România literară, ianuarie-martie 1990 (Anul 23, nr. 1-13)

1990-01-06 / nr. 1

C Dosar închis AM la începutul toamnei. In mintea mai multor tineri scriitori a apărut ideea de a riposta succesivelor interziceri de semnături. Dispăruseră In citeva luni din paginile revistelor nume de marcă : Mircea Dinescu, Andrei Ple­­şu, Alexandru Paleologu, Mihai Şora, Dan Hăulică, Octavian Paler, Ştefan Augustin Doinaş, Al. Călinescu, Dan Petrescu, Mariana Marin, Radu Enescu. Am început să întrebăm in stingă şi nn dreapta. Presiunea po­liţienească era uriaşă, încordarea socială creştea de la zi la zi datorită, pe de o parte, schimbărilor rapide din celelalte ţări est-europene, iar pe de altă parte datorită insatis­facţiilor tot mai net exprimate in planul societăţii româneşti. Locul nos­tru de întîlnire în primele zile a fost Casa Scriitorilor. Contactele noastre n-au trecut neobservate şi de aci a rezultat o supraveghere poliţienească tot mai insistentă. Pentru mine a fost o experienţă tulburătoare. Am purtat discuţii lungi cu aproape toţi tinerii scriitori, cerce­tători, prieteni intelectuali pe care-i cunoşteam. Nimeni nu susţinea regimul ceauşist atita vreme cit rămineam la discuţii generale. Ruptura se producea cind scoteam textul şi solicitam sem­nătura de solidarizare. Destui s-au eschivat, şi nu e de mirare. Frica, ne­încrederea, teama de denunţ şi de re­presalii erau extrem de mari. Da, am trăit cu toţii o frică paralizantă, pen­tru familiile noastre, pentru copiii noş­tri, pentru viaţa noastră. Nu am re­proşat nimănui faptul de a refuza să protesteze, ştiam bine la ce se expun. Uneori m-au iritat lipsa de sinceritate, argumentările mincinoase, laşitatea care voia să treacă drept poziţie de principiu (neamestec în politică, incon­gruenţa textului, inutilitatea oricărui protest etc.). A fost un prilej de a fi împreună, de a ne cunoaşte mai bine, de a afla calibrul real al fiecăruia dintre noi. Cîndva, peste zeci de ani, un jurnal la zi va lămuri multe aspecte. Scrisoarea elaborată atunci, la sfîr­­şitul lui septembrie, nu trebuia să fie izolată. Era doar prima mişcare din­­tr-un şir mai lung care ţintea provo­carea unei crize irezolvabile cu vechi­le mijloace in cadrul Uniunii Scriito­rilor, guvernată de D.R. Popescu. Au­torii scrisorii au fost Ioan Buduca şi subsemnatul. Iniţiat în această iniţia­tivă a fost de la început Dan Arsenie. Stringerea semnăturilor a durat cam şase săptămîni. Intenţionam să Strin­gem­ 30, dar un incident petrecut la 28 noiembrie a împiedicat acest lucru. Atunci, criticului Ioan Buduca i-a fost ridicată scrisoarea prin presiuni şi intimidări psihice. Autorii acestui act au fost redactorul şef al revistei „Amfiteatru“, Dinu Marin, şi pre­şedintele U.A.S.C.R., Ani Matei, care, după opina lor, reprezentau tineretul, studenţimea română. Aşa cum s-a vă­zut, se înşelau. Bineînţeles că au re­mis scrisoarea organelor. Riposta semnatarilor in faţa acestei situaţii neaşteptate a fost un protest adresat preşedintelui Uniunii Scriito­rilor. Datorită crizei de timp am fost singurul semnatar, ii scriam lui Dumitru Radu Popescu că noi consi­derăm protestul depus şi cerem să ia act de el şi să-i dea curs. Răspunsul, tipic de altfel, a fost tăcerea şi de­clanşarea unei şi mai stricte supra­vegheri. Citirea scrisorii noastre în cadrul unei conferinţe de presă la Pa­ris a fost semnalul trecerii la repre­salii administrative. Subsemnatului i s-a notificat că manuscrisul romanu­lui Corpuri de iluminat nu mai poate să apară. Ioan Buduca şi-a dat de­misia. Cercetătorii Radu Bercea Şi Andrei Cornea au fost mutaţi de la I.I.T.A. la Muzeul colecţiilor de artă ca pedeapsă pentru curajul lor. Cei­lalţi semnatari au fost chemaţi la direcţiile instituţiilor lor şi amenin­ţaţi. Ne aşteptam la asta şi toţi au reacţionat cu singe rece. Aş vrea să amintesc curajul Ancăi