România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)
1971-07-29 / nr. 31
proiecte literare Cezar Baltag Ştiu că Cezar Baltag nu işi divulgă cu uşurinţă intenţiile. Totuşi am insistat, — îmi apare, în Editura Eminescu, o nouă carte, ce poartă titlul Şah orb. Volumul e compus de data aceasta din poeme în proză, dar nu numai formula poetică va fi deosebită, ci, sper, cu bunăvoinţa Editurii, şi cea grafică. — Sínt poeme cu caracter citadin ? — Sínt poeme cosmice. Da, în măsura în care şi Mioriţa e un poem cosmic. Cînd spun aceasta, mă gîndesc la o apropiere, la o situare, nu formulez nicidecum o judecată de valoare. — Dar pe masa de lucru? — Pregătesc un alt volum, tot pentru Editura Eminescu, pe care încă de-acum l-am intitulat Madona din dud. Conţine o serie de poeme ca Andandez, Tarot, Starostea şi altele, unele publicate chiar în România literară, altele, fireşte, inedite. — Altceva ? — Intenţionez să pun la punct şi o selecţie de ideograme pe care le-aş vedea ilustrate. Chiar de curînd am primit vizita unui excelent grafician care şi-a exprimat dorinţa să transforme, în tuş sau creion, unele idei ale textelor mele. De altfel, m-am convins că ,,ideogramele“ se pretează şi scenei. M-a încîntat în spectacolul „Nocturn 4“ realizat de Sergiu Cioiu la Teatrul Ţăndărică, modalitatea unor astfel de transpuneri. El a interpretat acolo excepţional ideograma Rinocerul estet şi poezia Tarot. Şi astfel am verificat încă o dată că poemele pot „furniza“ cel puţin mari sugestii actorilor. — Cu vreo doi ani în urmă mi-aţi vorbit şi despre o carte de eseuri. — N-am abandonat de loc proiectul. Dimpotrivă, timpul mi l-a... consolidat. Circa jumătate din acest manuscris, din care face parte şi o Interpretare personală a unor simboluri din poezia lui Ion Barbu, este gata. Un loc important în această carte îl vor ocupa şi eseurile dedicate lui Ion Budai-Deleanu şi Mateiu Caragiale , Brînduşa Iycantropa, Al şaptesprezecelea arcan sau Steaua Crailor etc. Al. RAICU Desen de SILVAN Noutăţi in librării Vasile Alecsandri — POEZII POPULARE ALE ROMANILOR (Editura Minerva). Ediţie îngrijită de D. Murăraşu ; 432 p., lei 34 Barbu Delavrancea — OPERE, vol. 8, (DISCURSURI PARLAMENTARE). (Editura Minerva). Ediţie îngrijită de Emilia Şt. Milicescu ; 656 p., lei 32 Gh. Brăescu — UNDE DAI ŞI UNDE CRAPĂ (Editura Minerva). Nuvele şi povestiri. Antologie de Niculae Gheran. Postfaţă de G. Dimisianu ; 312 p., lei 5,75 G. Topliceanu — SCRIERI ALESE, vol. 2 (Editura Minerva). Ediţie îngrijită de Al. Săndulescu ; 816 p., lei 31 Petre Pandrea — ESEURI (PORTRETE ŞI CONTROVERSE). (Editura Minerva). Antologie de Gheorghe Stroia. Prefaţă de George Ivaşcu . 556 p., lei 15 Mihail Steriade — POEME (Editura Minerva). Ediţie îngrijită de Florin Steriade. Prefaţă de Constantin Ciopraga. 296 p. lei 13:50 Ion Biberi — ARGONAUŢII VIITORULUI (Editura Albatros, col. „Colocviile adolescenţei“) 104 p„ lei 2 Nicolae Tăutu — HAI SA RÎDEM ÎMPREUNA (Editura Albatros, Col. „Umor“) 368 p„ lei 5,75 Darie Novăceanu — ORA AMERICII LATINE (Editura Albatros). Reportaje : 280 p., lei 9,75 Fodor Sándor — PITICUL CIPI, ACEST URIAS FERICIT (Editura Ion Creangă). In limbile română ţi germană. Traducere de Angela şi D. R. Popescu. Ilustraţii : Livia Rusz ; 44 p., lei 5,75 Dragoş Vicol — AVENTURILE LUI ŢINCU NĂZDRĂVANUL (Editura Ion Creangă). Ilustraţii: Gheorghe Adoc ; 70 p. lei 6,25 Adrian Munţiu — VALIGLOBIU (Editura Ion Creangă) col. Biblioteca contemporană) 110 p., lei 5,25 Iosif Lupulescu — ÎN UMBRA stapânului (Editura Eminescu). Roman ; 184 p., lei 5 Horia Vasilescu — VERIGILE (Editura Eminescu). Roman ; 224 p., lei 5,50 Vasile Ileasă — DANEMARCA (Editura Enciclopedică). 230 p., lei 12 ★ Stendhal — MlNASTIREA DIN PARMA (Editura Kriterion). Roman în limba maghiară, 492 p., lei 12,50 Jaroslaw Iwaszkiewicz — MAICA IOANA A ÎNGERILOR (Editura Univers). Povestiri , 528 p., lei 16 V. Sefner — FERICITUL GHINIONIST (Editura Univers) Povestiri. Traducere de Radu Albala şi Gabriela Lebiti. 