România literară, iulie-septembrie 1994 (Anul 27, nr. 26-37)

1994-07-06 / nr. 26

2 CONTRAFORT Ia Hheea. HlLosie* ----------------1- Cătuşa Iliescu N U E ZI lăsată de Dumnezeu în care presa de toate nuanţele să nu scrie despre corupţia inimaginabilă care domneşte în România. în ultimii patru ani, ea a devenit o temă mai frecventă decît aceea a „eroului dilematic“ din literatura interbelică. Nu m-am putut sustrage subiectului mult prea fierbinte şi am scris în repetate rînduri despre acest cancer al societăţii româneşti. Am făcut-o însă de fiecare dată cu speranţa secretă că astfel exorcizez un duh necurat. N-am crezut nici o clipă că realitatea e infinit mai înfricoşătoare decît rîndurile cîrcotaşe date săptămînal la tipar şi pe care diverşi responsabili cu---„bună dispoziţie“ mi le reproşează cu suveran dispreţ. îmi recunosc naivitatea de a-mi fi închipuit că totul poate fi redus la persoane şi instituţii, cînd, de fapt, fenomenul ţine de sistem şi de inteligenţa lui reproducţie. Să ne aducem aminte că primele cuvinte impuse de Ion Iliescu în decembrie 1989 au fost vid de putere şi haos. De primul s-a ocupat începînd chiar din după-amiaza lui 22, de cel de-al doilea se preocupă şi acum. N-am putut crede că dracul e atît de negru şi mai ales că e atît de multilateral dezvoltat. Am nădăjduit că - măcar o dată - cuvintele pot să îndepărteze realul, și nu să-l atragă, așa cum se întîmplă de obicei. Nici vorbă. Cuvintele noastre sînt prea palide, prea anemice pentru a descrie ceea ce, sub zîmbetul îngăduitor al lui Iliescu, se întîmplă astăzi în România. De fapt, la noi parvin doar segmente debile, total nesemnificative dintr-un jaf sistematic, executat cu sînge rece de un escadron de vampiri căţăraţi în şeile puterii. Corupţia e şi în falimentarea conştientă, cu sînge rece, a întreprinderilor de stat, dar şi în repartizarea după interes clientelar a bugetului naţional. Corupţia e şi în cheltuirea discreţionară a banilor publici, dar şi în menţinerea în viaţă a unor monştri industriali pentru simplul motiv că la viitoarele alegeri cineva trebuie să voteze şi pentru binefăcătorul Ion Iliescu. Guvernele Roman şi Stolojan au excelat în edificarea unui sistem în care abuzul, bunul plac şi violenţa înlocuiau legalitatea şi bunul simţ. Guvernul Văcăroiu radicalizează nişte premise şi face din ele politică de stat. Tarele societăţii noastre nu vor dispărea decît în clipa în care se vor rupe cătuşele care ne leagă de trecut. Or, unul din pseudonimele acestor cătuşe e chiar Ion Iliescu. Indiferent că la putere s-a aflat poliglotul Roman, monolingvul Stolojan sau necuvîntătorul Văcăroiu, politica României s-a caracterizat printr-o linearitate incredibilă. Singurele nuanţări au intervenit doar în amplificarea intensităţii şi a vitezei dezastrului. Oameni incapabili să înţeleagă mersul lumii, gălăgioşi iresponsabili şi impertinenţi cu aplomb au acaparat prima scenă politică a ţării. Concertul maeştrilor dezastrului naţional atinge cote de virtuozitate rar întîlnite. Specialişti ai limbajului dublu, ei au cîte un discurs pentru fiecare situaţie. Lăcrimează în campaniile electorale, deplîngînd situaţia fără ieşire în care ne aflăm (fireşte, datorită opoziţiei trădătoare şi străinătăţii!), dar imediat ce se văd reinvestiţi îşi înfig lacom mîinile pînă la coate în bruma de bănuţi agonisită de credulul cetăţean. Dacă se poate vorbi de îmbunătăţirea vreunui