România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)
1971-07-22 / nr. 30
Ingenuitatea prozei In general cînd se vorbeşte despre proza lui Alecsandri se analizează la un loc lucruri foarte deosebite : naraţiuni romantice precum Buchetiera de la Florenţa şi jurnale de călătorie (O primblare la munţi, Călătorie în Africa), scrisori către prieteni (Pîinea amară a exilului) şi amintiri (Porojan), articole critice, portrete (Stanţe epice de dl. Aristia, Constantin Negruzzi etc. ...) şi manifeste politice (Protestaţie în numele Moldovei). O încercare neisprăvită de roman (Dridri) stă alături de astractul din istoria misiilor mele politice. Cum se vede, noţiunea însăşi de proză e încă nedefinită la Alecsandri şi, pînă tîrziu, cînd Maiorescu se va ocupa în partea a doua a Direcţiei noi de Odobescu şi de Lambrior, de Vîrgolici şi de Nicu Gane, socotindu-i, deopotrivă, prozatori, prin proză secolul XIX românesc va înţelege altceva decît noi. In poezie ori teatru, conştiinţa literaturii pare mai puternică decît în proză şi ceea ce ne izbeşte de la început în aşa-zisa proză a lui Alecsandri este o mare libertate în alegerea mijloacelor şi a subiectelor. Articolele critice sînt narative, literare, iar naraţiunile, pline de referinţe erudite şi de citate. Autorul ştie de unde porneşte şi, mai puţin, unde vrea să ajungă. Orice întîmplare sau amintire devine pretext de a istorisi. Tehnica subtilă din Pseudokyneghetikos este anticipată de Alecsandri, scriitor divagant ca şi Odobescu, sărind de la una la alta, curmînd brusc firul sau uitînd pur şi simplu ce voia să relateze. Nu întîmplător găsim atîtea note de călătorie în Alecsandri : el interpretează istorisirea ca pe o călătorie livrescă şi călătoria ca pe un excurs erudit. Ceea ce spune despre una şi potriveşte celeilalte : „Nu, eu nu înţeleg călătoriile ca cei mai mulţi, adică , de a să face robul unui plan şi, în urmare, de a alerga ţintă pe linie dreaptă pînă la ţelul propus, fără a să abate din cale şi fără a îndrăzni a ieşi din rolul de maşină drumeaţă. Numesc voiaj acela singur care, liber de orice înrîurire străină, urmează numai capriţiilor vremelnice a închipuirei şi care ia fiinţă fără pregătire, precum şi fără scop hotărît“ (Proză, E. L. 1966, p. 66). Asemănarea cu Odobescu e frapantă şi, nu o dată, mişcarea stilului e aceeaşi : „Dar să lăsăm aceste însemnări fiziologice şi să ne întoarcem iar la ţigani“ (p. 25). „Peste puţin însă liniştindu-mă ceva, nu ştiu cum s-a făcut că am gîndit la A. Donici, fabulistul, şi aducîndu-mi aminte de fabula Ferul şi argintul, în care aceste două metaluri ţin un dialog atît de înţălept, deodată zic, o lumină cerească îmi trecu prin minte, şi am înţăles următorul adevăr : că şi metalurile au suflet...“ (p. 3). Dar la Odobescu sentimentul dominant este tocmai acela de artă superioară : Pseudokyneghetikos reprezintă un protocol al scrierii, în care tema, cartea, se inventează pe măsură ce se scriu , e o operă de literatură pură ce rezultă din amînarea ironică a unei opere de ştiinţe asupra vînătorii. In vreme ce prozatorul Alecsandri se simte ca un amator, dezlegat de alte obligaţii decît aceea de a stîrni interesul. Note de drum, prozele lui sînt deopotrivă o formă superioară de corespondenţă , căci autorul se adresează mereu unui interlocutor, unui prieten, împărtăşind nişte impresii. La rîndul lor, eroii povestitori se adresează unor interlocutori. G. Călinescu a numit Călătoria în Africa un Decameron. Tehnica prozei lui Alecsandri este, schematic, aceasta : întîmplări, amintiri şi călătorii devin prilej de istorisire ; şi orice istorisire, prilej pentru noi călătorii, amintiri şi întîmplări. Firul, mereu rupt, se reînnoadă