România literară, ianuarie-martie 1990 (Anul 23, nr. 1-13)
1990-01-06 / nr. 1
C Dosar închis AM la începutul toamnei. In mintea mai multor tineri scriitori a apărut ideea de a riposta succesivelor interziceri de semnături. Dispăruseră In citeva luni din paginile revistelor nume de marcă : Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Alexandru Paleologu, Mihai Şora, Dan Hăulică, Octavian Paler, Ştefan Augustin Doinaş, Al. Călinescu, Dan Petrescu, Mariana Marin, Radu Enescu. Am început să întrebăm in stingă şi nn dreapta. Presiunea poliţienească era uriaşă, încordarea socială creştea de la zi la zi datorită, pe de o parte, schimbărilor rapide din celelalte ţări est-europene, iar pe de altă parte datorită insatisfacţiilor tot mai net exprimate in planul societăţii româneşti. Locul nostru de întîlnire în primele zile a fost Casa Scriitorilor. Contactele noastre n-au trecut neobservate şi de aci a rezultat o supraveghere poliţienească tot mai insistentă. Pentru mine a fost o experienţă tulburătoare. Am purtat discuţii lungi cu aproape toţi tinerii scriitori, cercetători, prieteni intelectuali pe care-i cunoşteam. Nimeni nu susţinea regimul ceauşist atita vreme cit rămineam la discuţii generale. Ruptura se producea cind scoteam textul şi solicitam semnătura de solidarizare. Destui s-au eschivat, şi nu e de mirare. Frica, neîncrederea, teama de denunţ şi de represalii erau extrem de mari. Da, am trăit cu toţii o frică paralizantă, pentru familiile noastre, pentru copiii noştri, pentru viaţa noastră. Nu am reproşat nimănui faptul de a refuza să protesteze, ştiam bine la ce se expun. Uneori m-au iritat lipsa de sinceritate, argumentările mincinoase, laşitatea care voia să treacă drept poziţie de principiu (neamestec în politică, incongruenţa textului, inutilitatea oricărui protest etc.). A fost un prilej de a fi împreună, de a ne cunoaşte mai bine, de a afla calibrul real al fiecăruia dintre noi. Cîndva, peste zeci de ani, un jurnal la zi va lămuri multe aspecte. Scrisoarea elaborată atunci, la sfîrşitul lui septembrie, nu trebuia să fie izolată. Era doar prima mişcare dintr-un şir mai lung care ţintea provocarea unei crize irezolvabile cu vechile mijloace in cadrul Uniunii Scriitorilor, guvernată de D.R. Popescu. Autorii scrisorii au fost Ioan Buduca şi subsemnatul. Iniţiat în această iniţiativă a fost de la început Dan Arsenie. Stringerea semnăturilor a durat cam şase săptămîni. Intenţionam să Stringem 30, dar un incident petrecut la 28 noiembrie a împiedicat acest lucru. Atunci, criticului Ioan Buduca i-a fost ridicată scrisoarea prin presiuni şi intimidări psihice. Autorii acestui act au fost redactorul şef al revistei „Amfiteatru“, Dinu Marin, şi preşedintele U.A.S.C.R., Ani Matei, care, după opina lor, reprezentau tineretul, studenţimea română. Aşa cum s-a văzut, se înşelau. Bineînţeles că au remis scrisoarea organelor. Riposta semnatarilor in faţa acestei situaţii neaşteptate a fost un protest adresat preşedintelui Uniunii Scriitorilor. Datorită crizei de timp am fost singurul semnatar, ii scriam lui Dumitru Radu Popescu că noi considerăm protestul depus şi cerem să ia act de el şi să-i dea curs. Răspunsul, tipic de altfel, a fost tăcerea şi declanşarea unei şi mai stricte supravegheri. Citirea scrisorii noastre în cadrul unei conferinţe de presă la Paris a fost semnalul trecerii la represalii administrative. Subsemnatului i s-a notificat că manuscrisul romanului Corpuri de iluminat nu mai poate să apară. Ioan Buduca şi-a dat demisia. Cercetătorii Radu Bercea Şi Andrei Cornea au fost mutaţi de la I.I.T.A. la Muzeul colecţiilor de artă ca pedeapsă pentru curajul lor. Ceilalţi semnatari au fost chemaţi la direcţiile instituţiilor lor şi ameninţaţi. Ne aşteptam la asta şi toţi au reacţionat cu singe rece. Aş vrea să amintesc curajul Ancăi