lucru în România ultimilor patru ani, fără îndoială că aceasta e calitatea tot mai de invidiat a diversiunilor. Nu intră aici grosolăniile de mahala ale lui Vădim şi caţavencismul incurabil al lui Păunescu. Acestea sunt gugumănii care nu mai impresionează pe nimeni. Adevăratele, marile manipulări nu se mai petrec la lumina zilei, ca în vremea televiziunii libere, „în direct şi la o oră de vîrf“. Astăzi, puterea acţionează prin intermediari, prin interpuşi, prin lovituri subtile în ricoşeu. Ştiindu-se în pierdere de viteză, liderii P.D.S.R. au mizat pe „extremele false“, pe oamenii din planul al doilea, sacrificabili, la o adică. Spre surpriza generală, serviciile cele mai consistente nu le-au adus nici Vadim, nici Verdeţ, ci tocmai partidul care se foloşea mai mult cu independenţa lui internă şi internaţională. P.U.N.R. Partid ieşit din pulpana securităţii, alcătuit din inşi a căror biografie e un amestec de resentimente maladive şi perversitate violentă, P.U.N.R.-ul a adunat în jurul său acel procent din populaţia - se pare că acelaşi în fiecare ţară, indiferent de regimul ei - care ar putea fi internată în spitalele de psihiatrie fără prea multe consultaţii prealabile. (Procentul P.U.N.R la ultimele alegeri e aproape identic cu cel al echipei Le Pen din Franţa sau cu numărul voturilor obţinute în America de psihopatul Duke). Existenţa liderilor P.U.N.R. ar putea deveni oricînd surse de primă mînă pentru revizuirea manualelor psihiatrice. Hărțuiala bezmetică de tip Funar (care i-a speriat atît de mult pe credulii ardeleni încît a coborît cota P.U.N.R. la doi la sută în cel mai recent sondaj IRSOP), incredibila inventivitate în domeniul patologicului, obsesiile morbide trăite nu într-o rezervă de spital atent supravegheată, ci la televizor, în faţa naţiunii, sunt perfect contrabalansate de banditismul în stare pură al aripii Gavra. Nu e nici o mirare că cei doi corifei ai românismului de ospiciu se detestă cu o ardoare care sfidează orice diagnostic clinic, coborînd în grosolănia cea mai josnică. Ticăloşiile în care sînt amestecaţi nu pot fi rezolvate decît prin imense deversări de abjecţii. Dacă Funar a fost agentul fiscal al lui Stoica-Caritas, Gavra a fost hamalul de lux al acestuia. Funariotul încearcă să iasă din strinsoarea laţului ce îi atîrnă deja deasupra capului inventînd noi şi noi tertipuri - gata să ne arunce şi într-un război civil, dacă s-ar putea. Pentru Gavra, cel care se adăpa la două pompe, spaţiul de manevră s-a îngustat primejdios. Demagogul nr. 1 al ţării, javra politică de care se feresc pînă şi tovarăşii săi de tîlhării, şi-a dat în stambă rău de tot. Dacă şi de data aceasta regimul Iliescu îl va face scăpat, să nu ne mirăm că din ţara aceasta se va alege, în cel mai scurt timp, praful şi pulberea. Anunțăm pe cititorii noştri | | că pot încheia abonamente | —*u „România literară“ la oficiile poştale din țară, form notei RODIPET 1 299 din 19.11.1993 emi- | i completarea Catalo- | publicațiilor. România literară / FOTBAL. Febra fotbalului, ce au cuprins zilele acestea întreaga lume I poate trece în ochii raţionalistului acrit, drept nebunie pură: o dată la doi ani (cu r, ocazia campionatelor europene şi mondiale), pojarul latent, de care globulamintesc s-a îmbolnăvit, izbucneşte ntr-o erupţie tot mai violentă, inflamînd imaginaţia tuturor. Criza durează o lună, calmarea ei - aproape un an (recapitulări, elogii, recriminări