mereu. Disponibilitate psihologică şi literară , veselii călători ajunşi la Pîngăraţi (O Primblare la munţi) se caţără pe cerdacul unei chilii şi ascultă cu uimire grozava istorie a călugărului, după care se întorc la arhondaric unde masa şi băutura le împrăştie pe dată „ideile triste“. Coerenţa naraţiunilor e exterioară, orice poate interveni în orice moment, toate surprizele sunt cu putinţă... O formă paradoxală de absenţă a conştiinţei literare propriu-zise este şi marele număr de convenţii, de clişee. La Buchetiera de la Florenţa este tot ce poate fi mai convenţional, în linia melodramei romantice (neverosimilul, situaţia tip, schematismul psihologic etc....). Din acest punct de vedere, e adevărat, cum s-a susţinut, că prozatorul Alecsandri reuşeşte mai bine cînd nu ţine cu tot dinadinsul să scrie literatură. Ar trebui doar să observăm că există două împrejurări în care literatura recurge la clişee, în care convenţia e sever respectată : cînd literatura (un gen, o specie) îmbătrîneşte, şi atunci respectul se numeşte manierism ; cînd literatura e foarte tînără, şi atunci respectul se numeşte ingenuitate. La Alecsandri întîlnim un caz tipic de ingenuitate a convenţiei. Alecsandri crede cu adevărat în loviturile de teatru, în modificările bruşte de comportare sau în cele mai bizare lucruri : el nu simte ridicolul unei declaraţii de dragoste prea patetice şi nu ocoleşte nici o situaţie „imposibilă“. E la mijloc o problemă de psihologie a scrisului : ceea ce contează pentru prozatorul tînăr, care este Alecsandri, după 1840, este plăcerea de a da curs impresiilor şi observaţiilor sale. El nu se sinchiseşte de convenţii. Desigur, lipsită de adîncime şi de gravitate, proza lui merită atenţie în latura culorii verbale, a pitorescului, a ironiei şi a umorului, care, nu o dată, servesc drept instrumente pentru satira morală şi socială. Satira lui Alecsandri pare veselă, dar e, adesea, muşcătoare. Istoria unui galbin e un caleidoscop de mizerii morale şi sociale. G. Călinescu remarca „spiritul critic“ ce funcţionează permanent la Alecsandri, cînd prozatorul admiră un peisaj sau cînd descrie un salon de la 1844. Dacă n-are încă spirit critic faţă de o literatură la începuturile ei, Alecsandri îl are faţă de lume. „Naiv“ este numai scriitorul : omul e, din contra, critic, ironic şi chiar caustic. Observaţiile lui asupra amestecului de civilizaţie şi înapoiere, asupra inegalităţii şi suferinţelor ţărăneşti, din Moldova timpului (Balta Albă, Istoria unui galben, Iaşii în 1844 etc.) sunt ale unei minţi luminate şi ale unui patriot. G. Ibrăileanu a examinat cu pătrundere, mai ales în ce priveşte piesele de teatru, gîndirea politică a lui Alecsandri, contradicţiile ei inerente. Un capitol încă neexplorat, sub acest aspect, sunt notele luate de Alecsandri în timpul carierei sale diplomatice şi publicate apoi sub titlul Estract din istoria misiilor mele politice. Rolul jucat de poet în obţinerea recunoaşterii, de către Puterile Protectoare, a dublei alegeri a lui Cuza se ştie prea bine. Se ştiu mai puţin amănuntele, relatate de poet, ale întrevederilor lui cu Napoleon al III, cu lordul Malmersbury, cu Cavour sau cu Victor Emanuel. Diplomatul Alecsandri e nu doar un patriot (care, la fiecare pas, rostește o tiradă înflăcărată), dar un politician abil și un cunoscător al istoriei Principatelor. Convorbirea în care convinge pe lordul Malmersbury să accepte alegerea este o dovadă de fineţe psihologică şi de diplomaţie . Alecsandri face ministrului de externe englez un curs comprimat de istorie naţională care s-ar cuveni reprodus în întregime. Estractul vădeşte în Alecsandri pe prozatorul politic, un Malraux de stil naiv, şi, aşa