România literară, ianuarie-martie 1975 (Anul 8, nr. 1-13)
1975-01-16 / nr. 3
eminesciene„Dificultăţi“ INTRE multiplele probleme nerezolvate pînă în prezent de eminescologi, rămasă într-o zonă de umbră echivocă sau „soluţionată“ printr-un fragmentarism adesea arbitrar, publicistica poetului ni se pare a fi cea mai spinoasă. Ediţiile succesive, începute şi neterminate, optînd pentru diverse compromisuri în selecţie, urmăresc în ultimă instanţă o „sistematizare“ a imensului material apărut în presă ori rămas in manuscris. Chestiunea în litigiu ţine de criteriul editării, prevalenţa preocupărilor politice eminesciene, dar şi prezenţa frecventă a comentariului cultural, literar, dramaturgic, sociologic, pedagogic, moral, filosofic pledînd aparent pentru ordonarea „tematică“. Opţiunea politică e declarată prin titlul însuşi în cazul ediţiei Murăraşu (1939), dar inserarea unor texte de ţinută ambiguă (cum ar fi, spre pildă, Bălcescu şi urmaşii lui, din „Timpul“, 1877) ne lasă să întrevedem latura gingaşă a lucrurilor. Articolul lui Eminescu începe prin anunţarea apariţiei postume a Istoriei lui Mihai-Vodă Viteazul, prilej de comentariu stilistic şi compoziţional, dar şi de reflecţii asupra figurii luminoase a autorului ; totodată, Eminescu raportează ideile de la 1848 la epoca sa, dînd cîtorva pasaje o notă de pamflet politic, dezbate problema sociologică a raportului dintre tradiţie şi „formele goale“ ale unor instituţii copiate după modele străine, trece la tonul profetic-vizionar şi încheie în registrul liric-patetic, cu o retorică savantă a succesiunii de întrebări menite a tulbura conştiinţa cititorului. în ansamblu, cartea lui Bălcescu rămîne un pretext, repede abandonat în favoarea diatribei la adresa prezentului. Portretul lui Bălcescu, trasat cu fineţe, se estompează însă sub presiunea imaginilor fulgurante, corozive sau vaticinare. Accentul cultural iniţial cedează pasul celui politic-pamfletar. Cărei „zone“ aparţine acest text ? D. Murăraşu şi I. Creţu îl integrează operei „politice“ ; ediţia recentă, îngrijită de Aurelia Rusu („Minerva“, 1974), îl „reaşează“ între „articolele literare“ ce „configurează o istorie a literaturii şi culturii româneşti (cărţi şi autori, profiluri ale unor oameni de cultură)“. CINE are dreptate ? Argumente se pot invoca, fără discuţie, de o parte şi de alta. Textul oferă şi elemente de portret literar, şi elemente de atitudine faţă de o moştenire culturală, şi elemente de poziţie sociologică sau manifest politică. Frumuseţea paginii constă însă tocmai în tensiunea ei ambiguă, în izbucnirea sentimentală, de duioşie şi aversiune, de evocare şi sancţionare, de binecuvîntare şi blestem, în faptul că Bălcescu este aici nu numai o prezenţă pretextuală, ci şi una contextuală şi paradigmatică, topit in atitudinea eminesciană faţă de trecut şi faţă de prezent (aceeaşi ură inextinguibilă pentru ciocoimea de orice natură), contopit în stilistica frazei, în vocabularul de durităţi iacobine, în cadenţa biblică a finalului : „Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi“, ce pare smuls mai degrabă din gestica modelului. Un exemplu invers ni-l oferă articolul Materialuri etnologice („Timpul“, 1882), considerat unanim de către editori drept un text „politic“. Or, se știe că el face parte dintr-o suită polemică avînd în centru recenzia la Novele din popor a lui Ioan Slavici („Timpul“, 28 martie 1882), răspuns la un comentariu critic al lui Xenopol la acelaşi volum, din „Românul“ (7 februarie 1882). Xenopol