România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)

1971-07-29 / nr. 31

proiecte literare Cezar Baltag Ştiu că Cezar Baltag nu işi divulgă cu uşurinţă in­tenţiile. Totuşi am insistat, — îmi apare, în Editura Eminescu, o nouă carte, ce poartă titlul Şah orb. Volu­mul e compus de data aceas­ta din poeme în proză, dar nu numai formula poe­tică va fi deosebită, ci, sper, cu bunăvoinţa Editurii, şi cea grafică. — Sínt poeme cu carac­ter citadin ? — Sínt poeme cosmice. Da, în măsura în care şi Mioriţa e un poem cosmic. Cînd spun aceasta, mă gîn­­desc la o apropiere, la o situare, nu formulez nici­decum o judecată de va­loare. — Dar pe masa de lucru? — Pregătesc un alt volum, tot pentru Editura Emines­cu, pe care încă de-acum l-am intitulat Madona din dud. Conţine o serie de poeme ca An­dan­dez, Ta­rot, Starostea şi altele, une­le publicate chiar în Româ­nia literară, altele, fireşte, inedite. — Altceva ? — Intenţionez să pun la punct şi o selecţie de ideo­grame pe care le-aş vedea ilustrate. Chiar de curînd am primit vizita unui exce­lent grafician care şi-a ex­primat dorinţa să transfor­me, în tuş sau creion, unele idei ale textelor mele. De altfel, m-am convins că ,,ideogramele“ se pretează şi scenei. M-a încîntat în spectacolul „Nocturn 4“ realizat de Sergiu Cioiu la Teatrul Ţăndărică, modali­tatea unor astfel de tran­spuneri. El a interpretat a­­colo excepţional ideograma Rinocerul estet şi poezia Tarot. Şi astfel am verificat încă o dată că poemele pot „furniza“ cel puţin mari sugestii actorilor. — Cu vreo doi ani în urmă mi-aţi vorbit şi des­pre o carte de eseuri. — N-am abandonat de loc proiectul. Dimpotrivă, tim­pul mi l-a... consolidat. Cir­ca jumătate din acest ma­nuscris, din care face parte şi o Interpretare personală a unor simboluri din poe­zia lui Ion Barbu, este gata. Un loc important în aceas­tă carte îl vor ocupa şi e­­seurile dedicate lui Ion Bu­­dai-Deleanu şi Mateiu Ca­­ragiale , Brînduşa Iycantro­­pa, Al şaptesprezecelea ar­can sau Steaua Crailor etc. Al. RAICU Desen de SILVAN Noutăţi in librării Vasile Alecsandri — POE­ZII POPULARE ALE ROMANILOR (Editura Minerva). Ediţie îngri­jită de D. Murăraşu ; 432 p., lei 34 Barbu Delavrancea — OPE­RE, vol. 8, (DIS­CURSURI PARLA­MENTARE). (Editura Minerva). Ediţie îngri­jită de Emilia Şt. Mili­­cescu ; 656 p., lei 32 Gh. Brăescu — UNDE DAI ŞI UNDE CRAPĂ (Edi­tura Minerva). Nuvele şi povestiri. Antologie de Niculae Gheran. Postfaţă de G. Dimisia­­nu ; 312 p., lei 5,75 G. Topliceanu — SCRIERI ALESE, vol. 2 (Editura Minerva). Ediţie îngri­jită de Al. Săndulescu ; 816 p., lei 31 Petre Pandrea — ESEURI (PORTRETE ŞI CON­TROVERSE). (Editura Minerva). Antologie de Gheorghe Stroia. Pre­faţă de George Ivaşcu . 556 p., lei 15 Mihail Steriade — POEME (Editura Minerva). Edi­ţie îngrijită de Florin Steriade. Prefaţă de Constantin Ciopraga. 296 p. lei 13:50 Ion Biberi — ARGONAU­ŢII VIITORULUI (Edi­tura Albatros, col. „Co­locviile adolescenţei“) 104 p„ lei 2 Nicolae Tăutu — HAI SA RÎDEM ÎMPREUNA (Editura Albatros, Col. „Umor“) 368 p„ lei 5,75 Darie Novăceanu — ORA AMERICII LATINE (Editura Albatros). Re­portaje : 280 p., lei 9,75 Fodor Sándor — PITICUL CIPI, ACEST URIAS FERICIT (Editura Ion Creangă). In limbile română ţi germană. Traducere de Angela şi D. R. Popescu. Ilustra­ţii : Livia Rusz ; 44 p., lei 5,75 Dragoş Vicol — AVENTU­RILE LUI ŢINCU NĂZ­DRĂVANUL (Editura Ion Creangă). Ilustraţii: Gheorghe Adoc ; 70 p. lei 6,25 Adrian Munţiu — VAL­IGLOBIU (Editura Ion Creangă) col. Bibliote­ca contemporană) 110 p., lei 5,25 Iosif Lupulescu — ÎN UM­BRA stapânului (E­­ditura Eminescu). Ro­man ; 184 p., lei 5 Horia Vasilescu — VERI­GILE (Editura Emines­cu). Roman ; 224 p., lei 5,50 Vasile Ileasă — DANE­MARCA (Editura Enci­clopedică). 230 p., lei 12 ★ Stendhal — MlNASTIREA DIN PARMA (Editura Kriterion). Roman în limba maghiară, 492 p., lei 12,50 Jaroslaw Iwaszkiewicz — MAICA IOANA A ÎN­GERILOR (Editura U­­nivers). Povestiri , 528 p., lei 16 V. Sefner — FERICITUL GHINIONIST (Editura Univers) Povestiri. Tra­ducere de Radu Albala şi Gabriela Lebiti. 