Oroveanu, Magdei Cârneci, al lui Bogdan Ghiu etc. Nimeni dintre noi nu a fost in­timidat. Ne preocupa mai mult să ne ducem planul la îndeplinire. Adică fi­nalizarea almanahului Salonul refuza­ţilor care conţinea texte de autori in­terzişi, dar şi texte interzise. Ne-au dat texte Alexandru Paleologu, Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Dan Oprescu, Ana Blandiana, Geo Bogza, Ioan Bu­duca, Carmen Francesca Banciu, Mi­hai Şora, Mariana Marin. Consimţi­­seră la colaborare (dar din lipsă de mijloace de comunicare nu reuşisem să le primim) Andrei Pleşu şi Mircea­­ Dinescu. Acest almanah urma să fie depus pină la sfirşitul anului la Editura Cartea Românească şi la Uniu­nea Scriitorilor şi era în esenţă un act de solidaritate, un protest împotriva cenzurii şi interzicerii de semnături. Alt obiectiv imediat era trimiterea unei scrisori preşedintelui­­Uniunii Scriitorilor în care îl SOLICITAM să publice textul scrisorii în „România literară“ (revistă pe care de asemenea o conducea) şi începerea de urgenţă a unui dialog în jurul gravelor probleme ale vieţii culturale româneşti, preve­­nindu-l pe D.R. Popescu că nici tă­cerea şi nici represiunea nu rezolvă nimic. Mai mult, va duce la apariţia unor situaţii şi mai grave. Semnatarii erau Stelian Tănase, Alin Teodorescu, Dan Oprescu, Ioan Buduca, Magda Cârneci, Anca Oroveanu, Radu Bercea, Andrei Cornea, Anca Vasiliu, Dan Ar­senie şi a fost depusă la 13 decem­brie la cancelaria Uniunii Scriitorilor de Ioan Buduca şi Magda Cârneci. Stelian Tănase 4 România literară Batjocorirea, timp de un veac, a miracolului artistic de la Văcăreşti . Constantin Noica a scris aceste rinduri după ce vizitase, cu citiva prieteni, biserica de la Văcăreşti: tur­lele fuseseră intre timp smulse cu odgoane de oţel legate de tractoare. Le-a scris cu speranţa că, publicate undeva, ele ar fi putut opri dezastrul în faza aceea. Pleda pentru acoperi­rea cu sticlă a gurilor căscate spre cer ; voia să convingă — pe cine oare? — că această mutilare („nedorită“, de­sigur) urma să pună in valoare minu­nea, luminată acum de soare, a fres­celor dinăuntru. Paginile nu au fost insă publicate. Cine ar fi putut-o face? Citeva luni după aceea biserica şi zi­durile mînăstirii Văcăreşti au fost şterse de pe faţa pămintului. Şi, odată cu ele, cea mai mare şi mai frumoasă suprafaţă de frescă bizantină tirzie pictată vreodată in România. Cînd a aflat vestea, Constantin Noica a prins. G.L. N 1864. Domnitorul Cuza, supărat pe faptul că unii egumeni greci, in frunte cu cel de la mînăstirea Văcăreşti, nu recunoşteau secula­rizarea averilor minăstireşti, a dispus ca lăcaşul amintit să fie transformat în în­chisoare. De atunci şi pină in 1944 (spre a vorbi numai de trecut) trei generaţii de români cultivaţi — unii cu merite deose­bite în valorificarea trecutului românesc — au îngăduit ca admirabilele picturi bi­zantine din interiorul bazilicei să fie ig­norate de către iubitorii de artă. Din ul­tima generaţie face parte şi autorul a­­cestor rinduri. Să fi fost o scuză pentru noi toţi faptul că nu ştiam ce se ascunde îndărătul porţilor unei închisori ? Dar cîţiva ştiau — şi nu ne-au trezit la re­voltă. Groapa sau ridicătura de pămînt pe care stă înfiptă o închisoare nu sînt o fatalitate. Au dovedit-o anii aceştia, cind închisoarea a fost desfiinţată, in 1975. Şi au trebuit să cadă cele trei turle ale bisericii, pentru ca unii dintre noi să vadă, în sfârşit, ce Moldova de Sus stă­ruia, sub ne­simţirea românească, în Ţara de Jos. Intre timp, nu aveam ce arăta în Bucu­reşti, cite unui străin doritor să viziteze capitala noastră. Apa Dîmboviţei nu mai era dulce şi curată, grădinile şi viile de altădată dispăruseră, lacurile din nordul oraşului abia începeau să fie asanate şi puse în valoare, iar în ce priveşte clădi­rile vechi — spre deosebire de Tîrgovişte, Curtea-de-Argeş sau