România literară, ianuarie-martie 1995 (Anul 28, nr. 1-11)

1995-01-18 / nr. 1

ACTUALITATEA Spălarea cu furtunul a statuii lui Eminescu O STATUIE a lui Eminescu, un sobor de preoţi, un primar cu haină de blană vorbind evlavios despre “luceafărul poeziei româneşti”. Scena am văzut-o recent la televizor. Iar când opera­torul a adus în prim-plan statuia, am mai observat că “Eminescu” ţinea în mâna dreaptă trei garoafe, garoafe reale, nu de marmură, cumpărate, probabil, din banii primăriei. A folosi mâna unei statui pentru a pune ceva în ea - iată o culme a prostului gust. Nu contează că acel ceva era un mănunchi de flori. Putea fi şi o fur­culiţă sau o sticlă de Coca-Cola. Oricum se violase graniţa dintre real şi imaginar. Ce s-a întâmplat cu noi? Cum de-am decăzut într­­un asemenea hal încât am ajuns să transformăm fiecare sărbătorire a lui Eminescu într-o înmor­mântare grotescă? DECĂDEREA a început, bineînţeles, atunci, toc­mai atunci, când s-a declanşat campania împotriva “decadentismului”. Când i-am schimbat, ca Dănilă Prepeleac, pe Titu Maiorescu şi Lucian Blaga pe Aleksandr Fadeev şi Boris Polevoi. Timp de câţiva ani după încheierea războiului soarta lui Eminescu a fost incertă. Nu numai bulgăroi cu ceafa groasă şi grecotei cu nas subţire, dar şi românoi, maghiaroi, evreoi, ţigănoi ca şi cetăţănoi de alte naţionalităţi, având aceleaşi caracteristici ale cefelor şi nasurilor, s-au adunat conspirativ în sfatul ţării pentru a hotărî dacă Eminescu va rămâne sau nu în cultura română. Şi au ales varianta cea mai proastă: să rămână mutilat. Anul 1950, anul centenarului marelui “cântăreţ al suferinţei celor mulţi”, a consacrat imaginea pro­letcultistă a poetului. Poemul-emblemă al emines­­cianismului s-a stabilit să fie (s-a stabilit prin decret prezidenţial sau ordonanţă guvernamentală, cine-şi mai aduce aminte...) Împărat şi proletar. De fapt, nu împărat şi proletar, ci ...proletar, întrucât în bine­cunoscutul stil comunist secretarii cu poezia din anii aceia au păstrat din întregul poem numai monologul proletarului, prezentându-l ca pe un monolog al poe­tului. Ani la rând, generaţii de elevi au învăţat că Eminescu şi-a petrecut tinereţea într-un fel de club socialist (“în scunda tavernă mohorâtă”) şi că avea obiceiul să declame acolo, cu mâna întinsă înainte, ca Lenin în faţa Casei Scânteii, “zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă!”. Erau exact anii în care elita intelectualităţii româneşti era zdrobită în închisorile filmate azi de Lucia Hossu-Longin, astfel încât s-ar fi putut spune că Securitatea nu făcea decât să transpună în practică, să ducă la îndeplinire şi să aplice întocmai indicaţiile date de Eminescu cu aproape un secol în urmă. Nu există mai mare profanare a imaginii lui Eminescu decât această asociere a sa, post-mortem, cu opera (opera!) de distrugere a ceea ce au avut mai bun românii. O profanare care continuă şi în vremea noastră cu contribuţia ziarului Socialistul al partidu­lui condus de Ilie Verdeţ, acest ziar poetic al unui partid cu mulţi poeţi foloseşte drept scut ideologic tot poemul ...proletar. Pe vremea lui Dej se mai făcea caz de un poem eminescian, Viaţa, interpretat ca un pamflet anticleri­cal (“Când aud vreodată vreun rotund egumen/Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen...”). Cât despre biografia lui Eminescu, era şi ea, bineînţeles, falsificată. Titu Maiorescu apărea ca un personaj odios, reprezentant tipic al burghezo­­moşierimii (al economiei de piaţă...), într-o piesă de teatru scrisă de Mircea Ştefănescu, piesă-evocare, personajul pozitiv Eminescu şi personajul negativ Maiorescu stăteau faţă în faţă ireconciliabili, ca un ţăran sărac cu un chiabur. Era groaznic, pe vremea aceea, să