case (editoriale) străine, or, aceasta îneamnă că ele îşi motivează raţiunea d° a exista, de a continua să existe. Procedînd invers, ar însemna să renunţăm la acest sistem, egal în fond cu prezentările sintetice de care vorbea Ion Negoiţescu şi să condamnăm orice iniţiativă, cum s-a şi întimplat cu noua serie de poezie românească bilingvă, începută în vara trecută cu „11 elegii” de Nichita Stănescu (în română-franceză, în română-engleză) în traducerea franceză semnată de Andrée Fleury şi în engleză de Roy MacGregor-Hastie, sub auspiciile Editurii „Eminescu“ (şi care sperăm să continue, chiar dacă s-au găsit deja voci singulare să condamne ca „nepopulară“ în Franţa semnătura unui Boisdeffre ca prefaţator etc.) Ea trebuie să continue cu atît mai mult cu cît ar fi prima colecţie organizată de difuziune externă a valorilor poeziei noastre de azi. Dar s-ar putea medita îndelung asupra acestor aspecte şi, în loc să scrie despre ele în revistele noastre, eseiştii români ar putea face acelaşi lucru în publicaţiile străine. Asta, da, ar însemna mult mai mult. Ar arăta totodată că ne interesează cea de a doua faţă a unui scriitor, care a fost şi trebuie să fie mereu „deschisă“ spre universalitate. Dispunem acum de noi ipostaze editoriale, fiecare editură şi-a propus un plan de „expansiune" externă: să se lupte să-şi caute debuşeu, să ne gîndim şi la publicitate — căci o uităm mereu! — să combine util „poezia“ cu spiritul comercial, căci prea ne-am făscut poeţi în materie de difuzare a cărţii Să ne amintim măcar de vorba lui Paul Valéry, pe care nu întîmplător am luat-o drept motto. Constantin CRIȘAN *) „False probleme“ (România literară, 28 mai 1970). **) Convorbiri literare, 1939, p. 1534. ***) O astfel de propunere detaliată a fost depusă în copii (suficiente) la mai multe organisme care ar putea patrona acțiunea, dar se vede că din toate n-a rămas decît entuziasmul „donquijotist“ al celui care o semna acum mai bine de doi ani.... Amintiri despre N. D. (Urmare din pagina 5) — Veniţi ! privighetoarea cîntă şi liliacul e nflorit. Du-te la casierie să-ţi încasezi articolul, dar, încă o dată, nu te supăra că nu ţi-l public. N-aveam dreptate. Şi nici nu m-am supărat. Am înţeles că acest mare democrat era un domn ; cavalerul dreptăţii sociale era dublat de un om care nu ştia să jignească pe nimeni din subordinea lui. Am păstrat toată viaţa legăturile cele mai cordiale cu întîiul meu director, de la care am învăţat cum trebuie să se poarte un om de onoare. Omul se ştia calomniat. Răspundea făcînd haz de orice. N-a dezminţit niciodată viciile ce i se atribuiau. Avea slăbiciu Cocea nea amoralismului, ca o altă armă împotriva ipocritei etici burgheze, dar fronda lui nu era decît un alt panaş al cavalerismului său funciar. Privesc fotografia din Manuscriptum, care-l arată pe o bancă din grădina publică, avîndu-l în dreapta pe Scarlat Calimachi, alt vechi militant comunist. Sub obiectivul fotografului, „tăinuirea“ celor doi încă tineri corifei ai democraţiei sociale a încetat pentru momentul „pozei“. Nici unul însă nu „pozează“. Carlo, cum îl numim noi, vechii săi prieteni, a recăzut pentru o clipă pradă visării lui, de poet şi de anticar (iubitor de hîrţoage şi de cărţi vechi, relative la istoria Patriei). Sau visează la societatea viitoare, fără să ştie că avea să-i trăiască biruinţa. In schimb, N. D. Cocea priveşte drept înainte, gata de luptă ca totdeauna. Eroarea şi patima (Urmare din pagina 24) şi bogăţia datorate operei, atunci cinematograful are de cîştigat, ba mai mult chiar, îi sîntem recunoscători. Şi dacă din goana aceea după „sărutări furate“ şi gustate din plin într-un balcon uriaş îngropat în verdeaţă, sau în faţa lui Dumnezeu pe lespezile pustii ale mînăstirii, sau din spaima de a nu sta în nemişcare, de a nu se aşeza jos nici o clipă în memorabila scenă a balului, de fugă din faţa destinului, a legendei (numai prin moarte intră în legendă) care nu le dă dreptul la o dragoste simplă şi pămîntească, am înţeles că cei doi copii preferă să se despartă în transpunerii moarte, decît să trăiască, atunci strădania de a face acest film a fost răsplătită din plin. Ce a venit peste toate astea, bucuria de a vedea adevărate tablouri de Vermeer uneori, sau lumina prăfuită și densă a pînzelor lui Breughel alteori, nu a însemnat decît că „ecranizarea“ este de fapt o operă de artă de sine stătătoare. Nu există nici o limită şi nici o barieră în alegerea subiectului. Este foarte posibil ca să devină film şi balada Toma Alimoş, sau Legenda meşterului Manole, după cum poate să devină film și Algazy & Grummer, totul este ca cel care o face să știe de unde pleacă și unde vrea să ajungă. discuți România literară 29