192 p., lei 4 F. V. Macaveţki şi V. N. Lange — PARADOXURI ŞI SOFISME FIZICE (Editura Enciclopedică) 222 p., lei 5 • • • — VITEJII DIN SASIN (Editura Minerva) Epopee populară armeană. In româneşte de Nicolae Teică. Prefaţă de Victor Kernbach 398 p., lei 3 2 România literară Iulia Soare Fiindcă despre privirea mobilă şi zîmbetul subţire şi ştiutor al Iuliei Soare trebuie să vorbesc la timpul trecut, fiindcă am început să mă tem să nu se altereze în depozitul memoriei mele auditive sunetul acelei voci, încerc să regăsesc nota distinctivă a unor conversaţii şi a unui scris familiaremie. Cultiva ironia — cîteodată expresie a unei violente iritaţii deviate, alteori precauţie a unei sensibilităţi vulnerabile — o ironie în a cărei rază de acţiune emiţătoarea ştia să se includă pe ea însăşi. Mai frapantă pentru interlocutor era atracţia faţă de faptul curent, situaţia oarecare, personajul anodin, a căror aparenţă de banalitate Iulia Soare o străbătea — cînd cu enervare, cînd cu o nonşalanţă care ţinea nu de proză, nici de exerciţiu, ci de o intuiţie subtilă — pentru a ajunge în regiunea motivelor şi tranzacţiilor inavuabile, a psihologiilor deformate de convenţie, întîlnirile obişnuite, pe care le înscriem cu toţii in inventarul vieţii cotidiene, deveneau — în relatările Iuliei Soare — pasionante. Un pescar din Deltă în casa căruia poposise, dirijorul fanfarei dintr-o localitate balneară, un artist amator de la Baia Mare, un bătrîn întîlnit pe o bancă de parc la Copenhaga, un coleg de breaslă alături de care aştepta deschiderea casieriei Fondului literar, deveneau patetici sau groteşti. Eră curioasă de oameni şi-i considera în unicitatea lor, descoperind drama sau comedia din viaţa fiecăruia.O întîmplare din timpul războiului istorisită ei de mine a devenit o nuvelă, care mi-a dezvăluit, dincolo de personajele şi situaţiile bine cunoscute, relaţii şi motivări pe care nu le-aş fi bănuit niciodată şi pe care acum le accept ca adevărate şi revelatorii. Ştiu că îl citea cu asiduitate pe Saint-Simon. A învăţat poate de la memorialistul clasic cit de mult poate spune gesticulaţia cotidiană sau protocolară despre zonele unde se hotărăşte destinul unui individ sau unei colectivităţi. De aceea cred că a atras-o epoca fanariotă, şi tot de aceea cred că merită atenţie spaţiile de tranziţie şi contact între portretul fizic şi cel moral în proza Iuliei Soare. Distanţa necesară pentru plasarea operei ei în configuraţia literaturii contemporane ne lipseşte. Avem însă apropierea care ne îngăduie să apreciem acordul perfect între ceea ce a spus, a scris şi a făcut Iulia Soare, într-o existenţă scriitoricească atît de nedrept întreruptă. A respins — cu aceeaşi duritate sau cu acelaşi zîmbet ironic cu care-şi trata personajele mercantile, convenţionale, dispuse la compromisuri cu propria lor conştiinţă şi cu lumea — orice tentaţie a facilităţii. A scris cîteva volume şi a publicat numai ceea ce trecea examenul propriei ei critici. Citea prietenilor intimi cu detaşare şi comentarii umoristice pagini pe care le socotea nereuşite, aşa cum povestea cu haz înfruntări din care nu ieşise învingătoare. Niciodată n-am să-mi pot însă imagina în ce stil, cu ce pudice litate, cu ce reticenţe ironice sau, poate, cu ce amară indignare şi-ar fi povestit Iulia Soare absurdul sfîrşit. Vera CALIN Amfiteatrul de istorie (Urmare din pagina 1) fost ca o aruncare de buzdugan trimis de dincolo, de pe tărîmul celălalt, prin memoria sau infinitul peliculei cinematografice. Agitind spre noi barba lui de plop bâtrin, foșnitor, Iorga a vorbit în cele șaizeci de secunde despre muncă, despre ce credea el că este condiţia primă de afirmarea oricărui popor, munca harnică, organizată şi inteligentă. In picioare, înfăşurat