răspunde printr-un articol injurios : Un critic de la „Timpul“ : Dl. Eminescu, în „Telegraful" din 2 aprilie acelaşi an, iar Eminescu ripostează imediat (8 aprilie, în „Timpul“), cu Materialuri etnologice, înţelegerea adecvată a celor două texte eminesciene se condiţionează reciproc. De data aceasta, caracterul literar, de recenzie la o operă de ficţiune, este evident. Şi totuşi, observaţiile lui Eminescu referitoare la literatură sunt imediat extinse la statutul social general, cu raportări la „legiuitor, la istoric, la omul politic“ . „Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicile unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va şti a codifica datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adîncul convingerilor sale o dă problemelor în materie. Nu acel om politic va fi însemnat care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice, înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său“. Etc., etc. Prin urmare, părăsind lectura lui Slavici, Eminescu se avîntă în consideraţii structurale, afirmă un crez politic şi — mai departe — abordînd chestiunea cosmopolitismului şi a caracterului generaţiei ce l-a precedat pe poet, schiţează o teorie sociologică, însăşi stilistica textului se modifică, accentul retoric manifest luînd locul analizei critice anunţate la început, pentru a izbucni apoi în diatriba finală la adresa corupţiei sociale contemporane, cu ieşiri polemice şi atacuri directe la adresa „Literatorului“, apoi a preopinentului, Xenopol. Poetul şi gînditorul prevalează şi aici asupra publicistului literar, izbucnirea temperamentală vituperantă, polemică, cu adresă ideologică, socială, politică subordonează vizibil intenţia primă, aceea de a discuta volumul de proză al unui confrate. Natura literaturii lui Slavici nu rămîne decît un pretext pentru exprimarea şi reafirmarea unui crez politic. De altă parte, într-un articol vehement politic cum este celebrul Echilibru (din „Federaţiunea“, 1870), nu lipsesc foarte semnificative consideraţii asupra ştiinţelor sau a civilizaţiei, dar şi definirea precisă a sarcinilor estetice : „artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina (= scena, n.n.) cea mare a lumii“. Raportul complex dintre poezie şi politică este enunţat într-un text polemic, considerat de editori articol politic (Poetul şi omul politic, din „Timpul“, 1878). Invers, o cronică dramatică la două modeste produse teatrale semnate de Fr. Daméra degrabă turnura criticii culturale (problema asimilării, paradoxul modelelor şi modelor, exploatarea abuzivă a miturilor istorice ş.a.) cu izbucnirea pamfletară, politico-morală, din Glossa . „Dar fiindcă România merge totdeauna în fruntea civilizaţiei, fiindcă unitatea Germaniei şi a Italiei nu-i nimic mai mult decît simplă imitare după unitatea noastră, revoluţia franceză imitaţia revoluţiei lui Horia, constituţia franceză o imitaţie a constituţiei noastre, Goethe diracul lui Văcărescu, Thiers un clişeu a d-lui C. A. Rosetti şi Gambetta îngînarea vie a d-lui Fleva, de aceea ♦«România» trăieşte în veacul cel mai înaintat [...]