Cîmpulung-Muscel, capitalele adevărate ale Ţării Româneşti — nu puteam arăta nici măcar pe cele brîncoveneşti, in afară de citeva biseri­cuţe, căci fundaţiile palatului domnesc erau acoperite de magherniţe iar Hanul lui Manuc nu era refăcut. Cind in 1942 un mare istoric al litera­turii occidentale, profesorul Koch, ne-a vizitat capitala, am fost însărcinat de prof. Sextil Puşcariu să i-o arăt. L-am dus la bisericuţa Doamnei, din faţa libră­riei Alcalay de atunci (aprinzind luminile ca să se vadă pictura brîncovenească, de pe zidurile curăţite de spoială cu lovituri de ciocan), apoi l-am dus la bisericuţa Stavropoleos, la cea din Curtea Veche, iar cînd am trecut prin Piaţa mare, un drum spre deluşorul lui Bucur, profesorul Koch, mai degrabă plictisit pină atunci, a fost brusc cuprins de entuziasm şi a exclamat, in fonetica sa : „Batzar ! Batzar !“ Asta era tot ce îi plăcea din Bucureştii noştri, bazarul. De aş fi putut atunci să-l duc la Văcăreşti !... De aş fi ştiut să-i arăt catedrala aceea, mai vastă decit oricare din sud-estul european, avind pe pereţii ei iconografia cea mai completă şi cea mai izbutită dintre toate, căci a fost lu­crată de meşteri brincoveneşti, şi măcar că tîrzie, faţă de suratele ei micuţe din nordul Moldovei, deopotrivă cu ele ca is­cusită frumuseţe. De aş fi putut să-i spun pe viu că aici, la Văcăreşti, fusese o înaltă şcoală românească, Universitatea artisto­­telică de limbă greacă, aşa cum avuseseră ei în Apus universităţi de limbă latină, precum şi că toate aceste ctitorii, bizan­tine în expresie, erau româneşti în fond, căci Ţările noastre erau singurele mai libere, într-un sud-est balcanic trecut în paşalicuri, astfel incit la noi se refugiau marii cărturari greci şi armeni, învăţind româneşte şi contribuind, cum făcuseră un veacul XVII, ca marii noştri cărturari să fie pe măsura celor din Apus, ba, cu Di­­mitrie Cantemir, peste măsura lor... Şi aş fi putut adăuga, în faţa picturilor de sub cupola din naosul catedralei, des­pre care un tinăr pictor, care le-a văzut intimplător ca şi mine, avea să exclame, acum, că reprezintă Capela noastră Six­­tină : „Vedeţi, Domnule Koch, v-a încân­tat să identificaţi bazarul, în pitorescul levantin din colţul acesta de lume ; dar aici în catedrală aţi putea identifica şi altceva, anume Orientul care v-a făcut cu putinţă pe D-voastră, apusenii. Căci din Orientul acesta, în faţa căruia surî­­deţi astăzi, v-au venit mai toate , atit credinţele, laolaltă cu credinţa cea mare, cit şi Platon, din care n-aţi luat mare lucru, sau Aristotel, din care aţi luat prea mult, poate ; de aici au venit aşa numiţii Părinţi, în timp ce la D-voastră nu apă­rea nici unul mare in afară de Augustin ; de aici v-a venit arta de la Ravena, sau Domnului Dumitru Radu Popescu Preşedintele Uniunii Scriitorilor Domnule Preşedinte, OBSERVAM că în ultimele luni au dispărut din paginile publicaţiilor lite­rare cit şi din rafturile librăriilor numele unor scriitori de mare valoare. Cită vre­me Uniunea Scriitorilor nu a luat o atitudine­ publică cu privire la această situaţie, afirmaţia de mai sus este o constatare a fiecăruia dintre noi, dar şi o confirmare nedorită a zvonurilor despre­­ existenţa unor măsuri administrative de interzicere a particpării la viaţa noastră culturală a acestor importanţi scriitori. Nu cunoaştem motivele care au dus la această decizie, dacă ea s-a luat în­­tr-adevăr. Credem că ar fi bine să menţionăm, în acesată scrisoare adresată in exclu­sivitate dumneavoastră, că toţi aceşti autori s-au afirmat în condiţiile de des­chidere culturală care a urmat Congre­sului al IX-lea şi că noi, semnatarii a­­cestor rinduri, suntem­ de asemenea pro­dusul aceluiaşi climat, înţelegeţi aşadar nedumerirea şi în­grijorarea noastră. Considerăm că scoaterea in afara vie­ţii publice a unor scriitori nu poate avea decit consecinţe