în hainele-i largi de cărturar cu buzunarele deformate da presiunea manuscriselor, el ne punea patetic, ochi în ochi cu noi, această condiţie aspră şi necesară, — munca — lăsînd să tremure in subsolul cuvintelor rostite un soi de mustrare, de ameninţare paternă, ca şi cum ar fi spus, aveţi grijă, ce vă grăiesc eu vouă acum este capital, munciţi şi iar munciţi, în mod inteligent şi organizat, fiţi serioşi, fiţi gravi, lucru vostru să fie bine făcut şi cu spor, altfel nu se poate, cimitirul civilizaţiilor omeneşti e plin de popoare care au murit de lene, neseriozitate şi trindăvie. Astfel a vorbit sau ne-a lăsat să înţelegem Iorga, astăzi, în prezentul nostru, intr-un minut numai. Intre cele două aripi ale cortinei, întredeschisă un minut, nu mai mult, cum se deschide uneori cortina neantului pentru mesajul marilor vizionari, nu cumva ce-au lăsat ei cu limbă de moarte să fi fost uitat, iar noi, privindu-i şi ascultindu-i, între hotarele ţării noastre, ne-am simţit cu toţii aşezaţi intr-un imens amfiteatru de istorie contemporană. Nicolae Iorga nu a fost un gînditor marxist. Viziunea sa asupra istoriei este iară îndoială idealistă şi conservatoare. Această viziune nu a fost prielnică nici activităţii sale politice. Totuşi, marile personalităţi intuiesc, nu au cum să nu intuiască, după cum spunea Lenin, sensul major al epocii în care le este dat să trăiască. Tot Lenin vorbind despre Tolstoi, celălalt predicator al muncii, privită ca o mistică a existenţei, dar muncă totuşi in împrejurările istorice respective — contact cu pămîntul şi cu truditorii săi, necunoscînd inca marile mijloace de producţie — afirma că titanul prozei ruseşti nu putea, tocmai prin genialitatea lui, să nu favorizeze revoluţia, să nu o anticipeze, implicit, alcătuind acel uriaş dosar social şi uman, care e opera sa literară. Tolstoi stătea de vorbă cu ţăranii, muncea cot la cot cu ei şi asta nu era pentru el o demagogie jovială de moşier care se destinde la ţară. Tolstoi lucra între ţărani convins că acolo, in munca lor, se ascunde secretul existenţei, el arunca sămînţa ori secera, profund concentrat, cum ar fi scris un capitol. Nici o „documentare" din lume — privită exterior sau condescendent, — nu poate înlocui un astfel de sentiment trainic, fundamental şi organic, de aderență la activitatea semenilor tăi. Nici o literatură „care pleacă pe teren“, rămînînd de fapt pe terenul ei strimt, nu se poate constitui, dacă acest teren nu se confundă permanent cu o conştiinţă activă şi vastă prin atenţia, acuitatea observaţiei, prin preocupările şi grijile ei, reflectînd problemele, satisfacţiile sau neliniştile tuturor. Păstrind proporţiile artistice, rezumîndu-ne la ce descoperă marile personalităţi, dincolo de artă şi literatură (cind arta şi literatura nici nu se mai simt, căpătînd însăşi pulsaţia intimă a vieţii), putem să spunem că Iorga, românul, profet al muncii, adine legat de oamenii care produc, o rudă în spirit — aşa cum îl ştim, plimbîndu-se încet printre merii Înfloriţi de la Văleni şi aplecînd către el este o creangă şi cercetlndu-i floarea — cu celălalt patriarh de la Iasnaia Poliana. Iar ei trebuiau totuşi, probabil, să înainteze pină la capăt, in idealismul lor nobil, contrazis de istorie şi de dialectica sa, pentru ca, la capătul viziunii lor să nu mai fi rămas nici o iluzie posibilă, ceva netrăit sau nespus, incit drumul cel nou al omenirii să poată fi făcut într-o completă cunoştinţă de cauză a neputinţei oricărei himere. Deşi, ceva din visul lor luminos şi înalt umanist, a mai rămas nelămurit, taină omenească de descifrat în viitor pe o altă spirală a cunoaşterii, cînd ce pare complex, azi, se va dovedi simplu, artiştii, ei înşişi, fiind mai complecşi. Vulturul — dacă citez bine — apare în zori, privighetoarea în seara istoriei. Reînnoiţi-vă abonamentele la „ROMÂNIA LITERARĂ“ pe semestrul al doilea al anului