România literară, ianuarie-martie 1975 (Anul 8, nr. 1-13)
1975-01-23 / nr. 4
CÎT de puternic, de inepuizabil în resurse e filonul prozei ardeleneşti ne va fi dat să constatăm din nou citind nuvela lui Ion Lăncrănjan, Drumul cîinelui *). Reuşitele acestei povestiri subliniază de fapt acele virtuţi care par aproape de neclintit în scrisul transilvănenilor. (Dacă ele se fac simţite cu mai mică sau mai mare pregnanţă de la un prozator la altul, sau chiar de la o proză la alta, acest lucru depinde, bineînţeles, de forţa talentului care le valorifică). în ce priveşte lucrarea la care ne referim, ele primesc o indiscutabilă amploare în realizarea chipului mamei — personaj memorabil — şi se estompează uşor atunci cînd e vorba de cei doi fraţi învrăjbiţi al căror destin tragic ni-l prezintă nuvela. După cum putem observa, reuşitele povestirii se înscriu perfect în bogata tradiţie a prozei ardeleneşti, iar ratările ilustrează la rîndul lor abaterea, îndepărtarea de o sursă atît de generoasă, atît de bogată, ca cea amintită mai sus. Chipul mamei ne reţine, aşadar, în primul rînd atenţia, o femeie ajunsă parcă la limitele extreme ale durerii *) Ion Lăncrănjan, Drumul cîinelui, Editura Dacia, 1974. — ea, care şi-a pierdut în război cinci copii. O reală înţelegere a lucrurilor o caracterizează, precum şi o bunătate izvorîtă din marea ei înţelepciune. Un profund sentiment al continuităţii o determină să nu accepte nici o ruptură bruscă : ea ştie că timpul se scurge nu numai înaintea noastră, ci el vine şi de undeva din urmă, din mari depărtări ; ea vorbeşte în numele unei anumite „permanenţe“, străină înţelegerii fiilor ei Jilu şi Mihai, prinşi la meandrele complicate ale istoriei la momentul în care se declanşează drama. Dezorientării unuia şi rigidităţii celuilalt ea le răspunde cu umanismul ei grav, rod al unei înţelegeri superioare a lucrurilor. Prin Raveca se face de fapt un convingător elogiu ţăranului român şi Ion Lăncrănjan nu-i primul ardelean şi nici ultimul care înscrie în subtextul prozei sale un asemenea „discurs“. Meritul prozatorului este acela de a da dimensiuni mitice și simbolice unui personaj construit după toate „legile“ realismului. Aureola tragică ce o înconjoară pe Raveca încă de la începutul povestirii tensionează la maximum cumplitele pagini finale, cele mai pregnante de altfel din întreaga nuvelă. „Uliţa era însă pustie şi albă. Se mai liniştise şi vîntul şi acum curgeau şi fugeau de colo pînă colo, ameţite, rămăşiţele viforniţei. «Nu mai vin, spuse mama năcăjită. Se vede că au uitat.Da, dar asta ce-i ?»... Se auzea un vuiet rotitor pe undeva şi ea se suci şi ascultă îndelung. Şi se înălţă puţin din umeri, cuprinzînd cu ochii împrejurimile pe care le ştia ca din palmă, de mică. «Da, chiar aşa-i», spuse ea după ce văzu cum veneau pe dealuri la vale şiruri de brazi. Coborau singuri din păduri, brad după brad. Şi cîte un stejar bărbos era pe alocuri. Şi cîte un fag drept ca luminarea. Brazii însă erau în frunte. Şi aveau năframe negre în creştet, în vîrful vîrfului. Şi cum veneau şi coborau la vale năframele fluturau slobode în vînt. Numai la Murăş se opreau puţin brazii, cum se opresc oamenii înainte de a intra în apă sau înainte de a călca pe gheaţă- Pe urmă porneau iar, veneau, se apropiau. Şi ea aşteptă cit aşteptă, apoi cînd se pomeni înconjurată de brazi, se scutură şi se suci, şi-i culcă pe toţi la pămînt cu o singură mişcare. «Mie nu-mi trebuie decît unul !, spuse ea tare. Pentru mine...»". Să ne reîntoarcem la Jilu şi Mihai, vrajba dintre ei constituind, după cum am mai spus, ceea ce s-ar putea numi subiectul lucrării. Mai puţin duşi pînă la capăt ca eroi vii, mai puţin credibili, fraţii rămîn, cel puţin aceasta e părerea noastră, la nivelul unor crochiuri uşor aburite. Iată