România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)
1971-07-22 / nr. 30
Vasile Alecsandri, călător Alecsandri avea instinctul călătoriei dezvoltat în aşa măsură, incît se găsea într-o permanentă migrare, incapabil de a se fixa undeva pentru mai multă vreme, condiţia lui fiind instabilitatea domiciliară, mişcarea aproape continuă într-un spaţiu ce-şi deplasa mereu liniile. Fascinaţia depărtărilor, a necunoscutului, ajunge să rivalizeze cu însăşi plăcerea confortului, a existenţei nezdruncinate care-i fusese hărăzită poetului, şi să-l facă apt, nu ne-ar veni să credem, pentru aventură. Alecsandri este gata oricînd, exceptînd iarna românească, să urce în poştalion sau în diligenţă, în tren sau în primul vapor ce urmează a ridica ancora, în orice direcţie, fără alegere, cu atîta mai bine dacă aceasta ar fi Africa, India sau Japonia. Cu o asemenea disponibilitate, el ar fi trebuit să evite gările şi porturile, chiar şi mijloacele de locomoţie, care-i provocau literalmente febră turistică. Un fel de beţie a zărilor, călătoria devine pentru Alecsandri un viciu nepedepsit, ca lectura, după vorba inspirată a unui francez, un viciu la fel de admirabil, ce avea să aibă consecinţe literare nesperate de către autor. Spre deosebire de poezie şi teatru, domeniu în care îşi simţea adevărata lui vocaţie, paginile de proză le aşterne cu anume diletantism, fără să distingă prea limpede amintirea de articolul critic, nuvela de epistolă sau de evocarea literară. Mai cu seamă însemnările de călătorie sunt scrise cu degajarea şi spontaneitatea corespondenţei particulare, cu evidenta plăcere a causeurului de a-şi relata peripeţiile sau a-şi comunica impresiile, ştiindu-se ascultat de cel puţin un auditor. Aceasta mi se pare una din ipostazele cele mai favorabile pentru scriitorul Alecsandri, şi care, în perspectiva timpului, i-a asigurat şanse dintre cele mai mari de supravieţuire. Călătorul ne dezvăluie înzestrări alese de povestitor, de o prospeţime a limbajului şi o savoare narativă ce-l situează într-o pleiadă strălucită de prozatori moldoveni, înzestrări de care nu ştiu cit era de conştient, în orice caz prea puţin fructificate în opera lui. Totuşi cele cîteva piese, comentate pînă la G. Călinescu mai mult în subsidiar, aproape fiecare o bucată antologică, ne dau măsura scriitorului care astfel continuă să facă parte efectiv din fondul nostru permanent de lectură. In O primblare la munţi, ca şi în Călătorie în Africa, ne întâmpină de la început buna dispoziţie, exuberanţa şi beatitudinea juvenilă, transmise cu naturaleţea vorbirii populare : „Ne pornirăm pe la sfinţitul soarelui ,plini de veselie şi de sperare şi, grămădiţi ca vai de noi ! Într-o brişcă de Braşov, care, urmînd obiceiul surorilor sale numite braşovence, ne scutura ca pe nişte saci de nuci ; dar ce ne păsa nouă ! Lumea întreagă atunci era a noastră !“ Poetul se abandonează peripeţiei şi uneori întîmplării cu haz, nu lipsită de un subtext aluziv, ca atunci cînd se angajează împreună cu tovarăşii de drumeţie într-un agreabil război homeric ce „au avut cu nişte amazoane în catrinţe“, culegătoare de mere într-o livadă, pe care le asaltaseră doar spre a le cere cîteva poame ! Aceasta nu-l împiedică să aibă un ochi atent la spectacolul naturii de pe valea Bistriţei şi, anunţîndu-1 pe Hogaş, să desluşească peisajul montan printre ceţuri fantastice. Ajunşi la mînăstirea Pîngăraţi, drumeţii ascultă apriga întîmplare de dragoste a unui călugăr, petrecută într-o atmosferă de vechime şi legendă, care ni-l aminteşte pe Sadoveanu. însăşi succesiunea povestitorilor, adunaţi în jurul