România literară, iulie-septembrie 1994 (Anul 27, nr. 26-37)
1994-08-10 / nr. 30
Eminescu şi Democraţia DEŞI necesare, frecventele reeditări de rutină ale operelor lui Eminescu, Creangă, Caragiale contribuie la un proces de clişeizare şi tabuizare a creaţiei »clasicilor noştri“. Pe cîte de rare, pe atît de binevenite sînt ediţiile „nonconformiste“, în sensul că erodează prejudecata de receptare prin alt mod de selecţie şi, eventual, un aparat critic adecvat. Am semnalat deja la această rubrică o astfel de ediţie dedicată lui Caragiale şi apărută în colecţia Antologiile Humanitas. In aceEminescu editat şi comentat de Petru Creţia, „Antologiile Humanitas“, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, 256 p., 2000 lei grădina de aur şi varianta consacrată a Luceafărului, prima parte a antologiei mai cuprinde încă 17 poezii care formează, împreună cu basmul versificat, ceea ce Perpessicius a numit „constelaţia Luceafărului“. Sonetele sunt grupate după cele două tonuri fundamentale care există în ele: sonete lirice şi sonete satirice. Dintr-un Preambul aflăm şi de ce a făcut editorul această alegere: „Neau rămas de la Eminescu 31 de sonete, dintre care unele sunt cele mai frumoase care s-au scris vreodată în româneşte.(...) Volumul de faţă este primul în care se află întrunite într-o secţiune numai sonete, şi toate sonetele (p.133). în sfîrşit, Scrisorile mai numără pe lîngă cele ştiute şi o variantă la Scrisoarea III. Comentariile lui Petru Creţia uimesc prin concizie şi mai ales prin simplitate. După atîtea elucubraţii şi atîtea platitudini care s-au scris despre poezia eminesciană este reconfortant să poţi citi comentarii la text adecvate, proaspete şi tocmai de aceea vii. Nu lipsesc explicaţiile erudite, dar ele sînt date numai cînd e strict necesar, niciodată în exces. Deşi valoarea didactică a acestor comentarii este recunoscută de Petru Creţia, ele reprezintă şi pentru specialist un excelent prilej de confruntare , cu textul şi cu interpretarea proprie. Pentru cei care cred că Eminescu nu le mai poate spune nimic nou şi nu sînt deci interesaţi de această antologie avem două contra- argumente. Primul se află în prefaţa editorului: »De dragul cîtorva prejudecăţi entuziaste mai nimeni nu citeşte cu adevărat pe Eminescu, iar cît se citeşte,se citeşte superficial şi mărginit la cîteva poezii rău consacrate de şcoală. Eminescu tinde tot mai mult să devină «Eminescu», ceva pus deoparte în lada de zestre a naţiei şi de care eşti mîndru că se află acolo, ferit de orice întîmplări (s.n.). Al doilea argument în favoarea acestei ediţii este sonetul Democraţia. Dacă vi-l amintiţi şi l-aţi înţeles deplin, nu mai citiţi ediţia lui Petru Creţia. (Ioana Pârvulescu) Cartea vieţii LA APROAPE cinci ani de la apariţia primului volum din Opera vieţii. O biografie a lui I.L. Caragiale şi la nici cinci luni de la fulgerătoarea moarte a autorului, vede lumina tiparului cel de-al doilea volum al amintitei lucrări. Cititorii care la vremea respectivă îşi procuraseră cartea îi aşteptau de mult şi cu nerăbdare continuarea, care reconstituie viaţa lui Caragiale în perioada cuprinsă între 1894 şi 1912. Este o bucurie pentru noi să le-o semnalăm acum, deşi bucuria aceasta este umbrită de temerea că tirajul celui deal doilea volum este departe de a acoperi cererea posesorilor primului volum. Cei care cunosc mai mult din auzite lucrarea „clasică“ a lui Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale (ediţia I, 1940), se vor fi întrebînd ce poate aduce nou o nouă contribuţie biografică? întrebării acestora nu cred că i-ar putea răspunde parcurgerea cărţii lui Marin Bucur; celor care însă le este bine cunoscută biografia datorată lui Cioculescu - neocoliţi, probabil, nici ei de