de ce atît de acuta confruntare dintre ei nu realizează dramatismul scontat. Oricît de spectaculoasă ar fi, de pildă, „biografia“ lui Jilu, oricît de insolite rătăcirile lui pe mapamond, rod al unei dezorientări fără leac, personajul nu reuşeşte să se constituie ca o fiinţă vie, ori personaje din „carne şi oase“ vom găsi întotdeauna la proza ardelenească. Iată de ce asistăm mai curînd la o confruntare, cam confuză şi ea, dintre două concepte, decît dintre doi oameni vii care ajung să se urască datorită modului diferit de a concepe lumea. Premisele situaţiei sunt cu adevărat incitante, complexitatea ei pare însă că depăşeşte sfera de cuprindere a nuvelei. Numai în relaţiile lor cu mama fraţii primesc, totuşi, o anumită consistenţă. Iată de ce ori de cîte ori mama părăseşte scena intensitatea discursului scade, iar fraza, la rîndul ei, se diluează. Un patetism grav și ușor crispat, produs al unei implicări prea încrîncenate, iată ce am putea spune încercînd să definim „tonul" acestei nuvele care rămîne interesantă dincolo de scăderile ei. Sorin Titel Dimensiunea unui personaj CA şi în publicistica mai veche, ca şi in monografiile despre Cezar Petrescu (1963) şi Duiliu Zamfirescu (1969), în recenta sa carte*) Mihai Gafiţa este acelaşi autor paradoxal, sărind cu uşurinţă dintr-o extremă în alta, legînd idei îndrăzneţe de confortabile locuri comune, ajungind fără tranziţie de la intuiţii critice remarcabile la adevărate labirinturi frazeologice, limpezind pînă la evidenţă un punct de vedere original, dar insistînd avocăţeşte şi făcindu-l iarăşi Îndoielnic, cu o plăcere, intrată în reflex, a acrobaţiei spirituale care, prin exces, devine un primejdios adversar intern al scrisului său. Mihai Gafiţa este un critic şi istoric literar „de idei“, sub dublul aspect al preferinţelor urmărite şi al structurii comentariilor sale ; dar „arta ideilor" este concurată şi nu la puţine cazuri substituită printr-o anume „abilitate a ideilor". Sunt, în personalitatea literară a lui Mihai Gafiţa, trăsături care se resping violent, fără a putea fi totuşi disociate decît prejudiciind o latură sau alta din cele, multe, coexistente. Criticul nu-şi refuză nici o atitudine şi nici o postură ; argumentează concentrat, dar este şi de tot prolix; face risipă de pedanterie, dar comite şi erori şcolăreşti, aici este patetic ; dincoace expune sobru şi impersonal, expresia este cînd limpede şi austeră, cînd învălmăşită într-o retorică greoaie inundată de înflorituri silnice , tinde către construcţia amplă, dar nu-şi refuză voluptuosul fragmentarism, totul într-o alternanţă ce nu pare să asculte de vreo regulă. Să exemplificăm: în latura cea mai rezistentă şi cea mai precizată a volumului său, Mihai Gafiţa analizează raporturile dintre ideologia epocii 1870—1900 şi ideologia scriitorilor timpului, obiectivele fiind în mare măsură asemănătoare cu cele din Spiritul critic în cultura românească de G. Ibrăileanu şi din Istoria civilizaţiei române moderne de E. Lovinescu; în termeni proprii, autorul arată că a urmărit să stabilească „relaţii intre epocă şi operă, între existenţa scriitorilor şi creaţia lor, determinări şi ecouri întru totul relevante pentru procesul literar ori cel social" (Cuvînt introductiv). Intenţiile criticului sunt insă trădate de cuprinsul volumului într-un fel caracteristic , prin depăşirea lor. După o suită de preliminarii tratînd despre „literatura şi publicul literaturii în a doua jumătate a secolului XIX", foarte interesante, deşi nu în totul la obiect, după două studii fundamentale, despre Maiorescu şi Eminescu, şi unul . *) Mihai Gafiţa, Faţa ascunsă a lunii, Studii de istorie literară, epoca 1870—1900, Editura Cartea Românească, 1974. Inegal despre Caragiale, sunt adăugate o mulţime de texte