unei mese şi deşertînd fiecare sacul său cu amintiri, e ca aceea din Hanu-Ancuţei. De unde scoatem încheierea că, deşi prea puţin considerată, proza lui Alecsandri a avut o înrîurire în posteritate, că farmecul ei nu i-a putut lăsa indiferenţi în primul rînd pe urmaşii săi literari congeneri. Dacă o primblare la munţi ne indică o sensibilitate în esenţă romantică, entuziasmată în faţa naturii (uneori prea poetizată), a oamenilor (văzuţi prea pitoresc) şi a cîntecelor populare, pe care poetul avea să le publice în faimoasa culegere, cuprinzînd capodopera noastră folclorică Mioriţa, Iaşii în 1844 (în fapt o scrisoare adresată lui M. Kogălniceanu) relevă un observator aplicat spre notaţia realistă şi chiar grotescă, folosind printr-un ingenios transfer tehnica „fiziologiei“, foarte gustată în epocă. Iaşul îi apare ca un personaj derutant, amestec de strălucire şi mizerie, de civilizaţie şi înapoiere, costumat anapoda cu o coroană pe cap şi picioarele goale. Ne găsim într-un oraş cosmopolit, încrucişare de orientalism şi influenţe occidentale vizibile nu numai în moravuri şi limbaj, în arhitectura strident inegală, dar şi în vestimentaţia devenită foarte semnificativ“",odită : „Hainele lungi şi largi au dat rînd straielor mai strimte ale Europei, islicul s-a închinat dinaintea pălăriei, ciubotele roşii şi galbene au dat pasul încălţămintelor de vacs ; divanurile late s-au cioplit în forme de canapele elegante...“ Comentariul, construit pe un şir de contraste (lux-mizerie, trecut-prezent etc.) şi purtînd în subtext înţelesuri critice, dacă nu ironice, aparţine unui scriitor cu duhul vorbirii mucalite, care îl vesteşte pe Creangă : „In faţa acestui parc, în stingă şoselei, zărim seminarul Socolei, fabrică sfîntă de popi, în care mulţimea de tineri învaţă a cîştiga potcap pentru ca să aibă drept de a scăpa sufletele creştineşti din ghearele mult poznaşului Scaraoţki de cornorată pomenire“. Cu efecte ci mai puternice este utilizat contrastul în Balta Albă, poate cea mai reprezentativă proză a lui Alecsandri, prin savoarea situaţiilor comice şi a volubilităţii narative. Un călător francez, destul de ignorant in ce priveşte geografia Europei răsăritene, rămăsese din şcoală cu ideea rizibilă că Valahia ar fi „un soi de pustiu vînturat de cîrduri de fiare sălbatice şi de oameni pribegi“, drept care coboară de pe vapor cu pistoalele încărcate, pregătit să se apere împotriva unui eventual atac. Din momentul în care îşi dă seama cit se înşelase, ţara de la gurile Dunării lăsîndu-i o impresie de-a dreptul încîntătoare, el va trece dintr-o surpriză în alta, capabile să-l aducă îrntr-o veritabilă stare de perplexitate. I se părea normal ca să existe aici căi de comunicaţie obişnuite, mai cu seamă pentru o staţiune balneară cu reputaţie. Dar în loc de mal-posta, sau diligentă, i se oferă „o cutioară plină de fin“, o biată căruţă trasă de patru cai costelivi , condusă de un vizitiu pe măsură. Drumul în acest ciudat echipaj e un fel de cursă la zidul morţii, ce se termină printr-un eşec, nu departe de catastrofă. Naraţiunea intră acum pe o pistă senzaţională, ce-şi va menţine ritmul pînă la sfîrşit, prin exploatarea abilă a neprevăzutului care-1 nume pe naivul călător în mereu altă situaţie : „Intr-un nor de colb ce zbura pe faţa pămîntului, caii alergau ca şi cînd ar fi intrat dracul întrînşii. Căruţa fugea încît nu mai avea vreme să scîrţîie : roţile se alungau, săltînd din hopuri în honuri şi azvîrlindu-mă în sus ca pe o minge ; surugiul ţipa, vorbea, pocnea de asurzea cîmpii ; iar eu... dacă mi-ar fi fost cu putinţă să mă las cu mina de