cum celelalte proze au anticipat pe Odobescu, pe Hogaş (în descrierile plimbărilor la munte), el anticipează memoriile politice ale lui Maiorescu, Iorga şi altora. Nicolar MANOLESCU Istorie literară Farmecul lui Alecsandri Mai înainte de a trece la subiect, bune ar fi, cred, să ne lămurim asupra problemei voiajului. A călătoriei pentru călătorie, pentru plăcerea de a te cufunda în alteritatea cosmică, în global. Fragmentul de realitate cu care te-ai obişnuit nu e — în definitiv — cu nimic esenţialmente diferit de orice altă realitate accesibilă. Minus Luna, desigur. Au existat filozofi care condamnau călătoriile ca fiind o vană repetiţie a locului în care statorniceşti. Şi totuşi... de la Gauguin, care, pornit în căutarea visului, se fixează în Pacific, pînă la (ierte-mi-se ireverenţa faţă de succesiunea temporală) Kant, care aduce întreaga lume în irizarea bibliotecii sale, lumea a fost şi este plină de „călători“. Cu ţintă, dar mai ales fără. Iată, unul din aceşti călători „absoluţi“ e şi Vasile Alecsandri. Pentru el călătoria e deschidere, descoperire, senzaţie perpetuă de libertate în mişcări. „Nu, eu nu înţeleg călătoriile ca cei mai mulţi, adică de a se face robul unui plan şi, în urmare, de a alerga ţintă pe linie dreaptă pînă la ţelul propus, fără a să abate din cale şi fără a îndrăzni de a ieşi din rolul de maşină drumeaţă“. Deci deosebirea dintre călător şi vehiculul care-l duce începe a se vădi abia atunci cînd amîndoi se „abat din drum“, urmează capriciile călătoriei autentice. „Numesc voiaj acela singur care, liber de orice înrîurire străină, urmează numai capriciilor vremelnice a închipuirei şi care ia fiinţă fără pregătire, precum şi fără scop hotărît“. Rolul creator al voiajului e evident: „Capriţiile vremelnice ale închipuirii“ ! Dar nu stau ele oare şi la temeliile poeziei ? Şi nu e, cel puţin în accepţiunea postromantică a acelor vremi, poezia un voiaj în lumi închipuite, un voiaj absolut ? Există in opera poetică a lui Alecsandri piese de coloratură „străină“ : Bosforul, Gondoleta, Floarea oceanului (scrisă la Biarit), pastelurile chineze, Căderea Rinului, Pohod na Sybir, atestate ale unor călătorii reale ori închipuite. Tot o călătorie a însemnat însă şi „descoperirea“ eposului popular, ba chiar şi însoţirea, în lectica harului, a dorobanţilor pînă la Plevna şi-ndărăt. Privită azi, din perspectivă, lumea poetică a lui Alecsandri pare învelită într-un abur uşor, în valoarea unei prospeţimi aparte. O prospeţime literară, un voiaj la porunca muzelor, în acest fel, naivităţile, prea lesnicioasa lui prozodie, devin calităţi. Dar să revenim. „Adevăratul călător — spune Alecsandri — e acela care, cînd se porneşte la un drum, îşi propune să meargă unde l-a duce fantezia lui, astăzi spre răsărit, mîni spre apus, astăzi pe mare, mîni pe uscat“. Viziunea globală a călătorului care vrea să cuprindă, astfel, nu itinerariul, ci esenţa locurilor, îl îndepărtează de program, de constrîngere, de vademecum. Altminteri rolul „filozofic“ al călătoriei s-ar anula : „Iar cît pentru acela care se jertfeşte de bună voie unui ţel întocmit după harta geografică, acela îl socot un curier însărcinat de a să purta pe sine şi ca pe un pachet dintr-un loc în altul“. Ei bine, Alecsandri nu vrea să devină „pachet“ nici în „voiaj“, nici în descripţia acestuia. El are groază de prestabilire atît în călătorii, cît şi în itinerariile prozei : „Pentru ca să nu intru in categoria plicurilor de poştă, dă-mi voie să urmez după placul meu şi să mă rătăcesc pe unde m-a duce condeiul“ (V. Alecsandri, Iaşii in 1844, publicată pentru întîia oară în „Calendarul pentru poporul românesc“ pe anul 1845). Leonid DIMOV România literară 13