etc.). Urmează o linişte precară şi scurtă. Se anunţă curind criza următoare (trageri la sorţi, meciuri de calificare), pentru ca pojarul să izbucnească din nou, matematic, la data programată. Şi fiecare mai violent decît precedentul. Poate că nu-i departe momentul cînd - în 1998 ori în 2002 - febra se va generaliza, iar toate activităţile umane vor înceta, obligatoriu, pe planeta noastră, în luna sacrosanctă a CM de fotbal. Nebunie colectivă, savant întreţinută de mass media în căutare de profituri? Nu cred, pentru că explicaţia e alta: astăzi se joacă fotbal de trei ori mai bine şi mai spectaculos decît în urmă cu 20-30 de ani. Cel mai anost meci desfăşurat zilele acestea în Statele Unite este, în absolut, mai bun decît finala istorică Brazilia-Uruguay din 1950 ori decît finala eroică R.F.G.Ungaria din 1954. De ce? S-a întîmplat ceva deosebit în ultimele decenii? A devenit corpul uman mai agil și mai puternic? Nici vorbă! Numai că, între timp, a avut loc marele eveniment, aproape neobservat, ce a schimbat soarta fotbalului - şi anume generalizarea transmisiunilor TV . Astăzi, jucătorii de fotbal au devenit, în egală măsură, atleţi, actori şi balerini; ei driblează, cad la pămînt ori înscriu în poartă ca numere într-un spectacol; ştiu că fiecare gest reuşit va face obiectul unui prim-plan din diferite MIC DICŢIONAR unghiuri, luat cu încetinitorul şi repetat la infinit; şi mai ştiu că un dubling inspirat, un gol fericit te pot lansa în citeva secunde celebru în întreaga lume. Atunci, ei procedează în consecinţă. De aceea, marele fotbal nu se mai joacă în vechile echipe de club, împărţite regional în diviziile AB şi C, se joacă în super-formaţii internaţionale,trupă de sport şi de spectacol, care mai poartă doar simbolic numele cutărui oraş italian, atunci cînd ea e formată de fapt din doi brazilieni, un francez, doi germani, un spaniol, un român. Şi, eventual, doi italieni. Prin aceste echipe internaţionalizate, fotbalul şi-a pierdut regionalismul, devenind joc universal. Regimurile comuniste au visat întotdeauna performanţe internaţionale în sport, dar au fost alergice la ideea echipelor de fotbal cosmopolite. Culmea a atins-o (ca în atîtea alte domenii) Domentul nostru naţional, care interzisese transmiterea de către TV română a campionatelor mondiale, care pedepsise cu pedeapsa maximă pe cel mai bun cronicar sportiv român pentru doar o aluzie la necesitatea schimburilor internaţionale în fotbal, care dorea însă, în acelaşi timp, fotbal românesc de mare clasă. Ca şi în finanţe, agricultură ori artă, Marele Bărbat gîndea - şi în domeniul fotbalului - tot cu picioarele. Ale lui, nu ale unui fotbalist. Aşa că a fost nevoie de o Revoluţie pentru ca (şi) fotbalul românesc împreună cu comentatorul lui să poată ieşi la lumină. TEMA singurătăţii bântuie de când lumea nopţile poeţilor. Răul acestei stări pendulând în perimetrul litaniei, el nu se stinge, se îmblânzeşte numai puţin. Suferinţa devine dulce , chinul aproape acceptat. Şi dacă poezia sună şi frumos, dezolarea ne lasă să-i bănuim florile mari de interior, carnivorele fără dinţi, prada lor, victima lor benevolă fiind dezolatul însuşi. Devorat de abstracţii, aş spune cu mare linişte, dacă n-aş fi probat pe propriul suflet infernala durere morală, umilinţa absenţei, sufocarea umplând cu lichidul ei negru interiorul fără fisură al Turnului Babei clocotind până sus de