România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-10-28 / nr. 44

1971-1975 CINCINALUL MAREA Adunare Naţională a dezbătut şi apro­bat Planul de dezvoltare economico-socială a ţă­rii pe perioada 1971—1975. Pe cit de ştiinţific fun­damentat, sintetizind experienţa acumulată a precedentelor, noul cincinal este construit cu în­drăzneala de viziune caracteristică directivelor Congresului al X-lea, modului în care zi de zi, in toate sectoarele de activitate, secretarul general al Partidului a stimulat și stimulează necontenit munca în colectiv, spi­ritul inovator, elanul de muncă al întregului popor. A gîndi viitorul implică astăzi un proces mereu mai complex ; a-i prospecta la toţi parametrii şi a găsi soluţiile semnifică un uriaş laborator de concepţie, in cadrul revoluţiei tehnico-ştiinţifice a epocii, în cea mai deplină stăpînire a datelor economico­­sociale, în cea mai just definită strategie şi tactică politică. Astfel se şi explică de ce, in raport cu înseşi directivele Congresului al X-lea, au fost găsite posibilităţi suplimentare de natură să asigure ritmuri de creştere a producţiei materiale, a eficienţei economice şi a nivelului de trai, superioare celor avute în vedere iniţial. Producţia industrială va spori, în medie, anual, cu 11—12 la sută faţă de 8,5—9,5 cit se prevăzuse în Directive, iar producţia agricolă cu 6,3—8,3 la sută faţă de 5—5,5 la sută. Aceste ritmuri înulte caracteristice dinamismului social al României decurg din folosirea mai raţională a potenţialului economic, îmbinîndu-se organic cu accentul pus în proiectul de plan pe promovarea laturilor calitative ale activităţii. O aseme­nea creştere intensivă şi un asemenea grad de modernizare a economiei na­ţionale se întemeiază în principal — precum s-a arătat în expunerea tovarăşu­lui Ion Gheorghe Maurer — pe ridicarea eficienţei investiţiilor, mai buna folo­sire a capacităţilor de producţie şi a forţei de muncă, reducerea cheltuielilor materiale, îmbunătăţirea structurii producţiei în toate ramurile, printr-o orien­tare spre produse de cit mai înaltă tehnicitate şi valorificarea superioară a mun­cii naţionale în schimburile externe. Corolar al acestor procese , venitul naţio­nal urmează să crească mai repede decit produsul social total. Astfel venitul naţional va spori intr-un ritm mediu anual de 11—12 la sută, faţă de 7,7—8,5 la sută cit se prevăzuse în momentul elaborării Directivelor. Asemenea creştere a venitului naţional şi stabilirea unei cote a fondului de acumulare de 30—32 la sută ne vor permite să investim în acest cincinal, din fondurile centralizate ale statului, 470 de miliarde lei, faţă de 420—435 miliarde stabilite la Congresul al X-lea. Diferenţa este extrem de importantă, r­ea marcînd concepţia că, în condiţiile tendinţei de adîncire a decalajelor din lumea contemporană, men­ţinerea unei rate înalte a acumulării se impune asociată cu o bine chibzuită politică de folosire a fondurilor acumulate. Este o premisă esenţială a progre­sului societăţii noastre, a ridicării cit mai rapide a României la nivelul ţărilor dezvoltate. Evident, rolul decisiv în creşterea venitului naţional continuă a-1 avea industria, al cărei aport în acest uriaş proces economic va ajunge în 1975 la peste 66 la sută. La capătul cincinalului astfel arhitectural, fondul de consum va marca o creştere de 44 la sută în raport cu anul în curs,­­ ceea ce se va traduce in­tr-o creştere cu 40—46 la sută a veniturilor totale reale ale populaţiei. Veniturile totale