România literară, aprilie-iunie 1996 (Anul 29, nr. 13-25)

1996-04-03 / nr. 13

CONTRAFORT Vampirii linguşitori V­IAŢA POLITICĂ româ­nească a devenit, încă din 22 decembrie 1989, atît de previzibilă, încît dacă n-am simţi pe propria piele consecinţele ei tragice, ne­am plictisi de moarte. Printr-un pa­radoxal fenomen, posibil numai la noi, ceea ce ne interesează cel mai puţin ajunge să ne afecteze cel mai mult­ în România, orice om care are răbdarea să privească­­ nu mai mult, să privească - ceea ce se întîmplă în viaţa publică are toate şansele să treacă drept un profet. Meritul nu e al lui, ci al sărăciei imagi­native şi al grosolăniei cu care actorii principali îşi joacă rolurile. Fără să faci aprofundate studii de sociologie sau de Politologie, poţi fi sigur că nu vei greşi anticipînd una sau alta din mişcările protagoniştilor politici. De fiecare dată cînd îmi propun să scriu un articol de analiză a momentului politic, am neplăcuta senzaţie că mestec aceiaşi şi aceiaşi cîlţi. Lucru primejdios, măcar pentru că te împinge să te crezi mai deştept decît eşti în realitate. Dar , cine e de vină? Cine e de vină că, încă din 1990, i-am profeţit lui Ion Iliescu trista soartă la care, iată, a ajuns: să fie batjocorit tocmai de către slugile care-i jurau mai înfocat credinţă! Cine e de vină că oamenii de care s-a înconjurat prezidentul sînt de o­ttit de proastă cali­tate, încît intră în cele mai primitive tipare posibile? Cînd un Ioan Gavra îşi permite să dea cu tifla aliaţilor pe care i-a vampirizat cu neruşinare, iar aceştia, în frunte cu Ion Iliescu, se prefac că nu înţeleg mesajul peuneristului, înseamnă că regimul olteniţeanului a decăzut rău de tot. Cîteva întîmplări recente mi-au îngăduit să iau contact cu lumea celor despre care, în mod normal, se spune că sînt “oamenii lui Iliescu”. Ei bine, bănuiala pe care am avut-o de multă vreme s-a confirmat: cei pe care Ion Iliescu nu i-a lăsat, în 1989, să moară, nu îi lasă ei, astăzi, să trăiască. Dimpotrivă, “principialitatea” cu iz tovărăşesc şi moscovit a fostului student în hidrotehnică începe să-i calce pe nervi pe mult mai flexibilii şefi şi şefuleţi din partid şi din structurile guvernului. Plasa de relaţii, cu ochiuri de o densitate vecină cu opacitatea, s-a refăcut sub dl. Iliescu precum o vegetaţie marină înfricoşătoare. în acest moment, “emanatul” nu mai e absolut necesar pentru garantarea perpetuării puterii nomenklaturiste. Pentru simplul motiv că această etapă s-a cam încheiat de doi ani. Or, în momentul de faţă, al acumulării de bogăţii, un “social-demo­crat” precum Ion Iliescu atîrnă ca o piatră de moară la gîtul abililor afacerişti din partidul de guvernămînt. Din neputincios ce era pînă acum, el va deveni în scurtă vreme total paralizat. în cele cîteva zile în care am avut nedoritul privilegiu de a mă învîrti printre cei care alcătuiesc noua clasă politică dominantă, am rămas uimit că numele lui Ion Iliescu n-a fost pronunţat nici măcar din întîmplare. Mi-am dat seama că între el şi subordonaţii săi se cască o prăpastie din ce în ce mai mare. Numele cel mai des vehiculate erau,­­ desigur, ale lui Adrian Năstase şi Viorel Hrebenciuc, oamenii care, priviţi de la nivelul prefecţilor de judeţ, învîrt ţara pe degete. Am descoperit, cu acest prilej, că reţeaua de interese create în ultimii ani face aproape imposibilă orice schim­bare. O mină de oameni a concentrat o putere economică şi politică atît de mare, încît orice mişcare reformistă mai serioasă depinde de bunul lor plac. Iniţial, puterea acestor oameni şi legiti­mitatea lor proveneau din fidelitatea faţă de Ion Iliescu. Astăzi, ei au dobîn­­dit o legitimitate aproape indestructibilă tocmai din felul în care ştiu să-l pună între paranteze pe omul de la Cotroceni. Şirurile de ticăloşii săvîrşite în ultimii ani sub privirea somnolentă a celui mai ales dintre preşedinţi le