trăsură şi s-o bag în buzunarele cu pistoalele, aş fi intrat în vreun păcat, negreşit. Un vîrtej grozav mă cuprinsese în sinul acelui steple-chasse diavolesc. Ochii îmi ieşeau din cap, creierii mi se clătinau ca o apă într-o garafă, şoldurile mă dureau, dinţii îmi clănţăneau, urechile îmi ţiuiau ; şi de cîte ori strigam : ai, ai, poştaşul îmi răspundea: hai-hai, domnule! şi bătea caii din nou şi chiuia încă mai sălbatic şi căruţa fugea încă mai iute şi eu ameţeam încă mai tare. Deodată, cum ne coboram pe o costişă, şăuaşul se poticni; roata de dinainte se izbi de eî în repejune şi se sfărîmă pe loc ; iar căruţa, răsturnîndu-se cu mine şi lăsîndu-mă lat în mijlocul drumului, lingă bietul cal ce îşi scrintise piciorul, fugi înainte la vale, cu trei cai, cu trei roţi, şi cu poştaşul aninat ca un scai de coama lăturaşului.“ De unde credea că Balta Albă e o staţiune amenajată ca faimoasele Marienbad sau Ems, descoperă un sat „alcătuit de bordee coperite cu stuh şi coronate de cuiburi de cocostîrci“. Această lume inedită începe să-i dea fiori de spaimă, atunci cînd singur la miez de noapte, în mijlocul unei droaie de dini, fără nici un reper şi nici o speranţă, se consideră aruncat în pustie. Dar tragicul iminent e curmat printr-o surpriză de sens opus, şi anume, întîlnirea neaşteptată, într-o astfel de împrejurare, cu cineva care vorbeşte limba lui Voltaire Urmează stupefacţia de a constata că nu există un hotel şi de a fi silit să doarmă în condiţii de campanie, pentru ca după o asemenea noapte de pomină să vină ziua cu surprizele ei deconcertante. Călătorul descoperă că se găseşte într-un punct al globului pe care nu mai ştie unde să-l situeze pe harta civilizaţiei. Contrastul, cheia de boltă a acestei povestiri, îi oferă un spectacol neaşteptat, în care şocantă este aceeaşi interferenţă dintre occident şi orient, cu efecte cînd stridente, cînd pitoreşti, de un exotic bizar, mai ales pentru un străin, care după experienţa cu căruţa buclucaşă, asistă uluit la convoiul echinajelor luxoase, ce alergau pe malul bălţii, ca şi la oamenii îmbrăcaţi in toate felurile: „...baloane de Viena, cu înhămături necunoscute pe la noi : pălării de Francia cu işlice orientale ; frace cu anterie ; toalete pariziane cu costumuri străine şi originale...“. Ca şi în Iaşi, în 1844 sau în Borsec, se deplînge în fond, fie şi pe un ton umoristic, starea de inconfort şi înapoiere în care se aflau ţările române, apăsate însă la mijlocul secolului trecut de o vinovată stăpinire feudală, dinnăuntru şi din afară. Speculînd cu un remarcabil simţ epic jocul contrastelor şi al surprizei, construind o înlănţuire de episoade ce se urmează dinamic şi mînuind un limbaj de o mare prospeţime, în inflexiunile căruia se păstrează discret parfumul timpului. Alecsandri ajunge să realizeze în Balta Albă o proză un „suvenir“ de valoarea substanţială a Scrisorilor lui I. Ghica. In acelaşi spirit este scris jurnalul de călătorie în Africa, piesa fundamentală care concentrează mai toate virtuţile povestitorului, precum şi cîteva trăsături importante ale portretului său moral. Acum se poate spune intr-adevăr că poetul se lăsa îmbătat de mirajul depărtărilor, simţind mai mult ca oricind tentaţia aventurii, în care de altfel se şi lansează, acceptînd plecarea fără o ţintă precisă cu originalul său prieten englez. Regăsim buna dispoziţie şi umorul cu accente vii în descrierea malpostei, un fel de pendant al căruţei din Bărăgan, plăcerea de a se deda chiefului oriental, în timp ce soarbe cu tabiet cafeaua din meşteşugite felageanuri, de a-şi pierde privirea visătoare în larg, admirînd