România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-11-25 / nr. 48
GERHARD NEBEL SPRUNG VON DES TIGERS RÜCKEN Kletl, Stuttgart, 1970 • TITLUL cărţii face aluzie la un proverb chinez, în care e vorba de imposibilitatea de a sări de pe spinarea unui tigru o dată ce l-ai încălecat şi ai plecat cu el la plimbare. In cazul de faţă, „tigrul“ este civilizaţia tehnologică, aşa cum se manifestă ea mai ales in apusul Europei, pur raţională, pur profesională, pur individualistă. Spirit conservator, cu multe nostalgii după un trecut idealizat, spirit paradoxal, dornic să se opună cu orice preţ părerilor larg acceptate, Gerhard Nebel este totuşi profund străin istoriei ca atare. Saltul său de pe spinarea tigrului este — pînă şi în intenţie ! — un act strict individual („consider situaţia de ansamblu ca absolut fără de speranţă“). Cartea este astfel minată în însăşi esenţa ei, iar atitudinile autorului sînt cîteodată fundate pe resentimente, am zice, copilăreşti. Aceasta nu înseamnă totuşi că nu există pagini cu analize pătrunzătoare sau descrieri duioase. Comentariile despre „frumuseţea ruinelor“, despre stilul pădurii de fagi în contrast cu cel al pădurii de pini, laudele la adresa sportului sau vinului dovedesc o gîndire personală şi energică ce nu se teme de excentricitate. Există insă l acreală şi o bombăneală nemulţumită care le desparte fundamental de seninătatea modestă a micilor eseişti romantici. ▼.a. GILLES DELEUZE PROUST ET LES SIGNES P.U.F., Paris, 1970 • PENTRU Deleuze, romanul lui Proust este un aparat producător a mai multor serii de semne a căror interrelaţie formează, în ansamblu, o unitate plurală. Rostul aparatului e de a pune în lumină esenţe, demers care, mai curînd decit exersarea memoriei involuntare, face, deci, obiectul romanului. Cele patru cercuri de semne identificate sunt dispuse într-o anumită arhitectură spre înălţimea căreia autorul şi cititorul urcă practicînd o dialectică ascendentă. Sunt, succesiv, cercurile mondenităţii, iubirii, al calităţilor sensibile şi al artei. De o maximă generalitate la bază, fără deosebiri între ele, semnele sunt tot mai particulare pe măsură ce se înaintează spre puternic individualizatele opere de artă. Pierderea timpului este, de fapt, desfăşurarea unui travaliu obscur, destinat să conducă spre puncte de vedere din ce in ce mai profunde. De aceea, a accepta plăcerea imediată pe care o provoacă descoperirea semnelor înseamnă a renunţa la adevărul lor ascuns, căci ele reclamă o străbatere răbdătoare dincolo de aparenţe. Semnele mondenităţii sunt de o perfecţiune rituală în înlănţuirea lor, şi aceasta tocmai pentru că sunt vide : în viaţa mondenă nu se gîndeşte şi nu se acţionează, ci se schimbă semne. Efectul lor asupra oficianţilor gestului monden este exaltarea nervoasă. Cu o treaptă mai sus, fiinţa iubită e un semn de descifrat, iar gelozia este starea celei mai acute cercetări, însă semnele iubirii sunt mincinoase ; fiinţa iubită nu-şi trădează adevărurile decât după ce a dispărut. E explicabil atunci de ce iubirea produce cu prisosinţă durere şi nelinişte. Şi mai sus, semnele pe care le emit calităţile sensibile ale lucrurilor, traduse în impresii, produc o bucurie stranie, pentru că sensul lor e dincolo de ele, incit stîrnesc, peste satisfacţia contactului imediat, suferinţa neputinţei de a le elucida. Cum se vede, primele cercuri nu sînt revelatorii sau sunt insuficient revelatorii, menirea lor fiind aceea de a orienta spre ultimul cerc, acela al semnelor artei. Numai la acest nivel există o unitate a semnului cu sensul său, deplinătate care-şi găseşte corespondentul în bucuria pură pe care o produce. Arta înţeleasă e timpul regăsit. Ea nu e doar unul din mijloacele de explorare a memoriei involuntare, ci, invers, aceasta e o etapă pe calea înţelegerii artei. La rîndul său, arta, o dată cunoscută, permite reconsiderarea celorlalte cercuri şi înţelegerea