conferă o legiti­mitate încă mai greu de clintit: aceea dată de complicitatea la ruinarea ţării. Un reflex al schimbării de para­digmă invocată mai sus - adică diminu­area importanţei politice a lui Ion Iliescu - e şi recenta ceartă dintre Păunescu şi Vadim. Arhitecţi ai cultului personalităţii ceauşeştiene, mediocrităţi care au ştiut să compenseze precaritatea estetică a scrisului lor prin asumarea unor detestabile roluri de lătrători poli­tici, cei doi sunt personalităţi incompati­bile tocmai datorită asemănării dintre ei. Schimbul de sudalme de acum ne anunţă că epoca iliesciană începe să intre într-un con de umbră. Pe la începutul anilor optzeci, cei doi următori super-grei au mai încrucişat ghioagele. N-am crezut, după 1990, în prietenia lor, pentru că ştiam că e un pact cu clauze minimale, el urma să funcţioneze atîta vreme cît împricinaţii slujeau un stăpîn puternic. Cînd s-au văzut cu sacii în căruţă, cînd stăpînul n­­a mai reprezentat decît amintirea tristă a umilitoarei poziţii subalterne, de iobagi ai linguşelii, cei doi s-au repezit, ca nişte berbeci, unul asupra altuia. Există, în resentimentele ieşite la iveală în ultimele zile, şi iritarea lacheilor care s-au întrecut în a se umili mai tare în faţa aceluiaşi stăpîn pe care, acum, îl descoperă mai slab decît crezuseră. Păruiala dintre Vadim şi Păunescu e şi reflexul urii de a şti prea multe unul despre altul în materie de slugărnicie. Revendicîndu-se, amîndoi, de la aceeaşi figură salvatoare a nomen­klatura, Păunescu şi Vadim înoată scîr­­biţi în lichidul vîscos al inutilei neruşinări. Etapa următoare va fi, desigur, conştientizarea încă mai acută a poziţiei jalnice în care s-au aflat şi direcţionarea jetului de infamii împotriva lui Ion Iliescu. Nu ştiu cu ce argumente îl vor combate pe omul de la Cotroceni, în viitoarea campanie prezidenţială, ceilalţi adversari. Dar începe să se vadă ce fel de argumente scot la bătaie Vadim şi Păunescu. Simpla răsfoire a fiţuicilor pe care le editează aceştia ar trebui să-i dea, încă de acum, insomnii titanului din Olteniţa. Dacă nu de alta, dar într-o confruntare directă, oricare dintre foştii săi protejaţi ar fi în stare să-l facă knock-out cu o asemenea violenţă încît l-ar putea scoate, urgent, în afara cursei. Pe lîngă energia pe care ţi-o dau resentimentele, fostele slugi beneficiază şi de şase ani de antrenament în care au fost puşi mereu să lupte la baionetă împotriva unui număr covîrşitor de adversari. Iar în aceste confruntări, tre­buie s-o recunoaştem, huliganii au dovedit că ştiu să dea bine şi cu pumnul, şi cu piciorul. O răsplată pe care, de altfel, Ion Iliescu o merită din plin. 2 România literară . România literară Editată de­ ­ Fundaţia "România literară" director general Nicolae Manolescu; # cu sprijinul Fundaţiei Soros pertu o Societate Deschisă ! Redacţia: Nicolae Manolescu - director, Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefănescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică şi istorie literară), Constanţa Buzea (poezie, proză), Cristian Teodorescu, Mihai Minculescu (publicistică), Eugenia Vodă (film, muzică), Marina Constantinescu (teatru, plastică), Adriana Bittel (externe), Anca Firescu, Mihai Grecu (secretari de redacţie), Nina Pruteanu, Ruxandra Dinu, Alexandra Voicu (corectură), Victor Ciupuliga (fotoreporter). Administraţia: Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 4072996100089. Cont în valută:B.R.D., filiala Pipera, 1520796100089. Elena Raicu (contabil şef), Corneliu Ionescu (şef serviciu difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Elena Hurducaş (secretariat). Corespondenţi: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Tudor Olteanu (Amsterdam). Tehnoredactare computerizată: Fundaţia "România literară" - Anca Firescu, Mihai Grecu. Introducere texte: Geta Gheorghiu. E-MAIL: romlit@romlit.aros.ro și