pomenita întrebare . Opera vieţii de Marin Bucur le oferă un răspuns categoric: foarte multe lucruri, privite şi prezentate într-un mod nou, deloc impresionist. Opera vieţii este lucrarea unui istoric literar cu experienţă şi de vocaţie care nu s-a lăsat nici intimidat, nici influenţat de modele şi de autorităţi consacrate ale genului. Ceea ce a realizat - cu o tenacitate uimitoare, printr-un efort exemplar de scotocire prin fonduri arhivistice din ţară şi din străinătate, prin „puricarea“ presei epocii, româneşti, nemţeşti, franţuzeşti- îi serveşte enorm „eroului“ cărţii sale, lui I.L. Caragiale. Atît de mult, încît articolul nehotărit din partea a doua a titlului („O biografie...“) nu-şi găseşte justificare decît în modestia cercetătorului. Ce ar fi însemnat cealaltă lucrare, plănuită, Viaţa operei, al cărui obiect ar fi fost să-l constituie opera lui Caragiale, aşa cum a procedat G. Călinescu în cazul lui Eminescu, rămîne o întrebare căreia destinul a vrut ca un Marin Bucur să-i dea răspunsul. Pentru autorul operei vieţii lui Caragiale aceasta a fost să fie cartea vieţii sale. (Ştefan Badea) Combinaţii riscante NU FAPTUL că scrie o poezie a banalului, a întîmplărilor cotidiene a veşnicului derizoriu al vieţii e important în legătură cu poezia lui Gabriel Chifu, pentru că dacă am privi-o doar în felul acesta am reduce-o la o formulă destul de devalorizată prin supraîntrebuinţare, şi deci greu de exploatat. Povestea ţării latine din Est este însă un fel de epopee a unei nefericiri comune, scrisă în cheie gravă, cu voite izbucniri explicite de dramatism, tragism am putea spune, fireşte că în toată poezia modernă (ca să nu spunem postmodernă) ironia şi ludicul ascund de cele mai multe ori tristeţe sau chiar vidul unei neputinţe interioare, dar Gabriel Chifu pare să prefere o formulă mai simplă şi mai superficială, dizolvîndu-şi singur subtilitatea tonului enunţiativ în cîte o strofă finală care explică într-un fel de morală de „fabulă“ sentimentală tip Goga toate sensurile presupus ascunse ale poeziei. Şi acesta nu e doar cazul izolat al unei singure poezii, ci e pur şi simplu maniera în care scrie poetul, destul de greu de înţeles cîtă vreme volumul în sine este foarte bine realizat, cu foarte multe poezii bune. Care mai toate se strică în final. Să luăm de pildă poezia Casa, o emoţionantă metaforă a purităţii iluziilor celor săraci: „Casa e albă, curată, are trei camere/bucătărie, baie, o terasă/ şi, împrejur o pajişte, cîţiva cireşi, un nuc, un tei./ Părinţii mei au imaginat-o în amănunt,/ însă n-au reuşit s-o construiască aievea,/ au păstrat-o în memorie/şi mi-au lăsat-o moştenire mie. //Alături de casa de la ei mi-a rămas/teama de datorii şi de vremuri. /Ei s-au stins repede, copleşiţi, neînţelegînd atîtea. Vremurile au trecut peste ei mîniate, /neîndurătoare, cum trece vîntul greu/ peste două biete lumînărele aprinse. S-au/ stins. Casa din gînd a fost cea mai mare izbîndă a vieţii lor. Cea mai mare izbîndă a vieţii lor a fost un vis.Casa era limanul lor: în ea se refugiau/la greu, asaltaţi EMINESCU jenat şi cwtitext tie PEIRJ CREŢIA Marin Bucur - Opera Vieţii • O biografie a lui I.L. Carăgiale, Editura Cartea Româneasca, 1994,562 p., 1100 lei Gabriel Chifu - Povestea ţârii latine din Est, Editura Eminescu, 1994, Bucureşti, 96 p., preţ nemenţionat 6 România literară IMIiiilleIili ea şi serie a Editurii Humanitas a apărut şi volumul Eminescu editat şi comentat de Petru Creţia, care cuprinde atît poemele considerate potrivite pentru recitirea cu ochi proaspăt a lui Eminescu, cît şi cîte un scurt comentariu al acestor versuri. Poeziile alese de rafinatul eminescolog sunt grupate în trei capitole: Constelația Luceafărului, Sonetele și Scrisorile. Pe lîngă Fatan