Oroveanu, Magdei Cârneci, al lui Bogdan Ghiu etc. Nimeni dintre noi nu a fost intimidat. Ne preocupa mai mult să ne ducem planul la îndeplinire. Adică finalizarea almanahului Salonul refuzaţilor care conţinea texte de autori interzişi, dar şi texte interzise. Ne-au dat texte Alexandru Paleologu, Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Dan Oprescu, Ana Blandiana, Geo Bogza, Ioan Buduca, Carmen Francesca Banciu, Mihai Şora, Mariana Marin. Consimţiseră la colaborare (dar din lipsă de mijloace de comunicare nu reuşisem să le primim) Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu. Acest almanah urma să fie depus pină la sfirşitul anului la Editura Cartea Românească şi la Uniunea Scriitorilor şi era în esenţă un act de solidaritate, un protest împotriva cenzurii şi interzicerii de semnături. Alt obiectiv imediat era trimiterea unei scrisori preşedinteluiUniunii Scriitorilor în care îl SOLICITAM să publice textul scrisorii în „România literară“ (revistă pe care de asemenea o conducea) şi începerea de urgenţă a unui dialog în jurul gravelor probleme ale vieţii culturale româneşti, prevenindu-l pe D.R. Popescu că nici tăcerea şi nici represiunea nu rezolvă nimic. Mai mult, va duce la apariţia unor situaţii şi mai grave. Semnatarii erau Stelian Tănase, Alin Teodorescu, Dan Oprescu, Ioan Buduca, Magda Cârneci, Anca Oroveanu, Radu Bercea, Andrei Cornea, Anca Vasiliu, Dan Arsenie şi a fost depusă la 13 decembrie la cancelaria Uniunii Scriitorilor de Ioan Buduca şi Magda Cârneci. Stelian Tănase 4 România literară Batjocorirea, timp de un veac, a miracolului artistic de la Văcăreşti . Constantin Noica a scris aceste rinduri după ce vizitase, cu citiva prieteni, biserica de la Văcăreşti: turlele fuseseră intre timp smulse cu odgoane de oţel legate de tractoare. Le-a scris cu speranţa că, publicate undeva, ele ar fi putut opri dezastrul în faza aceea. Pleda pentru acoperirea cu sticlă a gurilor căscate spre cer ; voia să convingă — pe cine oare? — că această mutilare („nedorită“, desigur) urma să pună in valoare minunea, luminată acum de soare, a frescelor dinăuntru. Paginile nu au fost insă publicate. Cine ar fi putut-o face? Citeva luni după aceea biserica şi zidurile mînăstirii Văcăreşti au fost şterse de pe faţa pămintului. Şi, odată cu ele, cea mai mare şi mai frumoasă suprafaţă de frescă bizantină tirzie pictată vreodată in România. Cînd a aflat vestea, Constantin Noica a prins. G.L. N 1864. Domnitorul Cuza, supărat pe faptul că unii egumeni greci, in frunte cu cel de la mînăstirea Văcăreşti, nu recunoşteau secularizarea averilor minăstireşti, a dispus ca lăcaşul amintit să fie transformat în închisoare. De atunci şi pină in 1944 (spre a vorbi numai de trecut) trei generaţii de români cultivaţi — unii cu merite deosebite în valorificarea trecutului românesc — au îngăduit ca admirabilele picturi bizantine din interiorul bazilicei să fie ignorate de către iubitorii de artă. Din ultima generaţie face parte şi autorul acestor rinduri. Să fi fost o scuză pentru noi toţi faptul că nu ştiam ce se ascunde îndărătul porţilor unei închisori ? Dar cîţiva ştiau — şi nu ne-au trezit la revoltă. Groapa sau ridicătura de pămînt pe care stă înfiptă o închisoare nu sînt o fatalitate. Au dovedit-o anii aceştia, cind închisoarea a fost desfiinţată, in 1975. Şi au trebuit să cadă cele trei turle ale bisericii, pentru ca unii dintre noi să vadă, în sfârşit, ce Moldova de Sus stăruia, sub nesimţirea românească, în Ţara de Jos. Intre timp, nu aveam ce arăta în Bucureşti, cite unui străin doritor să viziteze capitala noastră. Apa Dîmboviţei nu mai era dulce şi curată, grădinile şi viile de altădată dispăruseră, lacurile din nordul oraşului abia începeau să fie asanate şi puse în valoare, iar în ce priveşte clădirile vechi — spre deosebire de