adevărurilor lor intermediare. Dacă sistemul ierarhizat al celor patru cercuri e perfect ordonat, nu înseamnă că ideea de ordine trebuie proiectată și asupra universului proustian. Ordonat e numai instrumentul de cercetare, nu și materia asupra căreia se aplică. Dimpotrivă, aceasta este fragmentară, prezintă lacune, rupturi, fiind, deci, de o eterogenă diversitate. Prin urmare, nici cartea în totalitatea ei nu alcătuiește o unitate prestabilită sau organic crescută. Atunci cînd Proust își compară cartea cu o catedrală, ceea ce i-a stimulat pe critici să caute principii unificatoare în ea, el s-a gîndit la catedrală — recitirea paginii respective din Le temps retrouvée doveditoare — ca la o construcție neterminată și nu ca la o impecabilă totalitate. la , AVEM, în sfîrşit, un Homer integral în limba română. Mai exact, s-au tradus pentru întîia oară poemele homerice „minore“. Dacă „Batrahomiomahia“, pe care o amintea I. Budai-Deleanu în exordiul Ţiganiadei, a mai fost tradusă şi publicată (de I. Caragiani, împreună cu Odiseea, în 1876), în schimb Imnurile homerice, Margites, Cercopii şi Ciclul epic, ca şi Biografiile apocrife ale lui Homer. Epigramele inspirate de poemele homerice n-au avut încă, pînă acum, o versiune românească. Traducînd toate aceste texte (nu în proză, cum a tălmăcit Caragiani Lupta Broaştelor cu Şoarecii, ci în versuri suple şi totodată viguroase) şi însoţindu-le cu note, comentarii şi un studiu introductiv de o serioasă erudiţie, Ion Acsan a făcut o operă de mare vrednicie. Putem spune că acest volum, publicat în Biblioteca pentru toţi, este un eveniment al acestui an literar. Ni s-a transmis legenda după care ignorarea operei homerice era socotită în Elada veche o situaţie scandaloasă, o dovadă de obscurantism. Despre un retor care s-ar fi lăudat că nu l-a citit pe Homer ni se spune că a fost pălmuit de Alcibiade. Ştim că antichitatea i-a atribuit lui Homer mai mult decit cele două mari epopei şi, îndeosebi, Imnurile — o serie de 33 compoziţii în hexametri, dedicate fiecare cite unui zeu sau unei zeiţe, poeme lipsite, de altfel, de valoare cultică, de diferite dimensiuni şi stiluri, compuse de-a lungul secolelor care se întind de la Homer la războaiele cu Perşii. Pluralitatea autorilor este certă. Homer s-a ascuns atît de bine îndărătul operelor sale, incit el nu mai poate fi găsit. Nu-l lăuda Aristotel în Poetics pentru acest far al discreţiei absolute? „Demn de laudă în atâtea alte privinţe, Homer mai trebuie lăudat şi pentru că — mai bine decit orice alt poet — ştie care trebuie să-i fie rolul la economia operei. Poetul e dator a vorbi cit mai puţin în numele propriu...“ NICI Imnurile homerice nu sunt lirice, în sensul modern al exprimării sentimentelor prea personale. In schimb, ce son plenar, ce ecou interior în compoziţiile acestea ! Nu sunt miturile, care alcătuiesc ţesătura acestor imnuri, poezie în stare, oarecum, originară ? Imnul, despre care Emile Burnouf, în secolul trecut, spunea că e „leagănul popoarelor indo-europene“, este cu adevărat leagănul poeziei universale“ (cit. de Ion Acsan), în orice caz, al poeziei europene. Căci nu se poate să nu recunoşti în imnurile acestea străvechi, de pildă în Imnul către Apollo, marea respiraţie prozodică a versetelor claudeliene ori pînza imensă a poemelor lui Saint-John Perse. Să ascultăm în noi ecoul unor asemenea versuri ale necunoscutului poet din secolul al VII-lea î.e.n. : „Salut, Latona fericită ce-ai zămislit copii vestiţi / — Stăpînu-Apollo şi Artemis, săgetătoarea pătimaşă — / Colo-n Ortygia, pe dînsa, şi-n Delosul stâncos, pe el, / Cînd te-ai proptit de-naltul munte, de-ntinsul povîrniş din Kynthos / Chiar lingă palmier, pe malul scăldat de unda lui Inopos. / Cum să te preamăresc pe tine, slăvit de toţi în zeci de imnuri ? / E obiceiul pretutindeni să ţi se-nchine cînturi, Febus, / Pe insule şi pe pămîntul ce satură juncane multe. / Te-mbie scrutătoare piscuri şi creste dornice să-ntreacă / Spătoşii munţi, şuvoaie repezi mereu în goană spre ocean / Şi ţărmul cotropit de valuri ca şi limanurile mării !