192 p., lei 4 F. V. Macaveţki şi V. N. Lange — PARADO­XURI ŞI SOFISME FI­ZICE (Editura Enciclo­pedică) 222 p., lei 5 • • • — VITEJII DIN SA­SIN (Editura Minerva) Epopee populară ar­meană. In româneşte de Nicolae Teică. Pre­faţă de Victor Kern­­bach 398 p., lei 3 2 România literară Iulia Soare Fiindcă despre privirea mobilă şi zîmbetul subţire şi ştiutor al Iuliei Soare trebuie să vorbesc la timpul trecut, fiindcă am început să mă tem să nu se altereze în depozitul memoriei mele auditi­ve sunetul acelei voci, încerc să regăsesc nota distinctivă a unor conversaţii şi a unui scris familia­re­mie. Cultiva ironia — cîteodată expresie a unei violente iritaţii deviate, alteori precauţie a unei sensibilităţi vulnerabile — o iro­nie în a cărei rază de acţiune e­­miţătoarea ştia să se includă pe ea însăşi. Mai frapantă pentru in­terlocutor era atracţia faţă de faptul curent, situaţia oarecare, personajul anodin, a căror apa­renţă de banalitate Iulia Soare o străbătea — cînd cu enervare, cînd cu o nonşalanţă care ţinea nu de proză, nici de exerciţiu, ci de o intuiţie subtilă — pentru a ajunge în regiunea motivelor şi tranzacţiilor inavuabile, a psiho­­logiilor deformate de convenţie, întîlnirile obişnuite, pe care le în­scriem cu toţii in inventarul vie­ţii cotidiene, deveneau — în rela­tările Iuliei Soare — pasionante. Un pescar din Deltă în casa căruia poposise, dirijorul fanfarei dintr-o localitate balneară, un artist ama­tor de la Baia Mare, un bătrîn în­­tîlnit pe o bancă de parc la Co­penhaga, un coleg de breaslă ală­turi de care aştepta deschiderea casieriei Fondului literar, deve­neau patetici sau groteşti. Eră cu­rioasă de oameni şi-i considera în unicitatea lor, descoperind dra­ma sau comedia din viaţa fiecă­ruia.­­O întîmplare din timpul războ­iului istorisită ei de mine a de­venit o nuvelă, care mi-a dezvă­luit, dincolo de personajele şi si­tuaţiile bine cunoscute, relaţii şi motivări pe care nu le-aş fi bă­nuit niciodată şi pe care acum le accept ca adevărate şi revelatorii. Ştiu că îl citea cu asiduitate pe Saint-Simon. A învăţat poate de la memorialistul clasic cit de mult poate spune gesticulaţia cotidiană sau protocolară despre zonele un­de se hotărăşte destinul unui in­divid sau unei colectivităţi. De aceea cred că a atras-o epoca fa­nariotă, şi tot de aceea cred că merită atenţie spaţiile de tranzi­ţie şi contact între portretul fi­zic şi cel moral în proza Iuliei Soare. Distanţa necesară pentru plasa­rea operei ei în configuraţia lite­raturii contemporane ne lipseşte. Avem însă apropierea care ne în­găduie să apreciem acordul per­fect între ceea ce a spus, a scris şi a făcut Iulia Soare, într-o existen­ţă scriitoricească atît de nedrept întreruptă. A respins — cu ace­eaşi duritate sau cu acelaşi zîm­­bet ironic cu care-şi trata perso­najele mercantile, convenţionale, dispuse la compromisuri cu pro­pria lor conştiinţă şi cu lumea — orice tentaţie a facilităţii. A scris cîteva volume şi a publicat numai ceea ce trecea examenul propriei ei critici. Citea prietenilor intimi cu detaşare şi comentarii umoris­tice pagini pe care le socotea ne­reuşite, aşa cum povestea cu haz înfruntări din care nu ieşise în­vingătoare. Niciodată n-am să-mi pot însă imagina în ce stil, cu ce pudice litate, cu ce reticenţe iro­nice sau, poate, cu ce amară in­dignare şi-ar fi povestit Iulia Soa­re absurdul sfîrşit. Vera CALIN Amfiteatrul de istorie (Urmare din pagina 1) fost ca o aruncare de buzdugan trimis de dincolo, de pe tărîmul celălalt, prin memoria sau infinitul peliculei cinematografice. Agitind spre noi barba lui de plop bâtrin, foșnitor, Iorga a vorbit în cele șaizeci de secunde despre muncă, despre ce credea el că este condiţia pri­mă de afirmarea oricărui popor, munca harnică, organizată şi inteligentă. In