romlit@buc.soros.ro (INTERNET) POST-RESTANT CEVA nu este în ordine, ceva nu se leagă corect în afirmaţiile contra­dictorii pe care le faceţi în scrisoare. Să fie vorba numai de o juvenilă infa­tuare şi de nepriceperea tânărului de a pune în armonie încrederea cu îndoiala de sine, care, aceasta din urmă, dacă este sinceră, nu ar fi trebuit să vă lase întreagă speranţa că versurile vă vor fi curând publicate la noi! Am primit, spuneţi, de la profesori sau pe la concursuri de poezie, poeţi şi ziare locale, numai aprecieri pozitive vădit lipsite de discernământ. Cu o singură frază, iată, daţi o lovitură urâtă tuturor celor ce v-au deschis uşa atunci când aţi bătut şi le-aţi cerut părerea. Dacă aprecierile lor, spuneţi că au fost unan­im pozitive, atunci e interesant de ştiut când aţi avut revelaţia lipsei de dis­cernământ a aceloraşi? Cu ce curaj, în fine, m-aş aventura şi eu, acum, să mă exprim pe marginea versurilor pe care le semnaţi? Poate altădată. Poate mai târziu. (Onchiş-Moacă Darian, Reşiţa) ✓ Toate acele nume mari de prieteni, critici şi profesori care au primit cu atenţie şi bucurie lecturile dv. în cenaclul Prospero al Facultăţii de Limbi Străine, Universitatea Bucureşti, au avut temei s-o facă. Mă voi adăuga cu plăcere şirului lor, gândindu-mă că vom avea de vorbit din când în când despre singurătatea poetului cea plină de revelaţii, despre rugăciunile lui cele cu folos şi despre cele fără folos, despre bucuria de a fi viu, despre priceperea de a împărţi cu cineva nu numai prezenţa ci şi absenţa, despre circul străzii şi despre pacea unei cine în familie, despre roluri şi rămâneri şi lacrimi pictate pe măşti, despre silă, greaţă, frică şi bicisnicie, despre mustul otrăvit, despre duioşie şi despre viaţa secretă a poeziilor. (Corina Ana Anghel, Bucureşti) ✓ Nu pricep de ce, dacă propriile dv. versuri vi s-au părut de la bun început a fi nimic altceva decât nişte tâmpenii, le-aţi mai copiat mărunt, mărunt şi le-aţi pus în plic, timbrat pe adresa redacţiei? Cu ce gând, cu ce speranţă şi ce aţi vrut să ne demonstraţi? Impulsul de a scrie versuri în momente dificile este frecvent mai ales la femei şi el are efect bun, anesteziant, consolator. Dar totul aici ar trebui să se oprească. (Ştefania C. ) ✓ Trimiterea de către autori a plachetelor lor de versuri pe adresa redacţiei este apreciată de fiecare dată ca un gest ce trebuie răsplătit cu câteva cuvinte politicoase de mulţumire. Din păcate cele mai multe volumaşe sunt modeste, cuminţi şi fără ecou real în public. ✓ împreună cu Clopotul de rouă, pe care vi l-a tipărit Editura Calende, ne trimiteţi şi câteva poeme din care desprind aces­te strofe: aş vrea să-ţi dau un ban de fericire/ dar fericirea mă refuză/ aş vrea să-ţi dau un metru de privire/dar zarea este Doamna cea confuză//aş vrea fierbinte şi desculţ/ să-ţi bat la uşa ferecată/ dar vine cineva şi-mi spune­ să nu fiu trist, că... altădată... Eu nu am ştiut chiar de la început cum să privesc acel rând jumătate de pe coperta a patra a cărţii dv., semnat de Ana Blandiana în 1987: “Sever Negrescu scrie o poezie adevărată, poezie în care locuieşte o speranţă adevărată”, şi nici n-am apreciat exact adâncul frazei semnate, în 1995, de Alex. Ştefănescu pe amintita copertă: “Poezia preotului Sever Negrescu este sobră şi spiritualizată, dar niciodată rece, având ceva din căldura unei pături aspre, exact cum îmi închipuiam poezia scrisă de un preot”. După ce am citit Clopotul de rouă, le-am dat amânduro­ra dreptate, înţelegându-le buna generozitate. Strofele citate de mine mai sus să fie totuşi semnul că între minunatele versuri se pot strecura şi unele mai puţin inspirate. (Sever Negrescu, Ieşelniţa, Mehedinţi)­­ Un poem scurt, şi foarte frumos, între celelalte, este cel intitulat în braţele iubitei: Când mi-e frică/ la tine vin./ Ajută-mă, fiule, iartă-mă, fiule. (Ioan Buteanu, Cluj). ft

Next