din salarii vor spori cu 50 la sută, pe ansamblul economiei naţionale creîndu-se, totodată, circa un milion de noi locuri de muncă, 400.000 de per­soane fiind atrase din agricultură. Cu alte cuvinte, noul cincinal implică unităţi progresive cu implicaţii directe şi importante asupra productivităţii sociale a muncii, a venitului naţional şi a condiţiilor de viaţă. Dar studierea atentă a datelor noului cincinal constituie prin ea însăşi o profundă relaţionare a fiecărui factor activ de conştiinţă — printre care scriitorii — ei, cei­dinţii — au enorm de cîştigat. De proiectat, ca atare, în activitatea şi operele lor. DREPTURILE REPUBLICII POPULARE CHINEZE LA O.N.U. IN sfîrşit, după 22 de ani, întreaga omenire trăieşte evenimentul, de vaste proporţii istorice, al restabilirii drepturilor legitime ale Republicii Populare Chineze la Organizaţia Naţiunilor Unite. A fost una din acele bătălii care in istoria con­temporană se înscrie ca o victorie a noţiunii de drept, de Justiţie în cea mai deplină dintre ac­cepţii, ca un generator de prestigiu pentru cel mai înalt for internaţional. Aşa cum subliniază tele­grama adresată tovarăşului Mao Tzedun şi tova­răşului Ciu En-lai de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşul Ion Gheorghe Maurer, — evenimentul din noaptea de 25 spre 26 octombrie 1971 constituie o victorie a politicii juste de recu­noaştere a rolului şi importanţei deosebite a Republicii Populare Chineze in viaţa internaţională, a faptului că în zilele noastre rezolvarea durabilă şi în conformitate cu aspiraţiile popoarelor a marilor probleme ale contemporanei­tăţii nu poate fi concepută fără participarea, cu drepturi egale, a Chinei popu­lare, a tuturor statelor — fie ele mari, mijlocii sau mici. Această hotărîre consacră, în mod solemn, realitatea de netăgăduit că In lume există o singură Chină, guvernul Republicii Populare Chineze fiind unicul reprezentant legal al întregului popor chinez. Ca atare, prezenţa Re­publicii Populare Chineze la O.N.U. va constitui o contribuţie esenţială la respectarea normelor dreptului internaţional, la creşterea rolului O.N.U. în promovarea independenţei şi suveranităţii naţionale, deplinei egalităţi în drep­turi, neamestecului in treburile interne, avantajului reciproc, ale nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu folosirea forţei. Aceste, atît de necesare, principii care trebuie să guverneze relaţiile din­tre state îşi capătă deci — prin repunerea R.P. Chineze, cu uriaşul său potenţial economic-social, politic şi moral, în drepturile sale la O.N.U. — o tot pe atît de sporită eficienţă şi perspectivă. România poate fi mîndră a se fi numărat prin­tre cele 23 de state co-autoare ale proiectului de rezoluţie, aprobată cu 76 de voturi, mîndră de consecvenţa cu care a luptat pentru recunoaşterea legitimităţii uneia din cele mai drepte dintre cauze, a uneia din cele mai pregnante reali­tăți ale lumii contemporane. CRONICAR 2 România literară ­ Excelsior PROBLEMA care suscită pe bună dreptate interesul teoreticienilor, dar nu numai al lor, este — neîndoielnic — aceea a progresului în artă. Dacă în numeroase domenii ale activităţii uma­ne conceptul de progres a căpătat o for­mă clar conturată, determinaţiile lui purtînd pecetea evidenţei, în artă, ca­tegoria a rămas un cîmp al discuţiilor deschise. Nimeni nu pune la îndoială dacă în ştiinţă sau tehnică există pro­gres ! Simpla aşezare a problemei în termeni dubitativi poate părea ridicolă. Mai există oare dubii că