mărunte care n-au decit o legătură exterioară cu ceea ce le precede. însăşi distribuţia cantitativă este un indiciu, primele 330 de pagini conţinînd preliminariile şi comentariile despre Maiorescu, Eminescu şi Caragiale, în vreme ce în următoarele 200 defilează, în pas alergător şi in dezordine faţă de planul iniţial, imaginile lui Alecsandri, Ion Ghica, Ion Creangă, Odobescu, Duiliu Zamfirescu, Macedonski, c. Dobrogeanu-Gherea şi N. Petraşcu ! Dacă s-ar fi încheiat cu textul despre Caragiale, Faţa ascunsă a lunii ar fi fost o carte unitară, omogenă ; lungindu-se, avem o culegere mai groasă, dar a cărei tărie s-a subţiat. Altceva : dacă numeroase dintre observaţiile lui Mihai Gafiţa pornesc dintr-o atentă valorificare a detaliilor istorico-literare, se întîlneşte totodată o curioasă neglijenţă în folosirea unor informaţii de uz curent. Aşa de pildă, Misterele căsătoriei de C. D. Aricescu nu este o traducere după „Psychologie du mariage“ (de fapt, „Physiologie du mariage“) de Balzac, aşa cum se afirmă la pagina 51, drept fiind că la pagina 54 acelaşi titlu e citat în rindul producţiilor originale : „începind cu anul 1884, Gherea asaltează tot mai insistent locul prim al lui Maiorescu in critica literară", scrie Mihai Gafiţa, deşi primele articole de critică literară ale lui Gherea datează din 1885, iar să-şi precizeze teoriile criticul socialist va începe abia din 1886, odată cu articolul „Cătră d-nul Maiorescu“. Care sunt „cele şase volume de critică“ (s.n.) ale lui Gherea ? ! In realitate, sunt cinci, trei antume, trase In mai multe ediţii, şi două postume, scoase in 1925 şi 1927 de Barbu Lăzăreanu. OPOZIŢIA celor mai marcanţi scriitori români din a doua jumătate a secolului trecut faţă de cursul vieţii sociale şi politice de atunci ca şi faţă de ideologia liberală, dominantă in epocă, este un fapt istoric. Explicaţiile şi interpretările lui G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu stat cunoscute. In ce constă noutatea punctului de vedere susţinut de Mihai Gafiţa ? In primul rînd, chestiunea este reformulată intr-un chip mai direct şi mai propriu — „Contrariază şi acum — scrie criticul — faptul că, în două momente social-istorice situate la distanţa de un sfert de veac, scriitorii se aliniau mai întîi desăvirşit cursului vieţii sociale — la 1848 — iar apoi, după 1876, după trecerea timpului menţionat, se delimitau net de acest curs, se constituiau în opoziţia şi critica lui“. Pusă astfel, problema nu mai poate fi soluţionată prin invocarea necesităţii de a se supraveghea înnoirile (Ibrăileanu) şi nici prin aducerea in discuţie a „rezistenţei factorilor sufleteşti" (Lovinescu). • Intrucît aceşti factori puteau acţiona şi la 1848, nu doar după _ 1876. „Explicaţia — afirmă Mihai Gafiţa ’ — nu poate fi alta decît că scriitorii, exprimînd o stare de spirit populară, naţională, aveau în minte o altă perspectivă posibilă, ei ar fi dorit o altă direcţie de evoluţie, s-ar fi vrut purtătorii unui steag, pe care politicienii epocii nu-l purtau, sau nu-l mai purtau, il coborîseră“. Şi în altă parte : „Dacă Bălcescu ar fi trăit, putem face presupunerea că radicalismul lui, alimentat de spiritul istoric, l-ar fi situat mai aproape de poziţia care fusese şi a lui Kogălniceanu, deci şi de Eminescu, şi l-ar fi îndepărtat de grupul Rosetti-Brătianu, care a părăsit treptat ideologia «ortodoxă» paşoptistă românească, adică revoluţionară“. Este, desigur, o simplă ipoteză de lucru, ca şi cele intrate la folclor, în legătură cu nasul Cleopatrei ; totuşi, apropierile dintre poziţia politică a lui Maiorescu implicată în acţiunea sa culturală, ideologia lui Eminescu şi conţinutul observaţiei satirice a lui Caragiale, de o parte, şi gîndirea social-politică paşoptistă, de alta, rămîn