. Cuvintele însemnează astăzi tocmai contrariul de ce însemnau odată, cel nebun trece de la minte şi cel cu minte să ia drept nebun, cel învăţat trece de carne cu ochi şi viceversa, autorii trec drept plagiatori şi plagiatorii drept autori, cel cinstit de hoţ şi hoţul cinstit, averea trece drept furt, furtul drept avere“. Pentru ca, imediat, atacul să revină la realitatea strictă a literaturii, văzută în acest context politico-moral : «Pe de altă parte, oricine are dreptul de a presupune că e şi o ţară sălbatică, unde nu se mai controlează nimic, şi fiindcă cine vine să facă negustorie cu pălării de paie din Paris poate să ia asupra sa şi misiunea de a civiliza capetele pe cari acele pălării se vor aşeza, să puie paie în căpăţîna acoperită cu paie şi să introducă cultura „picantă“ în sălbatecul popor de la Dunăre, de aceea e foarte natural ca cineva să caute glorie, cind o poate căpăta aşa de ieften. Modul de a deveni mare e scurt. Iei o scriere franţuzească, ştergi titlul şi scrii altul, ştergi numele autorului şi pui pe al tău. Apoi deschizi cartea. Unde vezi „Jean“ pui Toader, unde vezi „Ana“ pui Safta şi s-a mîntuit, eşti deja autor. îţi mai rămîne s-o pui pe româneşte — pentru care treabă rogi pe un prieten, şi opul e gata. Bună glorie — şi nu-i scumpă». Nu o dată, sub un titlu înşelător (Concertul dlui Wiest), de simplă „cronică“, consideraţiile poetului se ridică la judecăţi generale, vizînd condiţia oamenilor de talent sub „stărostia“ nulităţilor, a „secăturilor veninoase“, a coaliţiilor mediocrităţii etc., stare ce explică nu un caz particular (concedierea unui muzician virtuoz), ci însuşi marasmul creaţiei autentice („Şi ne mai mirăm că nu e artă la noi şi ne mai plîngem că se ivesc aşa de greu începuturi de artă“). Simplă „cronică muzicală“, ori articol politic ? După cum, cine ar putea contesta calitatea de literatură a unui pamflet politic ca Studiu psihopatic (1883), pentru a da un singur exemplu din multe posibile ? VREAU să spun că dacă acceptăm soluţia „secţionării“ ziaristicii eminesciene ne pîndeşte o sensibilă sărăcire a imaginii cîmpului de preocupări, dar şi arbitrarul. Filosofia, istoria, lingvistica, pedagogia, critica literară, politica se regăsesc intersectate în majoritatea articolelor considerate literare şi nu de puţine ori lucrurile stau la fel în cazul celor politice. Să luăm, de pildă, tot ceea ce s-a „selectat“ drept texte aşa-zis „literare“ , avem de-a face cu portrete (C-tin Bălăcescu, Al. Odobescu, C. Negri, Simeon Marcovici, Dimu. Petrino, Hasdeu, Laurian, C. Bolliac, I. C-tin Cantacuzino, Vasile Conta, I. C. Maxim etc.), figurile fiind evocate cu prilejul morţii (multe necroloage), ori prin note de lectură, marginalii, alteori prin tangenţă : Heliade, Bolintineanu, Alecsandri, Gh. Lazăr, P. Ispirescu. Dezvelirea unui monument, articol ocazional deci, devine pretext pentru o incisivă caracterizare de ansamblu a unei personalităţi (Heliade, spre pildă). Un modest manual de „pomologie“ e prilejul unor constatări filologice esenţiale („Limba noastră nu e nouă, ci din contra, veche şi staţionară“ etc.), dar şi a unei diatribe împotriva pedantismului filologic. Cele mai modeste „notiţe bibliografice“ oferă surpriza definirii exacte a caracterului naţional în artă. Şi aşa mai departe. Interesul paginii eminesciene nu ţine, aşadar, de „zona“ unei clasificări dificile şi, mai adesea, discutabile, nici în materia-pretext, nu o dată secundară, ci in fulguraţia de idei generale, de sugestii neaşteptate, în încălcarea domeniilor, în vectorii ce o străbat ca nişte curenţi de înaltă frecvenţă, deşi — paradoxal — pornind de la surse ades minore. Cititorul actual nu e solicitat, citindu-l pe Eminescu, nici să afle informaţii despre C. Bălăcescu, nici conţinutul cutărei piese de Fr. Damé etc., etc., ci de spectacolul ironiei eminesciene care zdrobeşte impostura , nu de reconstituirea listei repertoriului teatral românesc