Tîrgovişte, Curtea-de-Argeş sau Cîmpulung-Muscel, capitalele adevărate ale Ţării Româneşti — nu puteam arăta nici măcar pe cele brîncoveneşti, in afară de citeva bisericuţe, căci fundaţiile palatului domnesc erau acoperite de magherniţe iar Hanul lui Manuc nu era refăcut. Cind in 1942 un mare istoric al literaturii occidentale, profesorul Koch, ne-a vizitat capitala, am fost însărcinat de prof. Sextil Puşcariu să i-o arăt. L-am dus la bisericuţa Doamnei, din faţa librăriei Alcalay de atunci (aprinzind luminile ca să se vadă pictura brîncovenească, de pe zidurile curăţite de spoială cu lovituri de ciocan), apoi l-am dus la bisericuţa Stavropoleos, la cea din Curtea Veche, iar cînd am trecut prin Piaţa mare, un drum spre deluşorul lui Bucur, profesorul Koch, mai degrabă plictisit pină atunci, a fost brusc cuprins de entuziasm şi a exclamat, in fonetica sa : „Batzar ! Batzar !“ Asta era tot ce îi plăcea din Bucureştii noştri, bazarul. De aş fi putut atunci să-l duc la Văcăreşti !... De aş fi ştiut să-i arăt catedrala aceea, mai vastă decit oricare din sud-estul european, avind pe pereţii ei iconografia cea mai completă şi cea mai izbutită dintre toate, căci a fost lucrată de meşteri brincoveneşti, şi măcar că tîrzie, faţă de suratele ei micuţe din nordul Moldovei, deopotrivă cu ele ca iscusită frumuseţe. De aş fi putut să-i spun pe viu că aici, la Văcăreşti, fusese o înaltă şcoală românească, Universitatea artistotelică de limbă greacă, aşa cum avuseseră ei în Apus universităţi de limbă latină, precum şi că toate aceste ctitorii, bizantine în expresie, erau româneşti în fond, căci Ţările noastre erau singurele mai libere, într-un sud-est balcanic trecut în paşalicuri, astfel incit la noi se refugiau marii cărturari greci şi armeni, învăţind româneşte şi contribuind, cum făcuseră un veacul XVII, ca marii noştri cărturari să fie pe măsura celor din Apus, ba, cu Dimitrie Cantemir, peste măsura lor... Şi aş fi putut adăuga, în faţa picturilor de sub cupola din naosul catedralei, despre care un tinăr pictor, care le-a văzut intimplător ca şi mine, avea să exclame, acum, că reprezintă Capela noastră Sixtină : „Vedeţi, Domnule Koch, v-a încântat să identificaţi bazarul, în pitorescul levantin din colţul acesta de lume ; dar aici în catedrală aţi putea identifica şi altceva, anume Orientul care v-a făcut cu putinţă pe D-voastră, apusenii. Căci din Orientul acesta, în faţa căruia surîdeţi astăzi, v-au venit mai toate , atit credinţele, laolaltă cu credinţa cea mare, cit şi Platon, din care n-aţi luat mare lucru, sau Aristotel, din care aţi luat prea mult, poate ; de aici au venit aşa numiţii Părinţi, în timp ce la D-voastră nu apărea nici unul mare in afară de Augustin ; de aici v-a venit arta de la Ravena, sau Domnului Dumitru Radu Popescu Preşedintele Uniunii Scriitorilor Domnule Preşedinte, OBSERVAM că în ultimele luni au dispărut din paginile publicaţiilor literare cit şi din rafturile librăriilor numele unor scriitori de mare valoare. Cită vreme Uniunea Scriitorilor nu a luat o atitudine publică cu privire la această situaţie, afirmaţia de mai sus este o constatare a fiecăruia dintre noi, dar şi o confirmare nedorită a zvonurilor despre existenţa unor măsuri administrative de interzicere a particpării la viaţa noastră culturală a acestor importanţi scriitori. Nu cunoaştem motivele care au dus la această decizie, dacă ea s-a luat într-adevăr. Credem că ar fi bine să menţionăm, în acesată scrisoare adresată in exclusivitate dumneavoastră, că toţi aceşti autori s-au afirmat în condiţiile de deschidere culturală care a urmat Congresului al IX-lea şi că noi, semnatarii acestor rinduri, suntem de asemenea produsul aceluiaşi climat, înţelegeţi aşadar nedumerirea şi îngrijorarea noastră. Considerăm că scoaterea in afara vieţii publice a unor scriitori nu poate avea decit