fii personaj negativ. Dar şi mai groaznic era să fii personaj pozi­tiv. Dacă ar fi trăit, Eminescu s-ar fi simţit, fără îndoială, asemenea cuiva care intră din greşeală într-o cârciumă soioasă şi se trezeşte sărutat pe obraji de beţivi. IN TIMPUL lui Ceauşescu, kitsch-ul proletcultist a fost înlocuit de kitsch-ul naţionalist-comunist. De la “Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă” s-a trecut la “Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie”. Şi, pe ascuns, la Doina, rostită discret şi cu ochi lăcrimoşi, cu accent pe menţiunea topometrică “de la Nistru pân’la Tisa”, tocmai de acei activişti luminaţi care aveau să declare după căderea lui Ceauşescu că n-a venit încă momentul să recuperăm teritoriul dintre Prut şi Nistru. Exploatând o largheţe de moment a PCR, unii critici şi istorici literari adevăraţi, ca I. Negoiţescu sau Edgar Papu, s-au grăbit să publice cărţi de mare valoare despre Eminescu. Dar aceste cărţi n-au reuşit să impună un nou stil în evocarea, comemorarea, celebrarea, omagierea şi sărbătorirea poetului de către oficialităţi. Activiştii culturali ai PCR nu-l mai citeau de mult, dar îl idolatrizau. De fapt, tocmai de aceea îl idolatrizau, pentru că nu-l citeau. Dacă l-ar fi citit s-ar fi simţit umiliţi de altitudinea intelectuală a operei sale şi, cine ştie, poate şi-ar fi amintit de numele cu un sufix nu prea românesc, Eminovici, de călătoriile poetului în Occident şi i-ar mai fi tăiat din raţia de glorie, în afară de faimosul vers, atât de stângaci, în fond, din cauza folosirii convenţionale, frivole a adjectivului “dulce”, mai erau difuzate prin mass­­media (care atunci se numeau altfel: organe) şi alte “creaţii” din opera “poetului nepereche”. Sarcina recitării lor la TV revenea unor actori îmbrăcaţi în negru, cu câte o carte de aur în mâini, care transferau textul eminescian dintr-un registru liric într-un regis­tru al filosofării sentenţioase. Este epoca în care Eminescu devine un fel de profet al neamului, un Ceauşescu al literaturii române (nu mai lipsea mult ca pe stadioane - aşa se făcea cultura, pe stadioane, ca fotbalul­­ să se scan­deze Partidul­ Eminescu-România). Se consideră că scriitorul din secolul trecut a ştiut tot ce se putea şti şi că a anticipat tot ce se va mai afla vreodată, că opera sa este de fapt o biblie a românismului, că orice dis­tanţă luată faţă de ea reprezintă un sacrilegiu. Moses Rosen intră şi el în joc, de pe altă poziţie, dar la fel de obtuz, şi îl incriminează pe poet ca pe un ideolog. Eminescu este apărat atunci de nimeni altcineva decât de Corneliu Vadim Tudor. Primeşte deci încă un sărut bălos pe obrazul său abstract. Cartea lui Constantin Noica despre “omul deplin al culturii româneşti”, deşi foarte bună, cade prost, dând un gir nesperat tuturor apologeţilor poetului. Nicolae Manolescu o persiflează subtil, făcând o nedreptate lui Constantin Noica, dar făcând dreptate spiritului critic, persecutat de protocronişti. Eugen Florescu, susţinător al protocroniştilor, îşi permite să...semene la înfăţişare cu Eminescu. Avem astfel prilejul să vedem, ca într-un coşmar, un Eminescu roşu în obraji şi incult, aşa cum în 1990, tot ca într-un vis rău, vom vedea un Eminescu osos şi arogant îmbrăcat în haine de miner, în fruntea unor hoarde devastatoare. DUPĂ 1989, pe podurile de flori de peste Prut (ce bune ar fi fost nişte poduri de beton armat! dar noi suntem un popor de poeţi...) sosesc noi transpor­turi de prost-gust, noi valuri de sacralizare primitivă a lui Eminescu. Este adevărat că basarabenii au o scuză istorică pentru modul neliterar în care îl tratează pe poet; ei au făcut de-a lungul anilor din opera eminesciană un stindard al supravieţuirii etnice şi un stindard - mai ales atunci când lupta este dispe­rată -ajunge să fie fetişizat. E scris în legile­ omeneşti să se întâmple aşa. Numai că la acest fetişism se adaugă ipocrizia autorităţilor actuale de peste Prut, care îl iubesc pe Eminescu cu atât mai mult cu cât este mort şi nu se poate amesteca în discuţia despre soarta Moldovei. Iar tot acest mixtum demagogicum se revarsă în oceanul de demagogie al guvernanţilor de la Bucureşti, care se încing cu eşarfe tricolore, îşi fac cruci până în pământ şi depun coroane de flori la toate monumentele (cu excepţia celui al victimelor comunismului, pe care de altfel nici nu vor să-l con­struiască) numai pentru a da impresia că-şi iubesc ţara şi­ ale ei valori. Când se vorbeşte, azi, despre Eminescu la TVR, în toate apartamentele din ţară răbufneşte un iz de “Cântarea României”, care îi înviorează, ca oxigenul, pe intelectualii PDSR, în timp ce pe intelectuali îi face să deschidă ferestrele. Straturi groase de prostie şi kitsch s-au aşezat de-a lungul ultimilor cincizeci de ani peste imaginea pu­blică a lui Eminescu. A venit vremea să înlăturăm aceste sedimente (care, oricum, nu sunt mai durabile ca bronzul) şi începutul l-am putea face întorcându-ne la opera sa. Este o întoarcere din fericire posibilă, întrucât, cu chiu cu vai, după lupte seculare care au durat chiar o sută de ani, s-a încheiat de curând editarea acestei opere. Cu mai mulţi ani în urmă, într-o zi însorită, câţiva muncitori spălau cu furtunul extraordinara statuie a poetului din faţa Ateneului. Scena mi s-a părut atunci brutală. Acum însă cred - bineînţeles, vorbind la figurat - că aşa trebuie să procedăm pentru a curăţa eminescianismul de contribuţia exegeto-propagan­­distică a autorităţilor comuniste. Este o contribuţie care nu diferă prea mult ca substanţă de stratul de praf, funingine şi găinaţ de pe statui. Alex.Ştefănescu MIC DICŢIONAR DESTABILIZARE. Nu, să nu ne grăbim a consulta dicţi­onarul: acolo vom găsi o defi­niţie fadă, fără nici o legătură cu realitatea multiplă şi deviată pe care termenul o acoperă astăzi în limba română. La începutul lunii decembrie a acestui an, cînd, la Sala Palatului, a avut loc un miting al Alianţei Civice, tenorii guverna­mentali i-au pus diagnosticul în termeni indubitabili: iată o nouă încercare de destabilizare a Gu­vernului, deoarece tocmai a sosit luna decembrie, iar în decembrie opoziţia numai cu aşa ceva se ocupă, în aceeaşi logică, ce a putut reprezenta greva protestatară de la Reșiţa? Era anti-guvernamen­­tală, era în decembrie, făcea un constat implicit de eşec al politicii Puterii, era deci tot o destabilizare. Cît despre moți­unea de cenzură depusă în Par­lament - ce să mai vorbim? Tot "decembrie, tot anii! Deci... Cu alte cuvinte, luna decem­brie pare destinată destabilizării echipelor guvernamentale de stînga şi, la apropierea ei, Guvernul trebuie să ia măsuri; tenorii Puterii se cade să adopte în ocurenţă o mină blazată şi să afişeze resemnarea. De ce oare şefii noştri nu-şi duc gîndul pînă la capăt sau, ducîndu-l, de ce oare nu-l verba­lizează? Ce simplu ar fi fost dacă n-ar fi avut loc, în decembrie 1989, acea blestemată “destabi­lizare”, care a dus la discredi­tarea comunismului şi la prăbuşirea - precum un castel de cărţi de joc - a unui regim ce părea veşnic! Ce bine ar fi fost dacă o mînă forte, precum cea a Tovarăşului, ne-ar fi ferit defini­tiv de destabilizatori (aflaţi toţi în slujba puterilor străine şi plătiţi cu dolari, fără îndoială!). N-ar mai fi trebuit să ne temem de fiecare lună decembrie şi să­ ne scuipăm în sîn. Pentru că, în limba română contemporană, destabilizare înseamnă astăzi ceva foarte sim­plu: “căutare cu orice preţ a li­bertăţii”. «Ct “Thine” România literară 3

Next