elocvente. Dar, dacă în privinţa poziţiei faţă de cursul istoric scriitorii de la 1843 se deosebesc de cei de după 1876, cei dinţii fiind partizani ai schimbărilor şi ai Înnoirilor, iar ceilalţi împotrivindu-se formelor excesive de modernizare, există totuşi nu puţine asemănări, altele decit cele din sfera principiilor susţinute. Prima ar fi că şi unii şi alţii se află în opoziţie, nu ia putere ; ei critică, nu aplică, Bălcescu şi mai tîrziu Eminescu, Kogălniceanu şi mai tîrziu Maiorescu. In al doilea rînd, trebuie să ţinem seama de diferenţa dintre gînditorul politic şi politician, aşa cum o arată evoluţia lui Rosetti şi Brătianu, care, scrie Lovinescu, „vizionari... au scoborit visul şi utopia inuliţă“, aşadar au tradus principiile în fapt, trădînd uneori abstracţiile cugetării sub presiunea concretului vieţii. Un principiu este întotdeauna mai seducător decit aplicarea lui concretă : vocaţia de politician a lui Maiorescu, demonstrează convingător Mihai Gafiţa, este „o vocaţie reprimată şi eşuată“, intrucît criticul, intrat in politică, „işi rezervă numaidecit un rol de secondant, îndată după P.P. Carp". Dar trebuie oare să vedem în „cedarea continuă a pasului în politică spre amicul său Carp" o „veritabilă eroare“ a lui Maiorescu, cum este de părere Mihai Gafița . De bună seamă că „dinamismul său, elanul său constructiv, capacitatea sa de mobilizare a spirelor luminate, dacă s-ar fi utilizat cu aceeaşi eficienţă şi in domeniul politic, este de presupus că influenţa ramurii brătiano-rosettiste a liberalismului burghez s-ar fi văzut nevoită la o serie de cedări către poziţia celeilalte aripi, reprezentată de Kogălniceanu“ , dar, intrînd în cimpul manevrelor politicianiste, ar fi rămas gîndirea politică a lui Maiorescu aceeaşi ? Demonstrînd strălucit că activitatea de gazetar a lui Eminescu a fost expresia unei mari vocaţii, Mihai Gafiţa propune, la un moment dat, ipoteza unui Eminescu-ministru , dar Eminescu-ministrul ar fi fost tot una cu Eminescu-ideologul social ? In sfîrşit, e nevoie să luăm în seamă şi calitatea de scriitori a lui Maiorescu, Eminescu, Caragiale, în virtutea căreia, privind dincolo de prezent, nu puteau găsi împrejur decit motive de nemulţumire, mai puternică decît inhibiţia sufletească în faţa invaziei de „forme fără fond“, aşadar adevărata forţă care îi animă, fiind dorinţa de perfecţiune ; şi, fiindcă am înregistrat atîtea supoziţii, e probabil că dacă la putere s-ar fi aflat nu liberalii, ci conservatorii, scriitorii de după 1876 n-ar mai fi fost „conservativi“, ci „revoluţionari“. Cu excepţia comentariilor despre Alecsandri, Macedonski, Duiliu Zamfirescu şi Gherea, cam artificial amplificate, celelalte texte cuprinse în cartea lui Mihai Gafiţa nu sunt mai puţin interesante prin mulţimea observaţiilor decit studiile despre Maiorescu şi Eminescu; acestea au însă avantajul de a fi subsumate unei preocupări unitare. Se cuvine de aceea să menţionăm, chiar dacă o discuţie in detaliu nu e posibilă In spaţiul recenziei de faţă, cîteva repere din celelalte studii ale lui Mihai Gafiţa ; descifrarea unei „concepţii“ personale a lui Odobescu asupra istoriei, evidenţierea „spiritului gospodăresc“ al lui Creangă, opiniile despre „critica“ existentă în scrisorile lui Ion Ghica, dezvăluirea sensurilor profunde pe care le capătă „adulterul" la Caragiale, actul justiţiar înfăptuit în paginile despre uitatul N. Petraşcu. Faţa ascunsă a lunii este volumul cel mai bun al lui Mihai Gafiţa şi totodată una dintre temeinicele cărţi de istorie literară apărute în 1974. Mircea Iorgulescu Politica şi literatura în secolul trecut Mihai Gaftxa •X ■ . «>j> ••• ‘SKrt • ' i »<■.; • fvV'Xj •£»:-:• >•«■& -' : •’-V Xy-A• Va.*:»} . v' *- ki»« -. Oy^-; <*wífv«»yx. . V • AW.ş: •&» '>Vj i 10 România literară