bolboroseală omenească. Pribeag in tăcere cel drept in sine suspină./ Din inimă fi picură un cântec neştiut/ Şi-l însoţeşte pururi ceva obscur şi sumbru/Sau uneori o stranie beţie/îi înalţă pleoapele de înger/../ Obsesia tăcerii în ore ticăloase/../ Cântec al unui val ostenit... Cine n-a coborât într-o mină niciodată va trece nepăsător pe lângă versuri ca acestea, pentru că unui miner îi este dat să intre într-o rezonanţă aparte cu sălbaticele culori ale soarelui ca şi cu lumea fără păsări cu spaimă înflorind . El va da alt înţeles mărturisirii Sunt bântuit de umbre şi altul va fi miezul întrebării Să te aştept în stele?/ Trist va cânta spiritul morţii/ îmbrăţişând culorile şi umbra../Şiam învăţat să mă închin spre flori. / O, nesfârşirea din clipele mai negre decât moartea! întâmplarea a făcut ca în chiar anul naşterii dv., 1962, să fiu, din primăvară până-n toamnă, redactor la POST-RESTANT la CorâL+la ziarul regional Crişana din Oradea. Unul din modestele mele reportaje din acea perioadă l-am scris după o coborâre în mina Şuncuiuş, unde lucraţi ca artificier. Este acesta, poate, motivul unei înţelegeri aparte a demersului dv. liric. Toate poemele pe care le-aţi scris şi le veţi mai scrie vor fi o nesfârşită litanie, de mângâiere, din care se vor putea oricând extrage şi separa de rest o mulţime de versur foarte frumoase. Cântec al unui val ostenit, dar şi ţărmul la care inima va îmbrăţişa înţelepciunea/ O regăsire tristă... (Fâşie Stelian , Şuncuiuş). Pentru a doua oară mă aflu în faţa dosarului cu poeme scrise de dv. într-o viaţă de om. Sunt în dosar şi alte hârtii care vin să dovedească bucuria de ascrie şi speranţa de a răzbi mai sus prin scris. Cum în nr. 43/1993 al revistei noastre vă rezervam un spaţiu amplu în economia acestei rubrici, şi cum răspunsul meu de atunci este valabil şi azi, nu pot decât să vă invit, cu tot respectul, să consultaţi colecţia, la noi la redacţie sau într-o bibliotecă, deşi mă îndoiesc puţin că bunul obicei al bibliotecilor de a colecţiona reviste de cultură nu s-a pierdut între timp din varii motive. (Párnanu V., Suceava) __________| România literară Editată de către: • Fundaţia „România literară“ director general Nicolae Manolescu; • Ion Raţiu; • cu sprijinul Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă Redacţia: Nicolae Manolescu - director, Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefănescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică şi istorie literară), Constanţa Buzea (poezie, proză), Cristian Teodorescu, Mihai Minculescu (publicistică), Eugenia Vodă (film, muzică), Marina Constantinescu (teatru, plastică), Adriana Bittel (externe), Mihai Grecu, Anca Firescu (secretari de redacţie), Ruxandra Dinu, Nina Pruteanu, Alexandra Voicu, Mircea Dobrovicescu (corectură), Victor Ciupuliga (fotesier). Administraţia: Fundaţia „România literară“, Calea Victoriei 133, sector 1, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 4072996100089. Cont valută: B.R.D., filiala Pipera, 1520796100089. Elena Raicu (contabil şef), Corneliu Ionescu (şef serviciu difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Nicoleta Isaida (secretariat), Maria Micu (curier). Tehnoredactare computerizată: Anca Firescu, Raluca Bobic, Mihaela Ivan. Corespondenţi: Mircea Iorgulescu (Paris şi München). Tehnoredactarea computerizată şi tipărirea realizate la „PROGRESUL ROMÂNESC“ S.A, CALEA PLEVNEI114.