România literară, ianuarie-martie 1998 (Anul 31, nr. 1-11)

1998-02-04 / nr. 4

România literară 13 la 1848 şi miturile tului românesc Noua putere înţelege însă sâ şi-l suşeascâ pe Balcescu cu totul şi fără ei un fel de nuanţe, fâcînd din el protipul revoluţionarului a cărui acuitate este continuata în chip direct , către toţi luptătorii împotriva „usuitorilor“, iar comuniştii nu ar fi dett cei care „desăvîrşesc“ opera iiiata de el în urma cu exact o suta de ai. Raportul Anei Pauker asupra stabului PCR din acelaşi an 1946 invoca în acest sens însăşi mârturia distraţilor care nu mai puteau protesta. ce ar fi astăzi printre noi, Doja, Hoa, Cloşca, Crişan, Tudor Vladimiscu, Nicolae Balcescu, cu ţâranii şi rgoveţii pe care ei i-au condus în bârlia contra asupritorilor, cu toţii ar reunoaşte în comunişti pe tovărăşii lor e lupta. Căci Partidul Comunist întuieşte şi desâvîrşeşte opera lor“Ceea ce este afirmat în linii generale ttr-un document politic, ca o premisa înnobilării unei teorii, devine imedia concluzie, o dogma într-o brosura e popularizare, editata tot de Editura C.R., sub pana lui N. Popescu-Doianu: „Filele îngălbenite ale trecuturi ne vorbesc astazi graiul lor adeărat. Balcescu este al nostru, al poprului. Focul credinţei lui încălzeşte st azi din nou inimile unui popor înreg, târia speranţei lui luminează aşizi din nou milioane de priviri spre titor. Balcescu este un precursor al artei noastre spre progres...“ (Balcesu, p. 6). în bibliotecile străinătăţii cu figura lui Mihai Viteazul îl preocupa, pentru marea lui monografie râtasâ neterminata, zice autorul, ci Balcescu studia neîntrerupt, dezropînd trecutul de lupta al poporului, tatomicind temeiurile de fier ale revluţiei ce pregătea. La Roma şi în marea biblioteca a Vaticanului, el nu e oprea - ca înaintaşii sâi - să cereteze nobila origine a neamului nostu, ci râsfoia acele file care dezvârtau silnicia de veacuri a boierilor, prinţa şi lupta pentru dreptate şi libertate a poporului... “ (p. 13) etc. ANUL 1948, cu marile festivităţi închinate centenarului revoluţiei de la 848, creeaza momentul favorabil pentru masiva modificare a imaginii acestui eveniment istoric şi pentru spunerea lui Balcescu ca lider major revoluţiei, în opinia generala, şi ca precursor direct al răsturnărilor care ncepusera deja sa bulverseze societatea româneasca. Mihai Roller, storic oficial al noului regim, cu studii la Moscova, care va fi numit în acest an ca membru al noii Academii din care fuseseră eliminaţi savanţii ostili sau doar insubordonaţi noii pueri, publică o broşură de directivă ititulatâ Anul revoluţionar 1848, în are statuează farâ a simţi nevoia nici unei minime demonstraţii o serie de dorme care vor deveni linia obligatore de interpretare în presa, îm manuale şi în ştiinţa oficiala: „Conducătorul spiritual, revoluţionar, al evenimentelor din 1848 în Ţara Româneasca era marele patriot şi istoric Nicolae Balcescu“, revoluţia beneficiase de preparativele unor organizaţii revoluţionare din care făceau parte grupuri sociale aflate abia în faza iniţiala a existenţei lor („în Ţara Româneasca existau în ajunul lui 1848 organizaţii revoluţionare din care fâceau parte negustori, muncitori, funcţionari... în fruntea acestor grupe se gâsea un comitet revoluţionar “ etc., p. 77), iar grupul iniţial al revoluţionarilor, mai radical, condus de Balcescu, ar fi fost înlocuit de „curentul mai moderat de sub conducerea lui Eliade“, după ce grupul de la Craiova ajunge în Capitala (p. 81). Revoluţia este înfrîntâ, zice Roller, „neacordîndu-se de îndatâ - cum cerea Balcescu - votul universal, libertatea ţăranilor şi împroprietărirea“, câci guvernul pierde sprijinul popular, „îl lipseşte de baza de mase de care avea nevoie“ (p. 88), dar revoluţia nu este înfrîntâ fara urmări, pentru câ „în sînul mulţimii continua sâ pâtrundâ tot mai mult concepţia revoluţionara propovăduită de Bâlcescu. Iar noua forţa sociala de frunte care apare în România - clasa muncitoare este aceea care, în noile condiţii istorice, a desâvîrşit sub ochii noştri ceea ce 1848 a lăsat neterminat“ (p.38). Tot acum revine şi N. Popescu- Doreanu cu o alta broşura: N. Balcescu şi revoluţia de la 1848, în care reia ideea unui Balcescu precursor al luptei comuniştilor, unt şi sabotat în forme de roman-foileton de către ceilalţi revoluţionari: „Balcescu a fost un luptător pentru libertate şi democraţie. De aceea, boierimea feudala l-a unt şi s-a temut de el. Dar nici burghezia înavuţită din comerţ nu l-a iubit. Lupta pe care Balcescu a dus-o... contrazicea