“ E ciudat cum poezia elină — cu toată larga răspîndire în lumea elenică a Imnurilor homerice — nu pare să fi fost prea mult înrîurită de ele. Abia tîrziu, în elenism, un Callimachos şi Cleanthes, filozoful stoic din secolul al III-lea î.e.n., în admirabilul său Imn către Zeus, vor relua suflul amplu al vechilor imnuri. Imnul nu-şi găseşte prea des fervenţii. Prea este largă respiraţia pe care o pretinde. Ceea ce te copleşeşte în această poezie homerică este conjuncţia grandiosului, a sublimului cu umil-terestrul, întîlnirea făpturilor olimpice cu aşternutul cald şi moale, de frunze, al jivinei, ori cu răsuflarea nu mai puţin caldă a omului sfîrşit de trudă. Astfel, „rodnica Demetra ce poartă seceră de aur“ poate fi văzută hîrjonindu-se cu pieptoasele copile ale lui Okeanos, cu care împreună „culegea din iarba moale şi trandafirul, şi şofranul, / Şi violeta minunată, şi stînjenelul, şi zambila“. ALTUL e tonul Batrahomiomahiei, poem burlesc în hexametri. Altul, deşi, poate, în esenţă, poemul purcede dintr-o similară conjuncţie a celor de sus cu cele de jos, a grandiosului cu infimul, dar cu sens schimbat. Minusculul înghite enormul. Tonul epic al poemului este plin de solemnitate (hexametrul este versul care celebrează), dar obiectul asupra căruia se aplică este ridicol. „Ci împreună vom petrece, privind din ceruri încleştarea !“ — îşi spun zeii, dar „încleştarea“ e a broaştelor cu şoarecii, a lui Papăsfeclă cu Intră-n oale, a lui Roade-pîine cu Gură-mare. Recunoşti cu încîntare sursa lui Budai-Deleanu, unul din arhetipurile Muzei sale. Deşi au destul de laxă legătură cu „minorele homerice“, imnurile prehomerice orientale ca şi cele medievale (pe lingă imnurile elenistice vădit influenţate de „Homer“), ideea traducătorului şi editorului acestui volum a fost excelentă. Avem astfel cîteva magnifice texte poetice, într-o izbutită traducere românească : Imn către soare de Ehnaton, o rugă hitită, Imn către Samaş, ca şi cîteva imnuri elenistice, pînă la Cîntarea către fratele Soare a lui Francisc de Assisi. Frînturi din bogata tradiţie himnică. Pe cînd un Pindar complet în generoasa Bibliotecă, pentru toţi ? Nicolae BALOTĂ HOMERICE Ceramica grecească antică (cca 480 î.e.n.) JEAN AMÉRY UNMEISTERLICHE WANDERJAHRE Klett, Stuttgart, 1971 • AUSTRIAC de origine, stabilit la Bruxelles, Amary scrie şi în franceză, şi in germană, fiind astăzi unul din cei mai respectaţi eseişti şi publicişti ai Occidentului. Atitudinea sa politică, asemeni celei a atîtor alţi reprezentanţi ai „Noii stingi“, nu este cu totul lipsită de ambiguitate, criticile sale la adresa societăţii în care trăieşte împletindu-se cu forma subtile de apărare a intereselor ei. Lucrările cele mai interesante rămîn cele la care (precum în eseul A îmbătrini, de pildă) se tratează în mod psihologic tema de interes sociologic general — se încearcă un fel de „sociologie subiectivă“. Volumul de faţă este o francă autobiografie spirituală ; aluzia la Goethe din titlu vrea tocmai să sugereze formaţiunea contradictorie, imperfectă a autorului. Fiu al burgheziei, împins de timpuriu în opoziţie, victimă a persecuţiilor naziste, Améry (care îşi scrie o parte din carte la persoana a doua, de parcă şi-ar vorbi sieşi) nu se simte totuşi în largul său nici în Europa postbelică, ce i-a oferit destule satisfacţii. El nu se lasă convins de gesticulaţia democratică a lumii în care trăieşte, dar nu ar vrea nici ai respingă un bloc o gîndire filozofică tradiţională, care, depăşită chiar, nu esta lipsită de substanţă umanistă. Putem spune că de fapt Améry rivneşte la o anume ordine dialectică in evoluţia lucrurilor, care îi scapă de fiecare dată cînd crede că a surprins-o. De aici — • melancolie a imperfectului. ▼.a. România literară 13