între unealta grosolană din piatră şi un calculator electronic se află o distanţă uluitoare şi care indică, în fond, realitatea pal­pabilă a progresului înfăptuit de homo faber ? Dar în artă, lucrurile sunt tot atît de limpezi ? Care ar fi sistemul de refe­rinţă care ne-ar oferi posibilitatea mar­cării exacte a drumului urcător de la Homer, Eschil sau Phidias pînă la Joyce, Ionesco sau Moore ? Da Vinci, sublimul şi inegalabilul, poate fi com­parat cu ceva ? Cum să compari „Mona Lisa“ cu „Cei trei muzicanţi“ sau „Domnişoarele din Avignon“ ale lui Pi­casso, efectuînd măsurători exacte, sta­bilind diferenţele valorice şi formele în care se realizează progresul ? Dar e vorba de un progres ? In ce constă el ? Şi dacă, dintr-o asemenea „compara­ţie“, Phidias iese triumfător în faţa lui Moore şi a atîtor altor contemporani ? Unde este progresul ? Lucrurile se complică şi mai mult atunci cînd dife­renţele valorice sînt şi mai nete dacă nu antitetice: între roman şi anti­roman, între teatru şi antiteatru nu sînt de găsit coordonatele care ar putea face posibilă o comparaţie valorică şi stabilirea unui sens ascensional impli­cat de categoria de progres. S-ar părea că în artă, domeniu de manifestare spirituală atît de complicat şi imprevizibil, încercarea de a deter­mina conţinutul conceptului de pro­gres este pur şi simplu inoperantă dacă nu sisifică ! Operele de artă avîrid o existenţă unică şi irepetabilă, funcţie a talentului individual ireductibil, nu ofe­ră temei obiectiv și rezonabil pentru stabilirea unei traiectorii valorice line­are. Discutarea din acest unghi de ve­dere al progresului în artă nici nu e posibilă. Strămutarea analizei pe un alt plan îmi pare a da cîștig de cauză punerii problemei progresului în artă şi con­figurării unui răspuns pozitiv, în aliniamentele generale ale proce­­sualităţii artei, privită în ansamblu, în structurile ei şi nu în manifestările ei strict individuale, atomate, sub specia funcţiei ei fundamentale, aceea de în­suşire estetică a realităţii, arta nu e desprinsă de condiţiile spaţio-tempo­­rale în care a apărut, de legăturile ei — în cadrul ansamblului socio—istoric — de cunoaşterea umană în general, de ştiinţă, filozofie, politică, etică. Din acest punct de vedere mişcarea artei totalizantă şi totalizatoare, este un0 determinată. Şi cum orice determinare înseamnă ipso facto limitare (căci a de­termina înseamnă a stabili limite) pro­cesul de dezvoltare al artei şi-a avut şi el limitele lui spaţio-temporale izvo­­rîte din determinarea socială şi istorică care a generat o anumită artă. Mişcarea ei a avut loc, astfel, transgresiv şi pro­gresiv, printr-o depăşire permanentă a limitelor. S-a lărgit şi adîncit, orizontal şi vertical, cîmpul investigaţiei artis­tice, sporind considerabil valoarea in­formaţională a artei, perfecţionîndu-se şi multiplicîndu-se mijloacele investi­gaţiei artistice. Au apărut ramuri noi ale artei, s-au îmbogăţit tehnicile artis­tice. Diferenţele calitative, semne dis­tinctive ale progresului, pot fi surprinse din acest punct de vedere, chiar şi atunci cînd e vorba de mijloacele stră­vechi de lucru ale artistului. Observa­ţia, de exemplu. Nu e limpede oare că între observaţia prezentă, să zicem ope­ra lui Apuleius şi aceea a lui Roger Martin du Gard sau amintitul Joyce di­ferenţa este de calitate ? Acumulările cunoaşterii umane de-a lungul secolelor nu puteau să nu-şi lase amprenta asu­pra capacităţii însăşi de a percepe un lucru şi asupra calităţii propriu-zise