picioare, înfăşurat în hainele-i largi de cărturar cu buzunarele deformate da presiunea manuscriselor, el ne punea patetic, ochi în ochi cu noi, această condiţie aspră şi nece­sară, — munca — lăsînd să tremure in subsolul cu­vintelor rostite un soi de mustrare, de ameninţare paternă, ca şi cum ar fi spus, aveţi grijă, ce vă gră­iesc eu vouă acum este capital, munciţi şi iar mun­ciţi, în mod inteligent şi organizat, fiţi serioşi, fiţi gravi, lucru vostru să fie bine făcut şi cu spor, alt­fel nu se poate, cimitirul civilizaţiilor omeneşti e plin de popoare care au murit de lene, neseriozitate şi trindăvie. Astfel a vorbit sau ne-a lăsat să înţele­gem Iorga, astăzi, în prezentul nostru, intr-un minut numai. Intre cele două aripi ale cortinei, întredes­chisă un minut, nu mai mult, cum se deschide une­ori cortina neantului pentru mesajul marilor vizio­nari, nu cumva ce-au lăsat ei cu limbă de moarte să fi fost uitat, iar noi, privindu-i şi ascultindu-i, între hotarele ţării noastre, ne-am simţit cu toţii aşezaţi intr-un imens amfiteatru de istorie contemporană. Nicolae Iorga nu a fost un gînditor marxist. Vizi­unea sa asupra istoriei este iară îndoială idealistă şi conservatoare. Această viziune nu a fost priel­nică nici activităţii sale politice. Totuşi, marile personalităţi intuiesc, nu au cum să nu intuias­că, după cum spunea Lenin, sensul major al epocii în care le este dat să trăiască. Tot Le­­nin vorbind despre Tolstoi, celălalt predicator al muncii, privită ca o mistică a existenţei, dar muncă totuşi in împrejurările istorice respec­tive — contact cu pămîntul şi cu truditorii săi, necunoscînd inca marile mijloace de producţie — afirma că titanul prozei ruseşti nu putea, tocmai prin genialitatea lui, să nu favorizeze revoluţia, să nu o anticipeze, implicit, alcătuind acel uriaş dosar social şi uman, care e opera sa literară. Tolstoi stă­tea de vorbă cu ţăranii, muncea cot la cot cu ei şi asta nu era pentru el o demagogie jovială de mo­şier care se destinde la ţară. Tolstoi lucra între ţă­rani convins că acolo, in munca lor, se ascunde se­cretul existenţei, el arunca sămînţa ori secera, pro­fund concentrat, cum ar fi scris un capitol. Nici o „documentare" din lume — privită exterior sau condescendent, — nu poate înlocui un astfel de sentiment trainic, fundamental şi organic, de ade­rență la activitatea semenilor tăi. Nici o literatură „care pleacă pe teren“, rămînînd de fapt pe terenul ei strimt, nu se poate constitui, dacă acest teren nu se confundă permanent cu o conştiinţă activă şi vastă prin atenţia, acuitatea observaţiei, prin preo­cupările şi grijile ei, reflectînd problemele, satis­facţiile sau neliniştile tuturor. Păstrind proporţiile artistice, rezumîndu-ne la ce descoperă marile personalităţi, dincolo de artă şi literatură (cind arta şi literatura nici nu se mai simt, căpătînd însăşi pulsaţia intimă a vieţii), putem să spunem că Iorga, românul, profet al muncii, adine legat de oamenii care produc, o rudă în spirit — aşa cum îl ştim, plimbîndu-se încet printre merii În­floriţi de la Văleni şi aplecînd către el este o crean­gă şi cercetlndu-i floarea — cu celălalt patriarh de la Iasnaia Poliana. Iar ei trebuiau totuşi, probabil, să înainteze pină la capăt, in idealismul lor nobil, contrazis de istorie şi de dialectica sa, pentru ca, la capătul viziunii lor să nu mai fi rămas nici o ilu­zie posibilă, ceva netrăit sau nespus, incit drumul cel nou al omenirii să poată fi făcut într-o comple­tă cunoştinţă de cauză a neputinţei oricărei hime­re. Deşi, ceva din visul lor luminos şi înalt umanist, a mai rămas nelămurit, taină omenească de desci­frat în viitor pe o altă spirală a cunoaşterii, cînd ce pare complex, azi, se va dovedi simplu, artiştii, ei înşişi, fiind mai complecşi. Vulturul — dacă citez bine — apare în zori, privighetoarea în seara isto­riei. Reînnoiţi-vă abonamentele la „ROMÂNIA LITERARĂ“ pe semestrul al doilea al anului

Next