consecinţe grave, de nedorit. Noi ştim numai din amintiri că a existat o perioadă — dumneavoastră aţi trăit-o şi aţi criticat-o în cărţile pe care le-aţi publicat — în care peste noapte puteau să dispară din paginile revistelor literare semnături, din librărea după care şi-a făcut capela la Aix Carol cel Mare, de unde abia vă începe istoria ; de aici San Marco din Veneţia, sau primul mare pictor italian, Giotto, şi tot de aici provin şi profesorii aceia de la care au învăţat carte marii umanişti, ca Marsilio Ficino, sau Pico, sau Erasmus. Iar dacă veţi spune că toate acestea sunt greceşti, vă vom răspunde, ca şi ruşii, că, în felul lor şi mai ales pe linie de artă şi de viaţă spirituală, lucrurile sunt şi ale noastre, astfel incit un mare gînditor al veacului. Lucian Blaga, despre care nu ştiţi încă nimic, putea exclama într-o zi, poate prea plin de încredere dar, oricum, cu un dram de întemeiere, cum că Filozofia se întoarce în sud-estul european, de unde a plecat". Toate acestea erau de spus unui occidental venit să ne viziteze, dacă puteam să-i arăt dealul Văcăreştilor după deluşorul lui Bucur. Dar nu ne-a fost dat să-l ducem acolo, aşa cum nu i-a fost dat lăcaşului — din vina noastră, a celor ce sintem pe sfîrşite — să stea astăzi sub oblăduirea UNESCO-ului, ca mînăstirile din Moldova. Iar aşa cum ne aflăm in pragul sfirşitului, cei dintre noi care au avut măcar în ultimul ceas bucuria de a vedea un miracol, prea mult batjocorit, al culturii româneşti, sîntem cuprinşi de stranii gînduri. Poate că aşa — ne spunem — cu golurile deschise către cer ale turlelor surpate, pictura catedralei este incă mai frumoasă, căci din pictură interioară, care adesea nu se vede in întunericul lăcaşului acoperit, ea a devenit pictură exterioară, înfăţişîndu-se şi astfel aidoma bisericuţelor din Moldova. Culorile Capelei noastre Sixtine nu s-ar fi văzut niciodată aşa de bine, aşa de sfîşietor de bine ca acum, cînd nava stă să fie luminată de soare. S-o acoperim numai cu sticlă, ca pe o seră a frumuseţii şi netrebniciei româneşti. Să rămînă aşa, ca o rană deschisă a sufletului nostru, pentru cei ce stau să vină după noi , după aceste „muşti de o zi“, cu vorba lui Eminescu, aceste biete muşti care furăm. Constantin Noica iu cărţi şi de la domiciliu persoane fizice. Nimeni nu doreşte nici să-şi amintească, nici să retrăiască vremuri asemănătoare. Istoria nu trebuie să se repete. După înţelegerea noastră — afectată mult de lipsa de informaţii precise şi autorizate — este vorba de nişte măsuri administrative luate in cazuri care privesc strict profesia şi statutul de scriitor. Probabil că dacă Uniunea Scriitorilor ar avea o viaţă de organizaţie, obştească normală, conform cu statutele sale (adunări generale, şedinţe de Consiliu, primiri de noi membri, şedinţe de birou), această situaţie nu s-ar fi ivit, ea puţin fi reglată în cadrul Uniunii ca o problemă de breaslă. Vă rugăm, domnule Preşedinte, să luaţi notă de îngrijorarea noastră şi să comunicaţi Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, secţiei Cultură şi Propagandă a C.C. a P.C.R., toate acestea. Sperăm că aceste rinduri să nu provoace la rîndul lor noi sancţiuni administrative asupra semnatarilor. Nu facem decit să atragem atenţia cu mijloacele legale avute la dispoziţie asupra unei situaţii care frămîntă de citeva luni viaţa noastră culturală. Au semnat : Ioan Buduca, Stelian Tănase, Gheorghe Iova, Magda Cârneci, Dan Ceachir, Cristian Popescu, Dan Arsenie, Carmen Francesca Banciu, Andrei Cornea, Angela Marinescu, Anca Oroveanu, Gabriel Stănescu, Anca Vasiliu, Radu Bercea, Alin Teodorescu, Doru Mareş, Dan Oprescu, Liviu Ioan Stoicru. Lista rămîne deschisă pentru semnat.l O ruşine a trecutului Mănăstirea Văcărești. Interior. (Fotografie de Nicolae Tatu din arhiva Institutului de Istoria Artei)