a percepţiei ca atare. Democrit a avut o intuiţie genială asupra structurii ato­mice a materiei. Percepţia atomilor ca atare nu a avut-o însă niciodată. I-a presupus a fi mici şi de forme geome­trice diverse : pătraţi, rotunzi, triun­ghiulari. Intre naivitatea acestei ima­gini asupra structurii atomice a lumii şi aceea pe care o posedă omul şi artistul contemporan distanţa este imensă. Infinitul naturii este o idee apărută şi statornici­tă în mintea omenească, în timpul Renaşterii. „Poate că sentimen­tul modern al sublimului — spune Tudor Vianu — a vibrat mai întîi în sufletul filozofilor astronomi ai Renaşterii, în sufletul unui Nicolaus Cusanus şi Gior­dano Bruno, privind nesfîrşitul cerului înstelat, căruia, în chip foarte semni­ficativ, Immanuel Kant nu-i găsea o realitate care să-i facă echilibru decît în legea morală, prezentă în adîncurile conştiinţei umane. Este absolut sigur că teoria modernă a sublimului nu s-a format din prelucrarea unui material artistic sub un unghi estetic, ci din spe­culaţia metafizică şi morală asupra na­turii şi omului“. Universul moral, filozofic, politic şi cognitiv al artei contemporane este al­tul decît acela al artei antice. Din aceas­tă perspectivă progresul este o dimen­siune măsurabilă. Sensibilitatea proprie omului contemporan îşi lasă amprenta inevitabilă asupra operei create de el. Chiar şi din aceste sumare conside­raţii mi se pare că se impune o con­cluzie : arta a putut să progreseze nu datorită autonomiei ei, ci prin strînsa şi organica legătură pe care a avut-o, întodeauna, mai mult sau mai puţin di­rect, cu celelalte activităţi umane ! Dumitru GHIŞE­ Te » •­­ Confluenţe Sincretism şi finalitate . EFORMAŢIE profesională ? Ca şi­­ textul dramatic, pentru mine, lite­ratura înseamnă în primul rînd ima­gini. Imagini care se proiectează ex­ploziv sau care pătrund lent şi se im­pun, bogate în semnificaţii, conştiinţei mele. Un cuvînt, o frază, o pagină, mă fascinează prin imaginile pe care mi le sugerează, care-mi solicită fantezia şi mă cuceresc atunci când mă siutează în centrul evenimentului, îmi dezvă­luie personagii inedite şi decorul in care acestea trăiesc. Fiecare cititor are felul lui propriu de a citi. Eu, în poezie, roman sau pie­să de teatru, prin semnele pe care mi le comunică scriitorul — şi acestea, în perceperea mea, se identifică cu ima­gini — caut să refac drumul creaţiei sale, să descopăr izvorul inspiraţiei lui, să-mi închipui că-i desluşesc gîndurile şi simţămintele, să dobîndesc certitu­dinea că i-am înţeles mesajul. Roma­nul ca şi piesa de teatru trebuie să-mi dea viziunea epopeei umane, specta­colul emoţionant al vieţii, osmoza vi­sului cu mulţimea, contopirea indivi­dualului în social, ceea ce constituie în esenţă fundamentul unei opere literare sau dramatice de valoare. Diversitatea artelor se sublimează în dialog şi în comunicare. Tensiunea ar­tei oferă, prin substanţa ei filozofică, suculenţa creaţiei artistice. Important este ca unitatea şi diversitatea artelor să exprime un veritabil mesaj prin in­termediul căruia artele să modeleze spiritualitatea noastră. Istoria artelor relevă „simpatia“ re­ciprocă, atracţia diferitelor ramuri ale creaţiei, indisolubila legătură între lite­ratură şi teatru, reciprocitatea ac°­­ două ramuri de creaţie care urmăresc, indiferent de momentul istoric al apari­ţiei lor, contactul cu viaţa socială, mij­locit prin imaginile artistice menite a proiecta făptura omului ca obiect şi preocupare a creaţiei. Dina COCEA

Next