grave, de nedorit. Noi ştim numai din amintiri că a exis­tat o perioadă — dumneavoastră aţi trăit-o şi aţi criticat-o în cărţile pe care le-aţi publicat — în care peste noapte puteau să dispară din paginile revistelor literare semnături, din libră­rea după care şi-a făcut capela la Aix Carol cel Mare, de unde abia vă începe istoria ; de aici San Marco din Veneţia, sau primul mare pictor italian, Giotto, şi tot de aici provin şi profesorii aceia de la care au învăţat carte marii umanişti, ca Marsilio Ficino, sau Pico, sau Erasmus. Iar dacă veţi spune că toate acestea sunt greceşti, vă vom răspunde, ca şi ruşii, că, în felul lor şi mai ales pe linie de artă şi de viaţă spirituală, lucrurile sunt şi ale noastre, astfel incit un mare gînditor al veacului. Lucian Blaga, despre care nu ştiţi încă nimic, putea exclama într-o zi, poate prea plin de încredere dar, ori­cum, cu un dram de întemeiere, cum că Filozofia se întoarce în sud-estul euro­pean, de unde a plecat". Toate acestea erau de spus unui occi­dental venit să ne viziteze, dacă puteam să-i arăt dealul Văcăreştilor după delu­şorul lui Bucur. Dar nu ne-a fost dat să-l ducem acolo, aşa cum nu i-a fost dat lă­caşului — din vina noastră, a celor ce sintem­ pe sfîrşite — să stea astăzi sub oblăduirea UNESCO-ului, ca mînăstirile din Moldova. Iar aşa cum ne aflăm in pragul sfirşitului, cei dintre noi care au avut măcar în ultimul ceas bucuria de a vedea un miracol, prea mult batjocorit, al culturii româneşti, sîntem cuprinşi de stranii gînduri. Poate că aşa — ne spu­nem — cu golurile deschise către cer ale turlelor surpate, pictura catedralei este incă mai frumoasă, căci din pictură in­terioară, care adesea nu se vede in întu­nericul lăcaşului acoperit, ea a devenit pictură exterioară, înfăţişîndu-se şi ast­fel aidoma bisericuţelor din Moldova. Cu­lorile Capelei noastre Sixtine nu s-ar fi văzut niciodată aşa de bine, aşa de sfî­­şietor de bine ca acum, cînd nava stă să fie luminată de soare. S-o acoperim nu­mai cu sticlă, ca pe o seră a frumuseţii şi netrebniciei româneşti. Să rămînă aşa, ca o rană deschisă a sufletului nostru, pentru cei ce stau să vină după noi , după aceste „muşti de o zi“, cu vorba lui Eminescu, aceste biete muşti care furăm. Constantin Noica iu­ cărţi şi de la domiciliu persoane fizice. Nimeni nu doreşte nici să-şi a­­mintească, nici să retrăiască vremuri asemănătoare. Istoria nu trebuie să se repete. După înţelegerea noastră — afectată mult de lipsa de informaţii precise şi autorizate — este vorba de nişte măsuri administrative luate in cazuri care pri­vesc strict profesia şi statutul de scrii­tor. Probabil că dacă Uniunea Scriito­rilor ar avea o viaţă de organizaţie, ob­ştească normală, conform cu statutele sale (adunări generale, şedinţe de Con­siliu, primiri de noi membri, şedinţe de birou), această situaţie nu s-ar fi ivit, ea puţin­ fi reglată în cadrul Uniunii ca o problemă de breaslă. Vă rugăm, domnule Preşedinte, să luaţi notă de îngrijorarea noastră şi să comunicaţi Consiliului Culturii şi Edu­caţiei Socialiste, secţiei Cultură şi Pro­pagandă a C.C. a P.C.R., toate acestea. Sperăm că aceste rinduri să nu pro­voace la rîndul lor noi sancţiuni admi­nistrative asupra semnatarilor. Nu facem decit să atragem atenţia cu mijloacele legale avute la dispoziţie asupra unei situaţii care frămîntă de citeva luni via­ţa noastră culturală. Au semnat : Ioan Buduca, Stelian Tă­­nase, Gheorghe Iova, Magda Cârneci, Dan Ceachir, Cristian Popescu, Dan Ar­senie, Carmen Francesca Banciu, Andrei Cornea, Angela Marinescu, Anca Oro­veanu, Gabriel Stănescu, Anca Vasiliu, Radu Bercea, Alin Teodorescu, Doru Mareş, Dan Oprescu, Liviu Ioan Stoicru. Lista rămîne deschisă pentru semnat.­l O ruşine a trecutului Mănăstirea Văcărești. Interior. (Fotografie de Nicolae Tatu din arhiva Institutului de Istoria Artei)

Next