România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-11-25 / nr. 48
y Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! România literară In pagina 3 Anul IV, nr. 48 (164), joi 25 noiembrie 197? Săptăminal de literatură ţi artă • Ov.s. CROHMALNICEANU: CRITICA Şl ORGOLIU , paginile 16, 17, 18 . • Alexandru IVASIUC ROLURI (fragment de roman) Literatura de masă PUTEM şi e bine să vorbim astăzi despre o „literatură de masă“, aşa cum vorbim, în general, despre „cultura de masă“. Fenomenul merită atenţie, nu numai fiindcă reflectă evoluţia şi structura societăţii moderne, ci şi fiindcă exercită asupra societăţii o importantă influenţă. E vorba, în fond, de rolul literaturii în societate. Acest rol diferă, se-nţelege, de la epocă la epocă: literatura a cîştigat şi a pierdut de mai multe ori în decursul timpului dreptul de a guverna spiritual societatea, a fost, pe rînd, bun exclusiv al unor elite sau bun al tuturor oamenilor. Ceea ce am numit ,literatură de masă“ este consecinţa imediată a democratizării instrucţiei, a ridicării unor mari categorii sociale la priceperea artei, fapt pe care-l datorăm lumii moderne în genere , socialismului în special. Libertatea şi obligaţia instrucţiei înseamnă un consum imens de literatură, iar consumul imens aduce cu sine schimbări esenţiale în natura însăşi a literaturii Consumatorul impune producătorului de literatură o parte din exigenţele sale. O „literatură de masă“ este o literatură a publicului cititor în mai mare măsură decît una a scriitorilor. Publicul decide de genurile şi de speciile literare, alege temele, personajele şi chiar formulele artistice. Critica de profesie e dublată de o critică a cititorilor. Cel puţin două observaţii se cuvine să facem. „Literatură de masă“ nu înseamnă pur şi simplu „literatură de consum“ Expresia din urmă e compromiţătoare. Literatura de consum e doar o parte a literaturii care se scrie astăzi; literatura de masă e un fapt mai general, care ţine de schimbări adînci în însăşi natura şi finalitatea literaturii în lumea modernă. Ea răspunde unor nevoi esenţiale ale omului şi, în primul rînd, nevoii lui de a colabora nemijlocit la cultură. Contemplatorului, cititor pasiv, îi ia locul martorul, participantul, cititor activ şi exigent. A doua observaţie priveşte responsabilitatea scriitorului, autor al unei asemenea literaturi, de masă. La această — atît de contemporană — dimensiune, nu numai că responsabilitatea nu scade, dar, dimpotrivă, creşte, odată cu rolul social mai direct al operelor sale. Cărţile, tocmai pentru că reflectă mai bine interesele şi gustul public, joacă un rol mai viu în formarea acestor interese şi a acestui gust. Gusturile oamenilor depind astăzi în mai mare măsură decît oricînd de cărţile pe care le citesc, de literatura pe care „mass media“ o proiectează pe ecran, o difuzează pe calea undelor, o încorporează presei scrise şi vorbite. De unde şi răspunderea scriitorului. Care este, trebuie să fie, direct proporţională cu însăşi forţa — tot mai mare — pe care cărţile lui o au asupra conştiinţei contemporanilor. George IVAŞCU Grafică de Mariana PETRAŞCU (Din albumul inspirat de construcţia Hidrocentralei de la Porţile de Fier) *--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------* Porţile Prieteniei Am văzut zilele trecute pe micul ecran un fapt de viaţă multiplu emoţionant : un dispecer român adreslndu-se un sîrbeşte dincolo, peste Dunăre, dispecerului iugoslav, care-i răspundea în româneşte : ei îşi comunicau cifre, date tehnice asupra funcţionării în acel moment al Hidrocentralei. Era un aspect al efortului şi al veghii reciproce pe care — după intrarea în funcţiune — „Porţile de Fier", cu uriaşul baraj şi uriaşa uzină producătoare de electricitate, le datorează politicii de colaborare frăţească între cele două popoare, noii lor orînduiri sociale — pe aceleaşi baze, în aceeaşi perspectivă, dar fiecare cu concepţia şi metodele proprii, fiecare făcîndu-şi un punct de onoare din a respecta conştiinţa independenţei şi suveranităţii naţionale a celuilalt. Un lung trecut istoric bogat într-o nedezminţită tradiţie de prietenie şi — nu o dată — de sprijin comun în luptele de apărare a fiinţei naţionale, lupte culminînd cu epopeea împotriva cotropirii fasciste, acest trecut, această tradiţie stau la temelia înfloririi relaţiilor de astăzi între România şi Iugoslavia, două ţări avansate pe drumul socialismului, al construirii acelei orîaduiri, izvor de necontenit progres material şi spiritual, chezăşie de pace şi multiplă colaborare, exemplară pe eşichierul internaţional, fecundă în iniţiative cu efect bilateral, constituind totodată unul din cei mai activi factori de promovare pe dimensiunea europeană şi — ca atare — mondială a politicii de coexistenţă paşnică între state cu sisteme sociale diferite, de stimulare a tot ceea ce e menit a duce la frînarea tendinţelor imperialiste, la încetarea agresiunii de orice fel asupra popoarelor care-şi construiesc o viaţă nouă, năzuind la o lume fără războaie, fără ameninţarea forţei, fără amestec străin în treburile proprii. Iată de ce întreaga noastră obşte împărtăşeşte cu atîta însufleţire politica de colaborare şi prietenie frăţească dintre România şi Iugoslavia, de ce orice act de manifestare a lor e simţit de fiecare dintre noi ca menit a da acestei vecinătăţi toate valenţele noii istorii pe care cele două naţiuni şi-o făuresc, în lumina celei mai înaintate concepţii despre lume şi societate, marxismleninismul. Iată de ce actuala întîlnire Ceauşescu—Titu, tratativele care se poartă între cele două conduceri de partid şi de stat sunt, de o parte şi de cealaltă a Dunării, urmărite cu atîta interes, cu dragoste şi Încredere. Şi iată de ce lucrările Hidrocentralei de la „Porţile de Fier“, veritabil monument de civilizaţie, cu o finalitate înalt umanistă, au însufleţit nu numai pe constructorii lor, dar au inspirat şi pe artiştii, pe scriitorii celor două ţări. Munca prodigioasă, geniul constructiv român şi iugoslav, semnificaţia dăruirii către viitor au călăuzit mîna graficienilor, a pictorilor, a sculptorilor, a arhitecţilor, a scriitorilor. De unde şi prezenţa, în acest număr al revistei noastre, a cîtorva imagini din timpul construcţiei barajului în viziunea uneia din graficienele noastre cele mai valoroase, ca şi povestea cu ape şi stînci a unuia din scriitorii noştri, afirmat, altfel, ca dramaturg, — pagini pe care le publicăm alături de cele prin care înfăţişăm nobleţea scrisului, încununat cu premiul Nobel, al lui Ivo Andric, ca şi al unui număr de înzestraţi exponenţi ai poeziei. Simbol — printre atîtea altele — al freamătului minţii şi inimilor cu care „Porţile de Fier" au devenit, în anii noştri, PORȚILE PRIETENIEI.