din epocă, ci de atitudinea lui Eminescu faţă de Alecsandri, faţă de Hasdeu, faţă de „încercările ofticoase“ ale unor autori mediocri, faţă de influenţe fertile şi nocive, structuri dramaturgice, cultivarea gustului teatral ş.a. Tot astfel, din mozaicul detaliilor contingente, cu coloratura lor surprinsă de un observator genial, se desprind principiile unei concepţii, liniile unei construcţii ideologice coerente şi consecvente. Din cutare pagină „ocazională“ rezultă teoria embrionară a succesului, a unei filosofii a istoriei şi culturii, a sociologiei literare, dar şi atitudinea faţă de contemporani, cu fixarea în apărare a unui contur definitoriu, cu sugestii de psihocritică , spiritul feminin al lui Maiorescu, ideea de „mască“ la acelaşi, existenţa — în Heliade — a unui „homo dupplex“. Fără a mai vorbi de mulţimea observaţiilor filologice, lingvistice, stilistice, risipite ca nişte jerbe unde te-ai aştepta mai puţin, făcînd practic imposibilă o „clasificare“ tematică altfel decît printr-o dezmembrare a articolelor, prin alcătuirea unui vademecum de reflecţii ordonate pe probleme. Pentru editarea unui corp de opere eminesciene însă, singura soluţie ştiinţifică ni se pare a fi o ediţie cronologică a textelor publicistice (apărute sau rămase în manuscris) indiferent de tematica lor preponderentă ori secundară, accidentală, văzute ca o unitate prin care tensiunea geniului eminescian ataca frontal și concomitent toată aria problematică a epocii sale, și transgresind-o nu o dată. Ancorat profund in prezent — patria lui predilectă — Eminescu n-a dispreţuit exerciţiul ziaristic şi foiletonistic aparent modest, din materia diversă a căruia se pot extrage azi liniile sigure ale unei formidabile arhitecturi teoretice, mai rezistentă decît prejudecata alcătuirilor hibride şi compilate ale unor „sisteme“ scolastice. Maiorescu n-a procedat altfel. Principiile se află topite în materia vie şi contradictorie, nu în sera speculaţiunilor sterile. Marile „sisteme“ se creează in vivo, nu in vitro. Mircea Zaciu Bustul din Cişmigiu — sculptură de Ion Jaca (1943) 10 România literară Reviste cu titlul „Eminescu“ Cu numele lui Mihai Eminescu au apărut şapte reviste. Prima şi în acelaşi timp cea mai substanţială publicaţie intitulată „Eminescu“, a apărut la Bucureşti, în septembrie 1890, avînd colaborarea scriitorilor I. L. Caragiale, B. P. Hasdeu, N. Beldiceanu, Titu Maiorescu şi alţii. Tot in Bucureşti a apărut a doua publicaţie „Eminescu“ (la 17 martie 1896). O revistă „Mihail Eminescu“ — deci a treia — apare la Bucureşti la 15 iunie 1899. A patra, avînd o apariţie mai îndelungată (decembrie 1903 — decembrie 1905) apare tot cu titlul „Mihail Eminescu“, la Iaşi (pînă în aprilie 1904) şi apoi la Botoşani, cu colaborarea scriitorilor : A.D. Xenopol, Cincinat Pavelescu, Eugen V ____________ Herovanu, Mihail Bogdan, Smara şi alţii. In 1909, cind se împlineau douăzeci de ani de la moartea poetului, apare la Bucureşti revista „Mihail Eminescu“ — număr unic, datat iunie 1909. Printre colaboratori : Titu Maiorescu, Al. Vlahuţă, I. L. Caragiale, Dobrogeanu-Gherea. La Botoşani apare, tot în 1909 (16 iunie), publicaţia comemorativă „Eminescu“, în care sunt articole semnate de D. Anghel, Şt. O. Iosif, Sofia Nădejde, N. Răutu, I. Păun-Pincio, Corneliu Botez. A şaptea revistă intitulată „Mihai Eminescu“ apare de-a lungul a patrusprezece ani la Cernăuţi şi apoi la Rîmnicu-Sărat, fiind condusă de Leca Morariu. (PIAR COMEMORATIV) Bucureşti, 1890 Bucureşti, 17 martie 1890