corăbiile „unele avînd forme de paseri uriaşe, cu aripile întinse, altele semănînd cu nişte catedrale“. Pînă să ajungă în deşerturile Africii neobositul călător străbate cîteva oraşe din sudul Franţei, printre care Nîmes, Arles, Toulouse şi Marsilia. Observaţia vechilor monumente romane se efectuează destul de sumar, interesul fiindu-i atras de spectacolul străzii, de frumuseţea femeilor sau de bogăţia iarmaroacelor. Ca un reporter de mare clasă, şi în realitate el este unul din primii reporteri români. Alecsandri ştie să vadă. Momentul deşteptării oraşului (Toulouse) care pare invadat de propriii săi locuitori, cu tumultul negustorilor precupeţi intrînd în piaţă şi vuietul circulaţiei intense, cu atmosfera de vivacitate meridională, constituie o pagină aproape exemplară : „Toate casele dau drumul afară unui număr de locuitori care se răspîndesc în oraş şi, lucru mare de însemnat deodată, ca şi cine ar fi ieşind din pămînt, se înaintează din toate părţile mulţime de vite, de căruţe, şi de oameni încărcaţi cu provizii. Atunci vuietul se preface un zgomot ; mii de glasuri, mii de răcnete se ridică în văzduh, unindu-se cu tropotul cailor şi cu durduitul carelor pe paveaua oraşului''. Ajuns în Africa, voiajul de agrement capătă aspectul unei temerare expediţii. Băştinaşii zăcînd într-o stare vecină cu barbaria, datorită în bună măsură şi puterilor europene ale timpului, se manifestă faţă de străini cu ostilitate. Călătorul asistă la scene oribile, expunerea capetelor de ucişi în piaţa publică, fapt ce decurge de altminteri din însuşi sistemul politic întîrziat intr-un sîngeros feudalism : „Guvernatorii oraşelor, paşii, sunt tirani absoluţi, iar sultanul de la Fez este considerat ca umbra lui Alah ! El trăieşte închis în saraiul său ca un zeu misterios, la al cărui nume toţi tremură şi se închină.“ Pitorescul obiceiurilor, exotica frumuseţe feminină, apare un trist fundal de mizerie a mulţimilor şi de grotesc al pomnoaselor cortegii princiare. In drum spre Tanger, Tetuan şi Munţii Nadras, cei doi excursionişti pătimesc de chinurile arşiţei tropicale, ca nişte adevăraţi exploratori, visînd la răcoarea oazei, ce rămîne parcă e mereu mai îndepărtată „fata morgana“ Ei trăiesc în fine bucuria de a descoperi apa, ca pe o mană cerească, iar într-un sat arab de a vedea o „fantazia" lantă sportivă şi spectaculoasă între călăreţi agili învăluiţi in fluturătoare humusuri albe. Călătorie în Africa se bizuie şi ea pe neprevăzut şi peripeţie, dînd libertatea naratorului să se desfăşoare cu acea vervă agreabilă şi spontană. Jurnalul conţine o mare varietate de întâmplări, unele umoristice (cunoştinţa autorului cu prietenul său englez în fundul oceanului), altele de-a dreptul senzaţionale, ca atîtea din aspectele Africii pentru un european al epocii. Alecsandri ne apare aici mai mult ca oriunde în ipostaza lui de călător-poet, neştiutor de planuri şi trasee dinainte stabilite, care, pornind să viziteze Spania, e tentat să ia vaporul pentru Ceylon şi ajunge in Maroc. Un călător cu simţ de observaţie, cu paletă bogată, şi un indubitabil farmec narativ, care poate nici nu bănuia că posteritatea îl va aşeza printre întemeietorii prozei artistice româneşti. De la sfătosul Neculce, spre a poposi în dumbrăvile minunate ale lui Sadoveanu şi în munţii lui Hogaş, drumul ne poartă pe urmele lui Alecsandri, fără a cărui memoralistică de călătorie, ascunzînd un virtuos şi un rafinat al condeiului, evoluţia povestirii în istoria literaturii noastre nu s-ar putea înţelege. Al. SaNDULESCU THEODOR AMAN , ILUSTRAŢIE LA „BALTA ALBA" esen România literară 29