planurile burgheziei negustoreşti... Ion Eliade l-a urmărit toata viaţa cu duşmania lui piezişe, Ion Brâtianu şi însuşi C.A. Rosetti l-au pismuit şi l-au ocolit“ (p.7). Şi autorul nu ezita sâ treacă în domeniul purei ficţiuni, imaginînd întîlnirea preliminară în care reacţionarii decid sa răstoarne guvernul într-o scena aparţinînd parcă unui autor de foiletoane, în care hainele dupa ultima moda pariziană (la reprezentanţii partidei reacţionare, tradiţionale!) trădează intenţiile tenebroase, caracterul pervers şi lipsa de patriotism a complotiştilor: „Boierii se adunarâ gâlâgioşi într-o sala din centrul oraşului... Înveşmîntaţi în haine europene, tâiate pe talie, cu pantaloni şi ghete după ultima modă, împodobiţi cu cravate pariziene... boierii se agitau, înjurau şi blestemau cu aceleaşi vorbe vechi de ocara noul regim democrat şi îşi reclamau sălbaticile lor privilegii feudale...“ (p.32) Fâcînd apologia lui Balcescu în calitate de adversar al marii proprietăţi, de aparator al celor asupriţi împotriva asupritorilor lor, aceste interpretări ajung foarte uşor şi la învestirea lui cu suprema calitate dupa normele ideologice ale unui bun propagandist, adică i se atribuie cunoaşterea marxismului. Autorul acestei afirmaţii este un istoric profesionist, mare profitor al noului regim, Petre Constantinescu-Iaşi: „Balcescu cunoaşte şi marxismul... El cunoaşte şi aplica conceptul luptei de clasa ca instrument de cercetare istorica...“ (în broşura Intelectualii şi revoluţia de la 1848 in Principatele Române p. 25). Faptul câ marxismul ca atare nu apăruse încâ şi câ, dimpotrivă, Marx este cel care foloseşte analizele lui Balcescu în Capitalul, era un detaliu fârâ importanţa pentru academicianul Petre Constantinescu-Iaşi. Ideea sa naivă şi uşor de combătut a fost însă reluată şi dezvoltata în termeni circumstanţiali de către Pavel Apostol - principalul procuror al filosofiei lui Blaga în epoca în articolul Despre elemente dialectice in cugetarea lui N. Balcescu înStudii, II, 1949, nr. 3) şi apoi de Gh. Georgescu-Buzau), în articolul N. Balcescu, gînditor de pe poziţii materialiste (în Viaţa Româneasca, III, 1950, nr. 3), care vorbeşte acum de existenţa unei „determinante marxiste a luptei permanente de clasă“ în opera lui Balcescu (p. 334), deci de o întîlnire şi nu de o influenţa directa. Chiar dacâ autorul recunoaşte ca Balcescu „nu-şi dâ seama de rolul istoric al proletariatului“, el invocă lupta sa pentru a crea o naţie („în zadar veţi îngenunchea şi va veţi ruga pe la porţile împăraţilor...“), dar escamotează scopul ultim al acestei lupte, cel naţional, şi termina cu citatele devenite rituale din Ana Pauker şi Gh. Gheorghiu-Dej. Festivităţile şi acţiunile propagandistice desfăşurate pe întreg parcursul anului 1948 au implicat mari forţe intelectuale şi artistice, regimul a cerut şi a obţinut colaborarea unui număr însemnat de mari scriitori. în aceste împrejurări, Camil Petrescu (devenit şi el academician în noiembrie 1948) a acceptat sa scrie o piesă cu titlul Balcescu, devenita ulterior doar punct de plecare pentru marele roman dedicat revoluţiei de la 1848 şi figurii nefericitului ei martir, rămas neterminat la moartea autorului, în 1957. Piesa, jucată şi publicata abia în 1949, pune în mişcare - ca şi Danton - o mare masă de personaje istorice şi mizează uneori pe efecte de grup, specifice teatrului expresionist. Autorul pune însâ în gura eroului sau declamaţii patetice şi înşiruri de principii care, în pofida meşteşugului indiscutabil cu care sunt conduse scenele, suna fals şi teatral în cel mai râu înţeles al cuvîntului: „Nu pot ruga nimic pe un despot... îi urase pe toţi... Nu se poate ca adevârata dreptate, fericirea popoarelor sâ depindă de un singur om, oricare ar fi el...“ (act I, scena 3), sau : „Franţa trebuie sa ne slujească drept pilda... acolo s-a mişcat în februarie întreg poporul... lumea celor mulţi, între miile de lucratori, care părăsiseră lucrul în fabrici, am pătruns eu însumi pînâ în sala tronului lui Ludovic Filip (Lui Ghica). Am vrut sâ-ţi aduc un petec de catifea roşie din acest tron, dar i l-am trimis lui Alecsandri, ca sa-i inspire vreo poezie... Cînd am înfiinţat această Frăţie, acum cinci ani, ţinta noastră a fost să ne adresăm poporului, nu boierilor, sâ luminam ţărănimea şi pe meseriaşi... Aşa am început...“ sau: „Acum patru ani, conform planului de la Frâţia, am încercat sâ sâ cunosc mai de aproape poporul muncitor... Umblam cu mama și cu Tiţa, sora mea, prin fabrici...“ (p.77) etc. Mircea Anghelescu (Continuare în pag. 14)